ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2131/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Constată că la data de 9 februarie 2009, reclamantul R.D.D.

s-a adresat instanței, formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor și solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 700.000 RON, reprezentând daune morale pentru privarea sa nelegală de libertate pe perioada 7 aprilie - 12 aprilie 2003, precum și pentru restrângerea nelegală a libertății sale, în perioada aprilie 2003 - septembrie 2008. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 7 aprilie 2003 a fost reținut și ulterior arestat, fiind acuzat de săvârșirea infracțiunilor de violare de domiciliu și viol pe care le-ar fi săvârșit în municipiul Brașov, în noaptea de 29 - 30 martie 2003, fiind supus presiunilor fizice și psihice de către organele de poliție, fiind transportat din municipiul Botoșani unde a fost reținut, fără a exista o ordonanță în acest sens.

A mai arătat că, după punerea sa în libertate la data de 12 aprilie 2003, s-a dispus față de el măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, restricția operând ani de zile, timp în care a fost privat de dreptul de a munci în afara municipiului Brașov, de a păstra legăturile cu membrii familiei și de a circula, în mod liber, iar ulterior a fost achitat prin Sentința penală nr. 480/A din 8 septembrie 2005 a Tribunalului Brașov și Decizia penală nr. 196/AP din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Brașov. În drept, reclamantul a invocat aplicarea dispozițiilor art. 3, art. 5 parag. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 53 alin. (3) din Constituție și art. 504 - 506 C. proc.

pen. Prin Sentința civilă nr. 143/S din 11 mai 2009, Tribunalul Brașov, secția civilă a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul R.D.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov și a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 506.000 RON, cu titlu de daune morale, respingând restul pretențiilor formulate de reclamant, până la concurența sumei de 700.000 RON. A fost obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că este întemeiată acțiunea civilă promovată de reclamant, în cauză fiind îndeplinite dispozițiile art. 504 C. proc.

pen. care antrenează răspunderea patrimonială a statului în vederea reparării erorilor judiciare săvârșite, în condițiile în care acesta a fost privat de libertate în cursul procesului penal, fiind reținut de organele de poliție pentru 24 de ore și, ulterior, arestat prin ordonanța procurorului pentru o durată de 5 zile, iar caracterul nelegal al privării de libertate a fost stabilit implicit prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive de achitare a acestuia, respectiv Sentința penală nr. 480 din 8 septembrie 2004 a Tribunalului Brașov și Decizia penală nr. 196/AP din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Brașov, rămasă definitivă prin Decizia pronunțată la data de 22 octombrie 2008 în dosarul nr. 4197/1/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, prima instanță a apreciat ca fiind întemeiată cererea privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru lipsirea sa de libertate pe o durată de 6 zile, cuantificând aceste daune la suma de 1.000 RON/zi, simplul fapt al privării de libertate fiind de natură să producă celui în cauză suferințe pe plan moral și social și constituind în sine o lezare a demnității și a onoarei, a libertății individuale a persoanei, a sensibilității umane și a celorlalte drepturi personal nepatrimoniale, ocrotite de lege.

Referitor la cererea de acordare a daunelor morale pentru consecințele determinate de măsura restrictivă de libertate, constând în interdicția de a părăsi localitatea, instanța a reținut că măsura respectivă a fost limitată la durata de 30 de zile, din actele și lucrările dosarului penal nerezultând că această măsură a mai fost prelungită, astfel încât îngrădirea dreptului la liberă circulație a avut loc doar pe termenul arătat mai sus, iar nu pe întreaga durată a procesului penal, așa cum a susținut reclamantul. S-a arătat, sub același aspect, că este nefondată cererea formulată de reclamant având ca obiect acordarea daunelor morale pentru consecințele determinate de măsura restrictivă de libertate, constând în interdicția de a nu părăsi localitatea.

S-a concluzionat, în raport de probele administrate în cauză, de jurisprudența și doctrina existente în materie, că suma de 56.000 RON constituie o reparație echitabilă a prejudiciului de ordin moral suferit de reclamant, pretențiile în cuantum de 700.000 RON fiind disproporționate în raport cu durata lipsirii de libertate și cu consecințele produse. Împotriva hotărârii respective, la data de 11 iunie 2009 și respectiv 18 iunie 2009, au declarat apel pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov cât și reclamantul R.D.D., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Pârâtul Statul Român a criticat hotărârea apelată, susținând că în mod greșit prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii promovată de reclamant, întrucât măsura reținerii și arestării preventive a fost luată în mod legal și nu s-au dovedit elementele răspunderii civile delictuale. Sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, a susținut că nu se justifică, iar pe de altă parte, că sunt exagerate. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov a criticat sentința sub aspectul acordării daunelor morale acordate reclamantului, susținând și faptul că la momentul luării ei, măsura arestării preventive a fost legală, existând indicii temeinice care au determinat luarea acesteia.

Reclamantul R.D.D., prin motivele de apel, a criticat hotărârea primei instanțe, susținându-se că în mod nejustificat Tribunalul Brașov i-a acordat daune morale în cuantum de 56.000 RON, în loc de 700.000 RON, cum a solicitat, precum și faptul că la stabilirea cuantumului daunelor morale nu a fost avut în vedere și prejudiciul suferit ca urmare a măsurii restrictive de libertate ce a fost luată împotriva sa, constând în interdicția de a părăsi localitatea.

Prin Decizia civilă nr. 100/AP din 14 iulie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul R.D.D., pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Brașov și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov împotriva Sentinței civile nr. 143/S din 11 mai 2009 a Tribunalului Brașov, secția civilă. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de reclamant, întrucât cererea acestuia de majorare a cuantumului daunelor la suma de 700.000 RON apare ca fiind exagerată în raport de durata celor 6 zile de privare de libertate și în vădită disonanță cu practica judiciară depusă la dosarul cauzei.

Apelurile declarate de pârât și de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov s-au considerat, de asemenea, că sunt neîntemeiate, întrucât acțiunea reclamantului este pe deplin admisibilă, legalitatea atragerii răspunderii statului existând în dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora "are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea‚ în mod nelegal", reclamantul fiind privat de libertate în mod nelegal pe o perioadă de șase zile și fiind ulterior achitat prin Sentința penală nr. 480/2004 a Tribunalului Brașov și Decizia penală nr. 196/2007 a Curții de Apel Brașov.

Au fost înlăturate pe baza temeiului legal invocat, susținerile pârâților ce vizau neîndeplinirea cerințelor legale pentru atragerea răspunderii statului, precum și considerentele referitoare la dovedirea elementelor răspunderii civile delictuale, în condițiile în care, însăși legea prezumă existența răspunderii statului pentru erori judiciare și dă drept la despăgubiri. Sub aspectul cuantificării despăgubirilor acordate reclamantului, s-a reținut că sunt nefondate motivele de apel formulate de către pârâți întrucât s-a păstrat un just echilibru între prejudiciul de ordin moral suferit și cuantumul valoric al despăgubirii ce i-a fost acordată acestuia, iar, pe de altă parte, simpla privare nelegală de libertate este de natură să aducă atingere valorilor umane, să creeze suferință psihică, să afecteze grav relațiile de familie și să determine un mediu nefavorabil cu influențe și în planul raporturilor de muncă.

Or, în cauză, s-a dovedit că relațiile de familie ale reclamantului s-au destrămat, iar sănătatea i-a fost afectată, fiind la un moment dat în prag de suicid - aceste criterii justificând acordarea daunelor morale în cuantumul stabilit în primă instanță. Împotriva deciziei respective, la datele de 10 august 2009, 14 august și, respectiv, 17 august 2009, în termen legal, au declarat recurs, reclamantul R.D.D., pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Brașov, cât și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, criticând-o ca fiind nelegală. Reclamantul R.D.D., prin motivele de recurs depuse odată cu cererea, a invocat aplicarea prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., întrucât decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a legii, în condițiile în care, în materia erorilor judiciare, operează principiul reparării integrale a prejudiciului, daunele morale fiind prezumate, nefiind necesară respectarea unei anumite proporții între cuantumul daunelor morale și al celor materiale. S-a reținut și faptul că suma ce i-a fost acordată cu titlu de daune morale reprezintă doar o reparație parțială a prejudiciului, în condițiile în care în considerentele deciziei recurate instanța de apel s-a referit doar la măsura privativă de libertate dispusă împotriva sa, deși a fost supus și unei măsuri preventive restrictive de libertate, împrejurare din urmă care justifică, prin ea însăși, acordarea de despăgubiri în condițiile art. 504 alin. (2) C. proc.

pen. A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe, cu consecința majorării cuantumului daunelor morale acordate de aceasta. Pârâtul Statul Român, prin motivele de recurs, a susținut că, în mod greșit a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, invocată prin motivele de apel, întrucât cererea reclamantului nu se încadrează în condițiile expres prevăzute de lege (art. 504 alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen.), iar pe de altă parte că nu există prejudiciu încercat de reclamant care să fie reparat, acesta fiind doar invocat și nedovedit, precum și faptul că i-au fost acordate reclamantului despăgubiri de ordin moral într-un cuantum exagerat față de cele șase zile de lipsire de libertate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, s-a susținut că instanțele trebuiau să aibă în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale potrivit cărora "nimeni nu poate fi lipsit de libertate cu excepția situației în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorităților judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a lămuri că a săvârșit o infracțiune". Sub acest aspect, s-a arătat că măsura reținerii și arestării reclamantului a fost dispusă în deplină legalitate în condițiile art. 148 lit. h) C. proc.

pen., nefiind îndeplinite condițiile acordării dreptului la reparație, prevederile art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantând un drept executoriu la reparație numai victimelor unei arestări sau ale unei detenții contrare. În al doilea rând s-a susținut că răspunderea statului, astfel cum este reglementată în prevederile art. 504 C. proc. pen. este o răspundere delictuală și potrivit principiilor acestei forme de răspundere, fiecare element al acesteia trebuie dovedit, ceea ce nu este cazul în speță, reclamantul fiind privat de libertate pe o anumită perioadă, dar nu a rezultat caracterul nelegal al măsurii arestării în cursul soluționării procesului penal.

În drept, a invocat aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat decizia recurată, sub un singur aspect, referitor la cuantumul daunelor morale ce i-au fost acordate reclamantului, susținându-se că este prea mare raportat la durata celor șase zile în care acesta a fost privat de libertate, iar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de cele două instanțe, nu poate fi avută ca și criteriu de referință sau comparație. La data de 29 ianuarie 2010 recurentul-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, iar la data de 22 martie 2010, reclamantul R.D.D.

a formulat concluzii scrise prin care a solicitat admiterea recursului său cu consecința majorării cuantumului daunelor morale ce i-au fost acordate, precum și respingerea recursurilor declarate de pârâți. Recursurile declarate se privesc ca fiind nefondate și se vor respinge ca atare, potrivit considerentelor ce vor urma, fiind analizat însă cu precădere apelul declarat de pârâtul Statul Român care vizează nelegalitatea atragerii răspunderii sale, acesta invocând excepția inadmisibilității acțiunii promovate de reclamant, raportat atât la lipsa temeiului de drept, cât și a inexistenței prejudiciului, care a fost doar invocat. Astfel, sunt nefondate susținerile recurentului-pârât în această privință, cererea promovată de reclamant fiind pe deplin admisibilă în condițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc.

civ., ale art. 52 alin. (3) și art. 20 alin. (2) din Constituția României și a Deciziei Curții Constituționale nr. 45/1998. În acest sens, dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. stipulează faptul că "are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate și căreia i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal", iar prevederile alineatului trei ale aceluiași articol enumeră cazurile în care privarea sau restrângerea de libertate a persoanei cercetate penal sunt considerate nelegale, printre care, pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare, cum este cazul reclamantului care a fost achitat prin Sentința penală nr. 480/S din 8 septembrie 2005 a Tribunalului Brașov și prin Decizia penală nr. 196/2007 a Curții de Apel Brașov pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 192 alin. (2) și art. 197 alin. (1) C. pen., în baza dispozițiilor art. 10 lit. a) și d) C. proc.

pen., după ce fusese reținut în arest preventiv în perioada 7 - 12 aprilie 2003. În același timp, prin Decizia Curții Constituționale a României cu nr. 45/2008 s-a statuat că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, conform art. 52 alin. (3) din Constituție, prevederile acestei decizii având un caracter obligatoriu și nu de recomandare. De asemenea, dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României și prevederile art. 5 parag.

5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stipulează faptul că - "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, precum și faptul că "orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații". Prin urmare, scopul dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. este acela de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal finalizat, fie prin achitarea inculpatului, fie prin încetarea procesului penal, numai astfel legea internă fiind în concordanță cu prevederile art. 5, parag.

5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , în conformitate cu care trebuie interpretate legile interne, potrivit art. 20 din Constituția României, iar prevederile art. 504 C. proc. pen. nu fac distincție între infracțiunile pentru care s-a dispus achitarea. Este adevărat, în același timp, faptul că dispozițiile art. 5 parag.

5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează un drept executoriu la reparație numai victimelor unei arestări sau ale unei detenții contrare prevederilor acestui articol, însă, în speță, măsura arestării nu a avut un caracter legal, fiind îndeplinite condițiile acordării dreptului la reparație atâta vreme cât prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția României statuează că "dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile". Referitor la legalitatea măsurii reținerii și arestării preventive, se constată faptul că pârâtul-recurent Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a susținut în mod constant, pe tot parcursul procesului, că măsurile preventive luate împotriva învinuitului R.D.D., în cursul desfășurării procesului penal, au fost legale, întrucât legalitatea acestor măsuri se apreciază în funcție de probele existente la acel moment în dosarul de urmărire penală și actele procesuale efectuate în dosar, prin raportare la prevederile Codului de procedură penală,

care reglementează condițiile de fond și de formă a măsurilor privative de libertate și la dispozițiile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care trebuie armonizate cu dreptul intern. În această privință, se va reține faptul că sunt nefondate susținerile recurentului-pârât, chiar dacă instanța de apel a îmbrățișat teza reținută în primă instanță, potrivit căreia caracterul nelegal al privării de libertate a fost stabilit implicit prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, de achitare a reclamantului, respectiv Sentința penală nr. 480 din 8 septembrie 2004 a Tribunalului Brașov și Decizia penală nr. 196/AP din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Brașov, rămasă definitivă prin Decizia pronunțată la data de 22 octombrie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4197/1/2008.

Aceasta întrucât, pârâtul-recurent, deși a susținut că măsura reținerii și măsura arestării învinuitului R.D.D. au fost legale, probele administrate în cauză, coroborate cu întreaga desfășurare a procesului penal la care a fost supus acesta, finalizat cu achitarea sa, denotă faptul că reținerea pe 24 de ore, urmată de arestul preventiv pe o durată de cinci zile, au constituit măsuri preventive luate în mod greșit de către organele de anchetă, respectiv Poliția municipiului Brașov și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov. Din punctul de vedere al art. 5 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , una din condițiile general valabile, pentru orice privare de libertate, este aceea ca ea să aibă bază legală, indiferent că are loc înainte sau după începerea urmăririi penale.

Unul din criteriile prin prisma cărora Curtea analizează legalitatea privării de libertate este acela conform căruia organul care a dispus-o să fi analizat în prealabil posibilitatea luării altor măsuri, mai puțin intruzive cu privire la libertatea persoanei, care să fi fost găsite ineficiente. În acest sens, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Tase contra Românei, a sancționat practica - pe care o constatase ca fiind obișnuită - a procurorilor români de a nu menționa motivele concrete ale măsurii arestării, în special atunci când era vorba despre invocarea pericolului pentru ordinea publică, ca fiind contrară art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenție, în sensul de a nu fi conformă cu procedura prevăzută de lege.

Faptul că măsurile preventive luate împotriva învinuitului R.D.D., prin care acesta a fost privat de libertate, au fost luate în pripă și fără o bază legală sunt puse în evidență și de faptul că procurorul care a supravegheat urmărirea penală împotriva acestuia, pentru săvârșirea infracțiunilor de violare de domiciliu și viol, fapte prevăzute și pedepsite de dispozițiile art. 192 alin. (2) și 197 alin. (1) C. proc. pen., nu a mai dispus, după expirarea perioadei de cinci zile, prelungirea arestului preventiv în persoana învinuitului R.D.D., ci numai în persoana celorlalți trei învinuiți, G.B.B., M.M. și B.V.

Acesta a constatat, la momentul respectiv, că nu se justifica măsura privării de libertate a învinuitului, fiind mai potrivită măsura preventivă a obligației de a nu părăsi localitatea, nerezultând faptul că ar fi existat probe și indicii temeinice care să ateste că acesta ar fi participat, alături de ceilalți inculpați, la activitatea infracțională reținută în sarcina sa și faptul că lăsarea în libertate a acestuia ar constitui un pericol social. Rezultă astfel că au fost îndeplinite dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. coroborate cu prevederile art. 5 parag.

4 și 5 din Convenția europeană a drepturilor omului, în cauză punându-se în evidență faptul că reținerea și arestarea preventivă a reclamantului a fost nelegală, neexistând la data luării acestor măsuri preventive motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. Față de cele arătate, statuându-se asupra nelegalității reținerii reclamantului, acesta are dreptul la reparații, în condițiile în care a fost victima unei arestări și dețineri în condiții contrare dispozițiilor art. 5 lit. c) din Convenția europeană a drepturilor omului.

Cel de-al doilea motiv de recurs formulat de pârât este, de asemenea, nefondat, întrucât simpla privare de libertate a fost de natură să creeze un prejudiciu de ordin moral reclamantului, însăși legea prezumă existența acestuia și dă drept la despăgubiri, astfel încât, în mod corect, cele două instanțe nereținând considerentele referitoare la dovedirea elementelor răspunderii civile delictuale, au considerat că sunt aplicabile dispozițiile art. 504 și următoarele C. proc. pen. și prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție, ce reglementează răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, și nu răspunderea reglementată de art. 988 - 999 C. civ., nefiind necesar a se dovedi elementele răspunderii civile delictuale, respectiv existența prejudiciului, a faptei culpabile, a vinovăției și legăturii de cauzalitate.

Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs invocat de Statul Român, Înalta Curte îl va analiza odată cu recursurile declarate de reclamant și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, întrucât toate privesc critica deciziei recurate privind cuantumul despăgubirilor de ordin moral acordate reclamantului în primă instanță, socotindu-se că a fost prea mare sau, dimpotrivă, prea mic, raportat la durata celor șase zile de reținere și arestare nelegală a reclamantului și de consecințele negative produse asupra acestuia și familiei sale.

Astfel, prin raportare la datele concrete ale cauzei, la respectarea principiului echilibrului între prejudiciul moral și cuantumul valoric al despăgubirii, față de perioada reținerii și arestării nelegale, de atingerea adusă onoarei, demnității, prestigiului și de suferințele fizice și psihice cauzate reclamantului, întinderea despăgubirilor acordate acestuia pentru repararea daunelor morale nu este excesivă, așa cum susțin recurenții-pârâți. În același timp, cuantumul acestor despăgubiri de ordin moral nu este prea mic, raportat la aceleași criterii arătate mai sus, ci este în deplină concordanță cu măsura în care i-au fost vătămate reclamantului valorile ce definesc personalitatea umană și de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către persoana lipsită în mod nelegal de libertate.

În consecință, în fapt, instanțele au reținut că relațiile de familie ale reclamantului s-au destrămat, iar sănătatea i-a fost afectată, acesta fiind la un anumit moment în prag de suicid, ceea ce justifică acordarea daunelor morale, însă în cuantumul stabilit de prima instanță. În același timp, sunt reale susținerile reclamantului potrivit cărora acesta ar fi fost îndreptățit la despăgubiri și pentru faptul că a fost supus și unei măsuri preventive prin care i-a fost restrânsă libertatea pe o perioadă de 30 de zile, câtă vreme prin ordonanța din data de 12 aprilie 2003 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov s-a dispus obligarea acestuia de a nu părăsi localitatea, cele două instanțe având în vedere la stabilirea cuantumului prejudiciului doar durata reținerii și arestării nelegale pe timp de șase zile.

Cuantumul prejudiciului acordat, de 56.000 RON, acoperă însă și prejudiciul de ordin moral suferit de acesta ca urmare a faptului că a fost supus unei măsuri restrictive de libertate prin care i-a fost îngrădit dreptul respectiv. Pe de altă parte, susținerile recurentului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, potrivit cărora reclamantului i-au fost acordate despăgubiri morale în cuantum de 700.000 RON, sunt eronate, întrucât acestuia i-a fost acordată, cu acest titlu, doar suma de 56.000 RON, iar la stabilirea cuantumului prejudiciului nu se are în vedere drept criteriu natura infracțiunii săvârșite de inculpat sau temeiul achitării, criterii neprevăzute în dispozițiile de art. 505 C. proc.

pen., ce reglementează felul și întinderea reparației. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că nu subzistă motivul de modificare invocat de recurenți, respectiv prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de reclamant, de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov se vor respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul R.D.D., Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, ca reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român, împotriva Deciziei nr. 100/AP din 14 iulie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2010.