ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1942/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2414 din 1 noiembrie 2006 a Tribunalului Iași a fost admisă în parte acțiunea formulată de C.C., dispunându-se obligarea Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor să plătească reclamantului suma de 157.335.825 ROL (15.733,58 RON) reprezentând daune materiale și 1.000.000.000 ROL (100.000 RON) daune morale. A fost respinsă cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere că prin sentința penală nr. 276 din 11 aprilie 2005 a Tribunalului Iași reclamantul a fost condamnat la 5 ani și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută și pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., menținându-se starea de arest începând cu data reținerii preventive, 18 august 2004. Ulterior, prin decizia penală nr. 6468 din 16 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul inculpatului, dispunându-se în final achitarea acestuia pentru fapta de tâlhărie și punerea de îndată în libertate. A rezultat astfel că reclamantul a fost privat nelegal de libertate, pentru o perioadă de 455 de zile, respectiv în intervalul de timp cuprins între 18 august 2004-16 noiembrie 2005, ceea ce a determinat incidența în cauză a prevederilor art. 48 alin. (3) din Constituție și art. 504-506 C. proc.

pen., cu referire la art. 998 C. civ. Astfel a fost obligat pârâtul la plata sumei menționate, reprezentând prejudiciul material cauzat celui în cauză, în care au fost cuprinse sumele de bani suportate de familia inculpatului pentru asigurarea asistenței juridice pe perioada urmăririi penale și pentru fazele de judecată ale cauzei penale, precum și cele făcute pentru asigurarea pachetelor cu alimente și îmbrăcăminte și beneficiul nerealizat stabilit prin expertiză. Au fost acordate și daune materiale în cuantumul arătat, avându-se în vedere că prin arestarea nelegală timp îndelungat i-au fost lezate reclamantului onoarea, demnitatea și prestigiul cu repercusiuni negative în ceea ce privește posibilitatea acestuia de a se reintegra în societate și a iniția un nou raport de muncă.

A fost respinsă cererea de cheltuieli de judecată, ca nedovedită. Apelurile declarate de toate părțile împotriva acestei sentințe au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 93 din 13 iunie 2007 a Curții de Apel Iași, secția civilă. S-a avut în vedere în esență că în mod corect tribunalul a statuat că statul răspunde pentru prejudiciul efectiv suferit de cel în cauză ca urmare a arestării nelegale, precum și pentru beneficiul nerealizat, cu probele administrate în cauză fiind cuantificate daunele materiale și cele morale cuvenite. Cu privire la cererea de reluare a judecății pentru neparticiparea procurorului la toate fazele de judecată au fost avute în vedere prevederile art. 45 2 alin. (3) C. proc.

civ. în raport de care s-a decis că participarea procurorului la soluționarea procesului de față nu este obligatorie, ci facultativă. Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părțile. Astfel, Ministerul Economiei și Finanțelor a susținut în motivarea recursului declarat în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. că reclamantul nu a avut înainte de arestare un loc de muncă stabil, astfel că fără temei i-au fost acordate daunele materiale. Pentru că din înscrisurile aflate la dosar nu rezultă că reclamantul ar fi contractat vreo boală pe parcursul detenției, care să fi avut urmări negative asupra sănătății sale fizice sau psihice, s-a considerat că fără probe valabile s-au acordat daune materiale sau morale.

În final, s-a solicitat admiterea recursului și pe fond respingerea acțiunii, întrucât probatoriul administrat în cauză este insuficient și neconcludent, nu este de natură să demonstreze intensitatea prejudiciului moral și cu atât mai puțin cuantificarea realistă a acestuia. Prin recursul reclamantului se solicită reaprecierea cuantumului daunelor morale acordate la suma de 300.000 RON ceea ce reflectă un calcul mai exact al despăgubirilor cuvenite, materialul probatoriu administrat fiind apreciat eronat. Se susține că în mod greșit nu i-au fost acordate cheltuielile de judecată în fond și apel, din lipsă de dovezi, deși pronunțarea hotărârilor a fost amânată tocmai în acest scop. În cauză a declarat recurs și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași prin cererea înregistrată la 26 iunie 2007, motivele de recurs fiind depuse la 8 august 2007. Cu privire la acest ultim recurs urmează a se constata că motivarea recursului s-a făcut cu depășirea termenului legal.

Astfel, potrivit art. 301 C. proc. civ. termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Termenul pentru depunerea motivelor de recurs se socotește de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte. Recursul este nul, situație în care nu a fost motivat în termenul legal, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ. În speță sunt aplicabile prevederile legale redate, avându-se în vedere că decizia recurată a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași la data de 18 iulie 2007, conform dovezii de comunicare atașată la dosar (fila 70), iar motivele de recurs au fost depuse la 8 august 2007. Rezultă așadar, că motivarea recursului s-a făcut cu depășirea termenului legal de 15 zile, astfel că se va constata nulitatea acestuia.

Cu privire la recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva aceleiași decizii, urmează a se constata că acesta nu este întemeiat pentru următoarele considerente. În primul rând se constată că soluția adoptată este fundamentată în mod judicios pe prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen., fiind necontestat că reclamantul a fost privat de libertate o perioadă de timp apreciabilă, după care a fost achitat pentru inexistența faptei. Textul menționat prevede expres că persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. În speță, o astfel de hotărâre a intervenit chiar în faza de judecată a recursului, ceea ce justifică pe deplin îndreptățirea celui în cauză la acoperirea prejudiciului cauzat prin arestarea sa nelegală.

Aceste prevederi sunt în concordanță cu art. 52 alin. (3) din Constituție, potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Prin urmare nu este de primit susținerea în sensul căreia hotărârea recurată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, astfel cum prevede art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cât privește celelalte critici aduse hotărârii, atât prin primul recurs la care s-a făcut referire, cât și la cel al reclamantului, ambele vizând într-un sens sau altul modificarea cuantumului despăgubirilor acordate, indiferent de natura acestora, materiale sau morale, urmează a se constata că acestea nu pot fi supuse analizei, deoarece nu se încadrează în nici unul dintre motivele de nelegalitate, ce pot fi invocate în recurs și prevăzute limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Acestea nu se regăsesc în situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocată în primul recurs, pentru că textul are în vedere strict aspecte de nelegalitate, întemeiate pe lipsa de bază legală a hotărârii, ori cazurile de încălcare sau de aplicare greșită a legii, aspecte care nu se regăsesc în speță. Așa fiind recursurile formulate vor fi respinse, în raport de cele ce preced. Este însă de admis recursul declarat de reclamant vizând neacordarea cheltuielilor de judecată pentru fond și apel. În adevăr, pentru că în prima fază a procesului a fost admisă acțiunea celui în cauză în condițiile arătate, iar în apel această soluție a fost menținută sunt aplicabile prevederile art. 274 C. proc.

civ. potrivit căruia partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. În raport de dovezile depuse acestea însumează 4610 lei, sumă la plata căreia va fi obligat pârâtul, numai în acest sens fiind admis recursul reclamantului. Tot astfel, în temeiul aceleiași prevederi legale, urmează a fi admisă și cererea de cheltuieli de judecată formulată în această fază de judecată a procesului, astfel că urmează a se dispune obligarea pârâtului și la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 210 lei, reprezentând onorariu de avocat în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul C.C. împotriva deciziei nr. 93 din 13 iunie 2007 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Modifică decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 2414 din 1 noiembrie 2006 a Tribunalului Iași pe care o schimbă în parte. Obligă Ministerul Economiei și Finanțelor să plătească reclamantului cheltuieli de judecată pentru fond și apel în valoare de 4610 lei. Respinge recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva aceleiași decizii ca nefondat. Constată nul recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași. Obligă recurentul-pârât Ministerul Economiei și Finanțelor să plătească recurentului-reclamant suma de 210 lei, cheltuieli de judecată efectuate în recurs.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2008.