ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 409/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița la data de 4 iulie 2008, P.N. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 1 milion Euro reprezentând daune morale și materiale, considerând că a fost privat de libertate în mod ilegal, în perioada 11 septembrie 2006 – 1 martie 2007. În drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 504 alin. (2) C. proc. pen. și art. 998 C. civ., cu referire la art. 6.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Tribunalul Ialomița, secția civilă, prin sentința nr. 911/F din 30 octombrie 2008 a respins acțiunea formulată de reclamantul P.N. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin încheierea din 1 martie 2008, pronunțată în dosarul nr. 23/43/2006 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost revocată măsura arestării preventive a reclamantului și s-a dispus punerea în libertate a acestuia, întrucât respectiva măsură nu se mai impunea a fi menținută având în vedere că pedeapsa de 3 ani aplicată inculpatului nu poate fi majorată în propriu-i recurs, care urma a se judeca de instanța supremă, fiind și grațiabilă în raport de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 543/2002.

Astfel, revocarea arestării preventive a fost dispusă întrucât nu mai existau motive care să justifice menținerea măsurii și nu pentru că aceasta s-ar fi dispus în mod nelegal, iar dispozițiile art. 504 C. proc. pen. reglementează privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal, ce trebuie stabilită printr-o hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative de libertate. Soluția instanței de fond a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 69 din 3 februarie 2009, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul P.N. împotriva sentinței tribunalului. S-a reținut, în esență, de către instanța de apel că textul cuprins la art. 504 C. proc.

pen. nu face vorbire de situația în care a intervenit grațierea pedepsei aplicate, cu incidență asupra măsurii privative de libertate luată pe parcursul procesului penal. Instanța de control judiciar a avut în vedere ipoteza că nu se mai justifică menținerea măsurii preventive în raport de motivul invocat de inculpat și anume incidența dispozițiilor Legii nr. 543/2002 care vizează grațierea pedepsei deja aplicată părții în cauză, nicidecum nelegalitatea măsurii contestate. S-a reținut că grațierea, măsură de clemență adoptată de legiuitor prin Legea nr. 543/2002, are în vedere pedeapsa aplicată, iar nu categoriile de măsuri preventive ce pot fi luate împotriva inculpatului. În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat, prin decizia penală nr. 3176 din 14 iunie 2007, hotărârile anterioare numai cu privire la omisiunea constatării grațierii pedepselor aplicate inculpatului.

Instanța de apel a considerat astfel că reclamantul nu se află în situația prevăzută de art. 504 alin. (2) C. proc. pen., pentru a fi îndreptățit la repararea pagubei, privarea sa de libertate în cursul procesului penal fiind legală. S-a constatat că partea nu se află nici în situațiile de excepție prevăzute de art. 504 alineatul ultim, care vizează doar intervenția prescripției, amnistiei ori dezincriminarea faptei, nu și grațierea. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și art. 312 C. proc. civ., arătând că își menține motivele de apel susținute și, în legătură cu argumentele instanței de apel, face o serie de observații. Astfel, într-adevăr, art. 504 C. proc.

pen. nu se referă la grațiere deoarece, în acest caz, părțile și Parchetul mai pot exercita o cale de atac ce ar putea duce la majorarea pedepsei și la neaplicarea actului de grațiere (dacă pedeapsa ar fi mai mare de 5 ani), or, în speță, nici părțile vătămate și nici Parchetul nu au atacat hotărârea instanței de fond cu apel. În continuare, s-au criticat hotărârile penale pronunțate în fond și apel, arătându-se că în cauză, revocarea arestării preventive nu mai era o problemă de temeinicie, de apreciere (uneori subiectivă) a instanței, ci era o chestiune de legalitate. Constatând pedepsele grațiate, instanțele de fond și apel, erau obligate să revoce măsura arestării preventive, constatând incidența în cauză a Legii nr. 543/2002, care ar fi dus, în mod legal, la punerea de îndată în libertate a inculpatului P.N.

Recursul este nul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat. Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Or, în speță, recurentul – reclamant nu s-a conformat cerințelor impuse de art. 302 1 și art. 304 C. proc. civ., deoarece prin cererea de recurs nu a invocat vreunul din motivele prevăzute de textul de lege și nu a formulat critici care să permită încadrarea în vreunul din acestea. Astfel, deși a precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., reclamantul s-a limitat a arăta că își menține motivele de apel și a criticat hotărârile penale pronunțate de instanțele de fond și apel. Criticile formulate în recurs, pentru a se încadra în motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. trebuie să vizeze aspecte de nelegalitate și nu reiterarea motivelor de apel. Se reține totodată că nu se pot cenzura, pe această cale, hotărârile penale a căror critică se aduce prin motivele de recurs. Prin urmare, întrucât susținerile recurentului – reclamant nu fac posibilă încadrarea în unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în baza art. 306 alin. (1) din același cod, se va constata nul recursul declarat de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul P.N. împotriva deciziei nr. 69 A din 3 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2010.