ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4039/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4039/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor civile de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

6 iunie 2005, reclamantul F.S. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se stabilească că privarea sa de

libertate pe o durată de un an peste durata pedepsei rezultante de 5 luni

închisoare aplicată prin sentința penală nr. 530/2002 a Tribunalului Cluj este

nelegală și să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 35 miliarde lei

cu titlu de daune morale.

În motivarea acțiunii reclamantul a

arătat că a fost cercetat penal pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, fiind

inculpat pentru comiterea acestora în cadrul unui proces penal ce a început în

anul 1998 și finalizat la data de 10 martie 2004.

În data de 2 septembrie 1998 a fost

arestat preventiv, măsură menținută pe o durată de un an și 5 luni, fiind

eliberat la data de 1 februarie 2002 în temeiul hotărârii pronunțate de

tribunal.

Durata procedurilor judiciare s-a

întins pe o perioadă de 5 ani și 6 luni, fiind determinată exclusiv de greșeli

de judecată imputabile exclusiv instanțelor judecătorești, situație ce a atras

încălcarea dreptului său la o judecată echitabilă și într-un termen rezonabil,

sens în care a invocat prevederile art. 6 din Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Condamnarea finală s-a dispus pe o

durată de 5 luni închisoare, astfel încât deținerea sa timp de un an peste

durata menționată este lipsită de temei legal, instanțele încălcând obligația

legală ce le revenea în conformitate cu prevederile art. 5 din documentul sus

menționat, de a verifica la intervale de timp rezonabil starea sa de detenție.

Menținerea sa abuzivă în stare de

arest i-a cauzat suferințe morale și fizice nejustificate, ce au culminat cu

apariția hepatitei cronice, diminuarea acuității vizuale, pierderea în cea mai

mare parte a danturii, ca și însemnate prejudicii materiale.

A mai arătat că familia sa a rămas

fără nici o sursă de venit, fiind nevoită să apeleze la ajutorul părinților

soției sale, iar fiica sa a avut de suferit datorită atitudinii disprețuitoare

a celorlalți copii ce au cunoscut situația sa.

Întrucât nu au mai putut suporta

situația menționată, dar și datorită stării sale psihice precare, soția sa a

divorțat.

În drept, au fost invocate

prevederile art. 504 C. proc. pen, în interpretarea pe care aceste dispoziții o

au potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, art. 5 alin. (3) și

art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și

a Libertăților Fundamentale.

Prin sentința civilă nr. 581 din 30

iunie 2006 a Tribunalului Cluj au fost respinse excepțiile inadmisibilității și

prescripției dreptului material la acțiune și admisă în parte cererea

introductivă.

S-a stabilit ca fiind nelegală

privarea de libertate pe care reclamantul a suportat-o pe durata de un an peste

durata pedepsei de 5 luni închisoare aplicată prin hotărârea penală definitivă

de condamnare.

A fost obligat pârâtul Statul Român

prin

Ministerul

Finanțelor să plătească reclamantului suma de 70.000 RON cu titlu de daune

morale și 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prima instanță a reținut, în esență,

că acțiunea reclamantului este admisibilă în raport de temeiul de drept

invocat, art. 504, art. 506 C. proc. pen, întrucât privarea de libertate peste

durata condamnării este nelegală, statul fiindu-i dator victimei cu plata sumei

de 70.000 RON, cu titlu de daune morale.

Obligația statului, de plată a

daunelor în cazul erorilor judiciare, are în vedere o reparație integrală a

prejudiciului cauzat persoanei condamnate sau arestate pe nedrept, potrivit

principiilor ce rezultă din dispozițiile art. 998, art. 999 C. civ.

Or, arestarea și inculparea

reclamantului pe nedrept i-a produs suferințe pe plan moral, social și

profesional, i-a lezat demnitatea, onoarea și libertatea individuală, fiind

astfel îndreptățit la repararea de către stat a prejudiciului astfel produs.

Dreptul la viață, la integritatea

fizică și psihică a persoanei, precum și inviolabilitatea libertății

individuale și a siguranței sale sunt garantate prin art. 15 pct. 1, art. 22 și

art. 23 din Constituția României.

De asemenea, sunt ocrotite onoarea,

reputația, demnitatea, dreptul la imagine, ca atribute fundamentale ale

persoanei.

Or, în perioada detenției,

reclamantul a fost lipsit de modul de viață pe care obișnuia să-l ducă, de

relațiile cu familia și prietenii săi, fiind obligat să suporte privațiunile

specifice detenției, dar și condițiile improprii de igienă și hrană.

Toate acestea au făcut ca

reclamantul să suporte suferințe fizice, dar și psihice accentuate de perioada

relativ mare de deținere, ale căror consecințe pot fi înlăturate prin acordarea

unor despăgubiri bănești care să-i asigure resursele financiare necesare

reluării modului de viață obișnuit desfășurării activităților de care a fost

lipsit în această perioadă și de implicare în viața socială.

La determinarea cuantumului

despăgubirilor acordate au fost avute în vedere atât principiile răspunderii

civile prevăzute de dreptul intern, cât și jurisprudența C.E.D.O., potrivit

căreia prejudiciul trebuie apreciat într-un cuantum rezonabil, pe o bază

echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei

erorii judiciare.

Apelurile declarate de reclamant și

pârât, ca și de Ministerul Public, Pachetul de pe lângă Tribunalul Cluj, au

fost soluționate prin decizia civilă nr. 434/A/2006 din 17 noiembrie 2006 în

sensul admiterii în parte a apelului reclamantului și respingerii ca nefondate

a celorlalte apeluri.

A fost schimbată în parte hotărârea

atacată în sensul că a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice să plătească reclamantului suma de 100.000 RON, cu titlu de daune

morale.

S-a reținut că daunele morale

pretinse de reclamant sunt justificate în sensul considerentelor hotărârii

primei instanțe, dar și a celor expuse în decizia Curții, care a apreciat ca

echitabilă o despăgubire în limita sumei de 100.000 RON.

Cât privește celelalte apeluri, s-a

apreciat că atunci când între durata condamnării dispuse printr-o hotărâre

penală definitivă și durata privării de libertate, nu există concordanță,

privarea de libertate depășind durata condamnării definitive, se poate reține

că privarea de libertate este lipsită de temei, apărând nelegală și injustă.

Or, prin raportare nu la prevederile

art. 504 C. proc. pen., ci la acelea prevalente, prevăzute de art. 20 alin. (2)

din Constituția României, de art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenție, în

cazul reclamantului a existat o privare nelegală de libertate, așa încât acesta

este în drept a pretinde reparații potrivit prevederilor art. 5 paragraful 5

din Convenție, conform cărora orice persoană care este victima unei arestări, a

unei dețineri are dreptul la reparații.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamantul și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin

D.G.F.P. Cluj, criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea recursului său,

reclamantul a criticat greșita cuantificare a despăgubirilor acordate,

considerate ca fiind modice, față de drepturile încălcate prin fapta organelor

pârâtei.

A învederat că instanța de apel ar

fi trebuit să acorde eficiență principiului egalității consacrat de

jurisprudența CEDO, în determinarea cuantumului daunelor morale acordate, sens

în care a invocat decizia CEDO pronunțată în cauza Grava contra Italiei.

A mai arătat că suma stabilită de

instanțele inferioare nu îi permite reinserția socială, fiind necesar ca

aceasta să fie cel puțin echivalentul sumei stabilite ca fiind datorată

statului cu titlu de prejudiciu și să fie astfel întrunită și condiția

reparării prejudiciului pentru a beneficia de reabilitare judecătorească.

În apelul său, pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice a invocat nelegalitatea hotărârii, pentru cazul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care a arătat că acțiunea

reclamantului este inadmisibilă câtă vreme situația acestuia nu se încadrează

în ipotezele limitativ prevăzute de art. 504 C. proc. pen., expuse integral.

Reclamantul nu a adus un minim de

argumente și indicii din care să rezulte consecințele negative produse pe plan

fizic, psihic și familial, așa încât daunele solicitate nu-i pot fi acordate,

nefiind justificate.

Recursurile nu sunt fondate.

Criticile reclamantului privind

greșita cuantificare a despăgubirilor solicitate, nu pot fi primite atât pentru

neindicarea motivului de recurs care ar atrage nelegalitatea hotărârii și care

nici nu pot fi încadrate din oficiu de instanță în unul din motivele de

nelegalitate prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., dar și pentru

faptul că acestea privesc aspecte de netemeinicie a hotărârii supuse

controlului judiciar.

Se rețin însă, relativ la

cuantificarea prejudiciului moral, că aceasta nu este supusă unor criterii

legale de determinare. În situația dată, cuantumul daunelor morale se

stabilește, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată

a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în

plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost

lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării, măsura în care le-a afectată situația familia, profesională și

socială. Totodată, în procesul de cuantificare a daunelor, aceste criterii sunt

subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă,

corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei erorii judiciare.

Or, în speță, instanța de apel,

urmare a analizării tuturor aspectelor sus menționate și dând o justă eficiență

principiilor echității și proporționalității, a apreciat corect valoarea

despăgubirilor acordate, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs

reclamantului.

Nu există vreo prevedere legală sau

statuare jurisprudențială care să stipuleze ca posibil criteriu de determinare

a unui atare prejudiciu, echivalența prejudiciului material stabilit în

procesul penal și cel solicitat în prezenta procedură așa încât criticile

astfel formulate se vădesc a nu fi nici fondate.

Cât privește recursul pârâtului,

care a invocat inadmisibilitatea cererii introductive, din perspectiva

conținutului actual al textului art. 504 C. proc. pen, se reține că, indiferent

de modificarea în timp a conținutului acestor prevederi legale, corect

examinate de instanțele ce s-au pronunțat în prezenta cauză, scopul urmărit

constant prin acest text de lege a fost și este acela de materializare a

principiului constituțional potrivit căruia Statul răspunde patrimonial pentru

prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Această interpretare este în acord

și cu prevederile art. 5 paragraful 1 ale Convenției Europene a Drepturilor

Omului, potrivit cărora „orice persoană are dreptul la libertate și siguranță.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, decât în cazurile expres prevăzute

la lit. a)-f) ale paragrafului 1”. Cazul prevăzut la lit. a) privește persoana

care „este deținută legal, pe baza condamnării pronunțate e un tribunal

competent”.

Or, atâta timp cât între durata

condamnării dispuse prin hotărârea judecătorească definitivă și durata privării

de libertate nu există concordanță, privarea de libertate depășind durata

condamnării definitive, temeinic s-a apreciat că privarea de libertate este

lipsită de temei legal, apărând ca fiind nelegală și injustă, aspect corect

soluționat de cele două instanțe.

Scopul legii și în actuala redactare

este, așadar acela de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin

condamnare pe nedrept, cât și prin nelegala privare sau restrângere de

libertate din cursul procesului penal finalizat în modalitatea stipulată de

art. 504 alin. (3) C. proc. civ., numai în acest fel legea internă fiind în

concordanță cu prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, prioritare și prevalente dreptului intern și în

conformitate cu care, potrivit art. 20 din Constituția României, trebuie

interpretate legile interne.

Nefondate sunt și criticile privind

cuantificarea prejudiciului pentru lipsa datelor sau indiciilor necesare

acestei operațiuni, instanțele apreciind corect atât asupra naturii reparației,

pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului, cât și asupra cuantumului bănesc

al acestuia.

Privarea reclamantului de libertate

cu un an peste durata condamnării definitive, a fost de natură, cu evidență, să

aducă atingere drepturile și libertăților fundamentale ale reclamantului, iar

traumele psihice și suferințele fizice provocate de o asemenea măsură pot și

trebuie să fie acoperite printr-o minimă satisfacție de natură pecuniară.

Intentarea procesului penal pentru

faptele imputate și care, în final au dus la aplicarea unei sancțiuni mai puțin

aspră cât privește durata condamnării, au avut consecințe grave asupra

reclamantului, vătămându-i sănătatea, onoarea, creditul moral, poziția socială

și prestigiul profesional, aspecte ce definesc omul și care analizate și

evaluate obiectiv au condus la acordarea daunelor morale contestate.

Acest consecințe dăunătoare au fost

probate și apreciate corect de instanța de apel, care a avut în vedere

principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor

despăgubiri echitabile, cu reală funcție reparatorie.

Prin urmare, reținând atât

îndreptățirea reclamantului de a beneficia de reparația acordată, cât și asupra

cuantumului bănesc al reparației, corect apreciat, se constată ca nefondate

criticile formulate, motiv pentru care în temeiul art. 312 C. proc. civ.,

recursurile părților vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamantul F.S. și pârâtul Statul român prin

Ministerul Finanțelor

Publice

împotriva deciziei nr. 434/A din 17 noiembrie 2006 a Curții de Apel Cluj secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 18 mai 2007.