ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 409/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Ialomița la data de 4 iulie 2008, P.N. a solicitat, în

contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea

pârâtului la plata sumei de 1 milion Euro reprezentând daune morale și

materiale, considerând că a fost privat de libertate în mod ilegal, în perioada

11 septembrie 2006 – 1 martie 2007. În drept, și-a întemeiat acțiunea pe

dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 504 alin. (2) C.

proc. pen. și art. 998 C. civ., cu referire la art. 6.1 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Tribunalul Ialomița, secția civilă, prin

sentința nr. 911/F din 30 octombrie 2008 a respins acțiunea formulată de reclamantul P.N. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că prin încheierea din 1 martie 2008, pronunțată în dosarul nr. 23/43/2006

de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost revocată

măsura arestării preventive a reclamantului și s-a dispus punerea în libertate

a acestuia, întrucât respectiva măsură nu se mai impunea a fi menținută având

în vedere că pedeapsa de 3 ani aplicată inculpatului nu poate fi majorată în

propriu-i recurs, care urma a se judeca de instanța supremă, fiind și

grațiabilă în raport de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 543/2002.

Astfel, revocarea arestării preventive a

fost dispusă întrucât nu mai existau motive care să justifice menținerea

măsurii și nu pentru că aceasta s-ar fi dispus în mod nelegal, iar dispozițiile

art. 504 C. proc. pen. reglementează privarea sau restrângerea de libertate în

mod nelegal, ce trebuie stabilită printr-o hotărâre a instanței de revocare a

măsurii privative de libertate.

Soluția instanței de fond a fost

menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, prin decizia nr. 69 din 3 februarie 2009, prin care s-a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul P.N. împotriva sentinței

tribunalului.

S-a reținut, în esență, de către instanța

de apel că textul cuprins la art. 504 C. proc. pen. nu face vorbire de situația

în care a intervenit grațierea pedepsei aplicate, cu incidență asupra măsurii

privative de libertate luată pe parcursul procesului penal. Instanța de control

judiciar a avut în vedere ipoteza că nu se mai justifică menținerea măsurii

preventive în raport de motivul invocat de inculpat și anume incidența

dispozițiilor Legii nr. 543/2002 care vizează grațierea pedepsei deja aplicată

părții în cauză, nicidecum nelegalitatea măsurii contestate. S-a reținut că

grațierea, măsură de clemență adoptată de legiuitor prin Legea nr. 543/2002,

are în vedere pedeapsa aplicată, iar nu categoriile de măsuri preventive ce pot

fi luate împotriva inculpatului. În acest context, Înalta Curte de Casație și

Justiție a casat, prin decizia penală nr. 3176 din 14 iunie 2007, hotărârile

anterioare numai cu privire la omisiunea constatării grațierii pedepselor

aplicate inculpatului.

Instanța de apel a considerat astfel că

reclamantul nu se află în situația prevăzută de art. 504 alin. (2) C. proc.

pen., pentru a fi îndreptățit la repararea pagubei, privarea sa de libertate în

cursul procesului penal fiind legală. S-a constatat că partea nu se află nici

în situațiile de excepție prevăzute de art. 504 alineatul ultim, care vizează

doar intervenția prescripției, amnistiei ori dezincriminarea faptei, nu și

grațierea.

Împotriva acestei ultime decizii a

declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și art. 312

C. proc. civ., arătând că își menține motivele de apel susținute și, în

legătură cu argumentele instanței de apel, face o serie de observații. Astfel,

într-adevăr, art. 504 C. proc. pen. nu se referă la grațiere deoarece, în acest

caz, părțile și Parchetul mai pot exercita o cale de atac ce ar putea duce la

majorarea pedepsei și la neaplicarea actului de grațiere (dacă pedeapsa ar fi

mai mare de 5 ani), or, în speță, nici părțile vătămate și nici Parchetul nu au

atacat hotărârea instanței de fond cu apel.

În continuare, s-au criticat

hotărârile penale pronunțate în fond și apel, arătându-se că în cauză,

revocarea arestării preventive nu mai era o problemă de temeinicie, de

apreciere (uneori subiectivă) a instanței, ci era o chestiune de legalitate.

Constatând pedepsele grațiate, instanțele de fond și apel, erau obligate să

revoce măsura arestării preventive, constatând incidența în cauză a Legii nr. 543/2002,

care ar fi dus, în mod legal, la punerea de îndată în libertate a inculpatului P.N.

Recursul este nul.

Potrivit art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un

memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 C.

proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs,

motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art.

306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat

în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă

la motivele de ordine publică.

Potrivit legii, nu orice nemulțumire a

părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a

motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind

unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte,

dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată

al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a motivelor de recurs

nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele

art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor

într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Or, în speță, recurentul – reclamant nu

s-a conformat cerințelor impuse de art. 302

1

și art. 304 C. proc.

civ., deoarece prin cererea de recurs nu a invocat vreunul din motivele

prevăzute de textul de lege și nu a formulat critici care să permită încadrarea

în vreunul din acestea. Astfel, deși a precizat formal că își întemeiază

recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., reclamantul s-a limitat

a arăta că își menține motivele de apel și a criticat hotărârile penale

pronunțate de instanțele de fond și apel.

Criticile formulate în recurs, pentru a

se încadra în motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. trebuie să vizeze

aspecte de nelegalitate și nu reiterarea motivelor de apel. Se reține totodată

că nu se pot cenzura, pe această cale, hotărârile penale a căror critică se

aduce prin motivele de recurs.

Prin urmare, întrucât susținerile

recurentului – reclamant nu fac posibilă încadrarea în unul din motivele

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în baza art. 306 alin. (1) din același

cod, se va constata nul recursul declarat de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul

P.N. împotriva deciziei nr. 69 A din 3 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie

2010.