ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2131/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2131/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Constată că la data de 9 februarie 2009,

reclamantul R.D.D. s-a adresat instanței, formulând cerere de chemare în

judecată împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei

și Finanțelor și solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună

obligarea acestuia la plata sumei de 700.000 RON, reprezentând daune morale

pentru privarea sa nelegală de libertate pe perioada 7 aprilie - 12 aprilie

2003, precum și pentru restrângerea nelegală a libertății sale, în perioada

aprilie 2003 - septembrie 2008.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că la data de 7 aprilie 2003 a fost reținut și ulterior

arestat, fiind acuzat de săvârșirea infracțiunilor de violare de domiciliu și

viol pe care le-ar fi săvârșit în municipiul Brașov, în noaptea de 29 - 30

martie 2003, fiind supus presiunilor fizice și psihice de către organele de

poliție, fiind transportat din municipiul Botoșani unde a fost reținut, fără a

exista o ordonanță în acest sens. A mai arătat că, după punerea sa în libertate

la data de 12 aprilie 2003, s-a dispus față de el măsura preventivă a obligării

de a nu părăsi localitatea, restricția operând ani de zile, timp în care a fost

privat de dreptul de a munci în afara municipiului Brașov, de a păstra

legăturile cu membrii familiei și de a circula, în mod liber, iar ulterior a

fost achitat prin Sentința penală nr. 480/A din 8 septembrie 2005 a

Tribunalului Brașov și Decizia penală nr. 196/AP din 13 decembrie 2007 a Curții

de Apel Brașov.

În drept, reclamantul

a invocat aplicarea dispozițiilor art. 3, art. 5 parag. 5 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 53 alin. (3)

din Constituție și art. 504 - 506 C. proc. pen.

Prin Sentința civilă

nr. 143/S din 11 mai 2009, Tribunalul Brașov, secția civilă a admis în parte

acțiunea civilă formulată de reclamantul R.D.D., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov și a dispus obligarea acestuia

la plata sumei de 506.000 RON, cu titlu de daune morale, respingând restul

pretențiilor formulate de reclamant, până la concurența sumei de 700.000 RON.

A fost obligat

pârâtul către reclamant la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut că este întemeiată acțiunea civilă promovată de

reclamant, în cauză fiind îndeplinite dispozițiile art. 504 C. proc. pen. care

antrenează răspunderea patrimonială a statului în vederea reparării erorilor

judiciare săvârșite, în condițiile în care acesta a fost privat de libertate în

cursul procesului penal, fiind reținut de organele de poliție pentru 24 de ore

și, ulterior, arestat prin ordonanța procurorului pentru o durată de 5 zile,

iar caracterul nelegal al privării de libertate a fost stabilit implicit prin

pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive de achitare a acestuia,

respectiv Sentința penală nr. 480 din 8 septembrie 2004 a Tribunalului Brașov

și Decizia penală nr. 196/AP din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Brașov, rămasă

definitivă prin Decizia pronunțată la data de 22 octombrie 2008 în dosarul nr.

4197/1/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

În ceea ce privește

cuantumul daunelor morale, prima instanță a apreciat ca fiind întemeiată

cererea privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru lipsirea sa

de libertate pe o durată de 6 zile, cuantificând aceste daune la suma de 1.000

RON/zi, simplul fapt al privării de libertate fiind de natură să producă celui

în cauză suferințe pe plan moral și social și constituind în sine o lezare a

demnității și a onoarei, a libertății individuale a persoanei, a sensibilității

umane și a celorlalte drepturi personal nepatrimoniale, ocrotite de lege.

Referitor la cererea

de acordare a daunelor morale pentru consecințele determinate de măsura

restrictivă de libertate, constând în interdicția de a părăsi localitatea,

instanța a reținut că măsura respectivă a fost limitată la durata de 30 de

zile, din actele și lucrările dosarului penal nerezultând că această măsură a

mai fost prelungită, astfel încât îngrădirea dreptului la liberă circulație a

avut loc doar pe termenul arătat mai sus, iar nu pe întreaga durată a

procesului penal, așa cum a susținut reclamantul.

S-a arătat, sub

același aspect, că este nefondată cererea formulată de reclamant având ca

obiect acordarea daunelor morale pentru consecințele determinate de măsura

restrictivă de libertate, constând în interdicția de a nu părăsi localitatea.

S-a concluzionat, în

raport de probele administrate în cauză, de jurisprudența și doctrina existente

în materie, că suma de 56.000 RON constituie o reparație echitabilă a

prejudiciului de ordin moral suferit de reclamant, pretențiile în cuantum de

700.000 RON fiind disproporționate în raport cu durata lipsirii de libertate și

cu consecințele produse.

Împotriva hotărârii

respective, la data de 11 iunie 2009 și respectiv 18 iunie 2009, au declarat

apel pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov, Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov cât și reclamantul R.D.D., criticând-o

ca fiind nelegală și netemeinică.

Pârâtul Statul Român

a criticat hotărârea apelată, susținând că în mod greșit prima instanță a

respins excepția inadmisibilității acțiunii promovată de reclamant, întrucât

măsura reținerii și arestării preventive a fost luată în mod legal și nu s-au

dovedit elementele răspunderii civile delictuale. Sub aspectul cuantumului

daunelor morale acordate reclamantului, a susținut că nu se justifică, iar pe

de altă parte, că sunt exagerate.

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov a criticat sentința sub aspectul

acordării daunelor morale acordate reclamantului, susținând și faptul că la

momentul luării ei, măsura arestării preventive a fost legală, existând indicii

temeinice care au determinat luarea acesteia.

Reclamantul R.D.D.,

prin motivele de apel, a criticat hotărârea primei instanțe, susținându-se că

în mod nejustificat Tribunalul Brașov i-a acordat daune morale în cuantum de

56.000 RON, în loc de 700.000 RON, cum a solicitat, precum și faptul că la

stabilirea cuantumului daunelor morale nu a fost avut în vedere și prejudiciul

suferit ca urmare a măsurii restrictive de libertate ce a fost luată împotriva

sa, constând în interdicția de a părăsi localitatea.

Prin Decizia civilă

nr. 100/AP din 14 iulie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a

respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul R.D.D., pârâtul

Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Brașov și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov împotriva Sentinței civile nr. 143/S

din 11 mai 2009 a Tribunalului Brașov, secția civilă.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că sunt neîntemeiate motivele de apel

formulate de reclamant, întrucât cererea acestuia de majorare a cuantumului daunelor

la suma de 700.000 RON apare ca fiind exagerată în raport de durata celor 6

zile de privare de libertate și în vădită disonanță cu practica judiciară

depusă la dosarul cauzei.

Apelurile declarate

de pârât și de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

Brașov s-au considerat, de asemenea, că sunt neîntemeiate, întrucât acțiunea

reclamantului este pe deplin admisibilă, legalitatea atragerii răspunderii

statului existând în dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., potrivit

cărora "are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul

procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns

libertatea‚ în mod nelegal", reclamantul fiind privat de libertate în mod

nelegal pe o perioadă de șase zile și fiind ulterior achitat prin Sentința

penală nr. 480/2004 a Tribunalului Brașov și Decizia penală nr. 196/2007 a

Curții de Apel Brașov.

Au fost înlăturate pe

baza temeiului legal invocat, susținerile pârâților ce vizau neîndeplinirea

cerințelor legale pentru atragerea răspunderii statului, precum și

considerentele referitoare la dovedirea elementelor răspunderii civile

delictuale, în condițiile în care, însăși legea prezumă existența răspunderii

statului pentru erori judiciare și dă drept la despăgubiri.

Sub aspectul cuantificării

despăgubirilor acordate reclamantului, s-a reținut că sunt nefondate motivele

de apel formulate de către pârâți întrucât s-a păstrat un just echilibru între

prejudiciul de ordin moral suferit și cuantumul valoric al despăgubirii ce i-a

fost acordată acestuia, iar, pe de altă parte, simpla privare nelegală de

libertate este de natură să aducă atingere valorilor umane, să creeze suferință

psihică, să afecteze grav relațiile de familie și să determine un mediu

nefavorabil cu influențe și în planul raporturilor de muncă.

Or, în cauză, s-a

dovedit că relațiile de familie ale reclamantului s-au destrămat, iar sănătatea

i-a fost afectată, fiind la un moment dat în prag de suicid - aceste criterii

justificând acordarea daunelor morale în cuantumul stabilit în primă instanță.

Împotriva deciziei

respective, la datele de 10 august 2009, 14 august și, respectiv, 17 august

2009, în termen legal, au declarat recurs, reclamantul R.D.D., pârâtul Statul

Român, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Brașov, cât și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, criticând-o ca fiind nelegală.

Reclamantul R.D.D.,

prin motivele de recurs depuse odată cu cererea, a invocat aplicarea prevederilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât decizia recurată este dată cu aplicarea

greșită a legii, în condițiile în care, în materia erorilor judiciare, operează

principiul reparării integrale a prejudiciului, daunele morale fiind prezumate,

nefiind necesară respectarea unei anumite proporții între cuantumul daunelor

morale și al celor materiale.

S-a reținut și faptul

că suma ce i-a fost acordată cu titlu de daune morale reprezintă doar o

reparație parțială a prejudiciului, în condițiile în care în considerentele

deciziei recurate instanța de apel s-a referit doar la măsura privativă de

libertate dispusă împotriva sa, deși a fost supus și unei măsuri preventive

restrictive de libertate, împrejurare din urmă care justifică, prin ea însăși,

acordarea de despăgubiri în condițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen.

A solicitat admiterea

recursului, casarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat

împotriva hotărârii primei instanțe, cu consecința majorării cuantumului

daunelor morale acordate de aceasta.

Pârâtul Statul Român,

prin motivele de recurs, a susținut că, în mod greșit a fost respinsă excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată prin motivele de apel, întrucât cererea

reclamantului nu se încadrează în condițiile expres prevăzute de lege (art. 504

alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen.), iar pe de altă parte că nu există

prejudiciu încercat de reclamant care să fie reparat, acesta fiind doar invocat

și nedovedit, precum și faptul că i-au fost acordate reclamantului despăgubiri

de ordin moral într-un cuantum exagerat față de cele șase zile de lipsire de

libertate.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, s-a

susținut că instanțele trebuiau să aibă în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. c) din Convenția europeană

pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale

potrivit cărora "nimeni nu poate fi lipsit de libertate cu excepția

situației în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața

autorităților judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a

lămuri că a săvârșit o infracțiune".

Sub acest aspect, s-a

arătat că măsura reținerii și arestării reclamantului a fost dispusă în deplină

legalitate în condițiile art. 148 lit. h) C. proc. pen., nefiind îndeplinite

condițiile acordării dreptului la reparație, prevederile art. 5 alin. (1) lit.

c) din Convenția europeană

pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale

garantând un drept executoriu la reparație

numai victimelor unei arestări sau ale unei detenții contrare.

În al doilea rând s-a

susținut că răspunderea statului, astfel cum este reglementată în prevederile

art. 504 C. proc. pen. este o răspundere delictuală și potrivit principiilor

acestei forme de răspundere, fiecare element al acesteia trebuie dovedit, ceea

ce nu este cazul în speță, reclamantul fiind privat de libertate pe o anumită

perioadă, dar nu a rezultat caracterul nelegal al măsurii arestării în cursul

soluționării procesului penal.

În drept, a invocat

aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, invocând în drept prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat decizia recurată, sub un singur aspect,

referitor la cuantumul daunelor morale ce i-au fost acordate reclamantului,

susținându-se că este prea mare raportat la durata celor șase zile în care

acesta a fost privat de libertate, iar jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului invocată de cele două instanțe, nu poate fi avută ca și

criteriu de referință sau comparație.

La data de 29

ianuarie 2010 recurentul-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant,

solicitând respingerea acestuia ca nefondat, iar la data de 22 martie 2010,

reclamantul R.D.D. a formulat concluzii scrise prin care a solicitat admiterea

recursului său cu consecința majorării cuantumului daunelor morale ce i-au fost

acordate, precum și respingerea recursurilor declarate de pârâți.

Recursurile declarate

se privesc ca fiind nefondate și se vor respinge ca atare, potrivit

considerentelor ce vor urma, fiind analizat însă cu precădere apelul declarat

de pârâtul Statul Român care vizează nelegalitatea atragerii răspunderii sale,

acesta invocând excepția inadmisibilității acțiunii promovate de reclamant,

raportat atât la lipsa temeiului de drept, cât și a inexistenței prejudiciului,

care a fost doar invocat.

Astfel, sunt

nefondate susținerile recurentului-pârât în această privință, cererea promovată

de reclamant fiind pe deplin admisibilă în condițiile art. 504 alin. (2) și (3)

C. proc. civ., ale art. 52 alin. (3) și art. 20 alin. (2) din Constituția

României și a Deciziei Curții Constituționale nr. 45/1998.

În acest sens,

dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. stipulează faptul că "are

dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a

fost privată de libertate și căreia i-a fost restrânsă libertatea în mod

nelegal", iar prevederile alineatului trei ale aceluiași articol enumeră

cazurile în care privarea sau restrângerea de libertate a persoanei cercetate

penal sunt considerate nelegale, printre care, pronunțarea unei hotărâri

definitive de achitare, cum este cazul reclamantului care a fost achitat prin

Sentința penală nr. 480/S din 8 septembrie 2005 a Tribunalului Brașov și prin

Decizia penală nr. 196/2007 a Curții de Apel Brașov pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 192 alin. (2) și art. 197 alin. (1) C. pen.,

în baza dispozițiilor art. 10 lit. a) și d) C. proc. pen., după ce fusese

reținut în arest preventiv în perioada 7 - 12 aprilie 2003.

În același timp, prin

Decizia Curții Constituționale a României cu nr. 45/2008 s-a statuat că

dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituționale numai în

măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care

statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare

săvârșite în procesele penale, conform art. 52 alin. (3) din Constituție,

prevederile acestei decizii având un caracter obligatoriu și nu de recomandare.

De asemenea,

dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României și prevederile art. 5

parag. 5 din Convenția europeană

pentru apărarea drepturilor omului și

a libertăților fundamentale

stipulează faptul că - "Statul răspunde patrimonial

pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, precum și faptul că

"orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în

condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații".

Prin urmare, scopul

dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. este acela de a permite repararea

prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala

privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal finalizat, fie

prin achitarea inculpatului, fie prin încetarea procesului penal, numai astfel

legea internă fiind în concordanță cu prevederile art. 5, parag. 5 din

Convenția europeană

pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale

,

în conformitate cu care trebuie interpretate legile interne, potrivit art. 20

din Constituția României, iar prevederile art. 504 C. proc. pen. nu fac

distincție între infracțiunile pentru care s-a dispus achitarea.

Este adevărat, în

același timp, faptul că dispozițiile art. 5 parag. 5 din Convenția europeană

pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

garantează un drept

executoriu la reparație numai victimelor unei arestări sau ale unei detenții

contrare prevederilor acestui articol, însă, în speță, măsura arestării nu a

avut un caracter legal, fiind îndeplinite condițiile acordării dreptului la

reparație atâta vreme cât prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția

României statuează că "dacă există neconcordanțe între pactele și

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România

este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu

excepția cazului în care constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile".

Referitor la

legalitatea măsurii reținerii și arestării preventive, se constată faptul că

pârâtul-recurent Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a susținut

în mod constant, pe tot parcursul procesului, că măsurile preventive luate

împotriva învinuitului R.D.D., în cursul desfășurării procesului penal, au fost

legale, întrucât legalitatea acestor măsuri se apreciază în funcție de probele

existente la acel moment în dosarul de urmărire penală și actele procesuale

efectuate în dosar, prin raportare la prevederile Codului de procedură penală,

care reglementează condițiile de fond și de formă a măsurilor privative de

libertate și la dispozițiile Convenției europene

pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale

care trebuie armonizate cu dreptul

intern.

În această privință,

se va reține faptul că sunt nefondate susținerile recurentului-pârât, chiar

dacă instanța de apel a îmbrățișat teza reținută în primă instanță, potrivit

căreia caracterul nelegal al privării de libertate a fost stabilit implicit

prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, de achitare a

reclamantului, respectiv Sentința penală nr. 480 din 8 septembrie 2004 a

Tribunalului Brașov și Decizia penală nr. 196/AP din 13 decembrie 2007 a Curții

de Apel Brașov, rămasă definitivă prin Decizia pronunțată la data de 22

octombrie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 4197/1/2008.

Aceasta întrucât,

pârâtul-recurent, deși a susținut că măsura reținerii și măsura arestării

învinuitului R.D.D. au fost legale, probele administrate în cauză, coroborate

cu întreaga desfășurare a procesului penal la care a fost supus acesta,

finalizat cu achitarea sa, denotă faptul că reținerea pe 24 de ore, urmată de

arestul preventiv pe o durată de cinci zile, au constituit măsuri preventive

luate în mod greșit de către organele de anchetă, respectiv Poliția

municipiului Brașov și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov.

Din punctul de vedere

al art. 5 al Convenției europene

pentru apărarea drepturilor omului și

a libertăților fundamentale

, una din condițiile general valabile, pentru orice

privare de libertate, este aceea ca ea să aibă bază legală, indiferent că are

loc înainte sau după începerea urmăririi penale.

Unul din criteriile

prin prisma cărora Curtea analizează legalitatea privării de libertate este

acela conform căruia organul care a dispus-o să fi analizat în prealabil

posibilitatea luării altor măsuri, mai puțin intruzive cu privire la libertatea

persoanei, care să fi fost găsite ineficiente.

În acest sens,

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Tase contra

Românei, a sancționat practica - pe care o constatase ca fiind obișnuită - a

procurorilor români de a nu menționa motivele concrete ale măsurii arestării,

în special atunci când era vorba despre invocarea pericolului pentru ordinea

publică, ca fiind contrară art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenție, în sensul de

a nu fi conformă cu procedura prevăzută de lege.

Faptul că măsurile

preventive luate împotriva învinuitului R.D.D., prin care acesta a fost privat

de libertate, au fost luate în pripă și fără o bază legală sunt puse în

evidență și de faptul că procurorul care a supravegheat urmărirea penală

împotriva acestuia, pentru săvârșirea infracțiunilor de violare de domiciliu și

viol, fapte prevăzute și pedepsite de dispozițiile art. 192 alin. (2) și 197

alin. (1) C. proc. pen., nu a mai dispus, după expirarea perioadei de cinci

zile, prelungirea arestului preventiv în persoana învinuitului R.D.D., ci numai

în persoana celorlalți trei învinuiți, G.B.B., M.M. și B.V.

Acesta a constatat,

la momentul respectiv, că nu se justifica măsura privării de libertate a

învinuitului, fiind mai potrivită măsura preventivă a obligației de a nu părăsi

localitatea, nerezultând faptul că ar fi existat probe și indicii temeinice

care să ateste că acesta ar fi participat, alături de ceilalți inculpați, la

activitatea infracțională reținută în sarcina sa și faptul că lăsarea în

libertate a acestuia ar constitui un pericol social.

Rezultă astfel că au

fost îndeplinite dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen.

coroborate cu prevederile art. 5 parag. 4 și 5 din Convenția europeană a

drepturilor omului, în cauză punându-se în evidență faptul că reținerea și

arestarea preventivă a reclamantului a fost nelegală, neexistând la data luării

acestor măsuri preventive motive verosimile de a bănui că a săvârșit o

infracțiune sau motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

Față de cele arătate,

statuându-se asupra nelegalității reținerii reclamantului, acesta are dreptul

la reparații, în condițiile în care a fost victima unei arestări și dețineri în

condiții contrare dispozițiilor art. 5 lit. c) din Convenția europeană a

drepturilor omului.

Cel de-al doilea

motiv de recurs formulat de pârât este, de asemenea, nefondat, întrucât simpla

privare de libertate a fost de natură să creeze un prejudiciu de ordin moral

reclamantului, însăși legea prezumă existența acestuia și dă drept la

despăgubiri, astfel încât, în mod corect, cele două instanțe nereținând

considerentele referitoare la dovedirea elementelor răspunderii civile

delictuale, au considerat că sunt aplicabile dispozițiile art. 504 și

următoarele C. proc. pen. și prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție, ce

reglementează răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile

judiciare, și nu răspunderea reglementată de art. 988 - 999 C. civ., nefiind

necesar a se dovedi elementele răspunderii civile delictuale, respectiv

existența prejudiciului, a faptei culpabile, a vinovăției și legăturii de

cauzalitate.

Referitor la cel

de-al treilea motiv de recurs invocat de Statul Român, Înalta Curte îl va

analiza odată cu recursurile declarate de reclamant și Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Brașov, întrucât toate privesc critica deciziei recurate privind

cuantumul despăgubirilor de ordin moral acordate reclamantului în primă

instanță, socotindu-se că a fost prea mare sau, dimpotrivă, prea mic, raportat

la durata celor șase zile de reținere și arestare nelegală a reclamantului și

de consecințele negative produse asupra acestuia și familiei sale.

Astfel, prin

raportare la datele concrete ale cauzei, la respectarea principiului

echilibrului între prejudiciul moral și cuantumul valoric al despăgubirii, față

de perioada reținerii și arestării nelegale, de atingerea adusă onoarei,

demnității, prestigiului și de suferințele fizice și psihice cauzate

reclamantului, întinderea despăgubirilor acordate acestuia pentru repararea

daunelor morale nu este excesivă, așa cum susțin recurenții-pârâți.

În același timp,

cuantumul acestor despăgubiri de ordin moral nu este prea mic, raportat la

aceleași criterii arătate mai sus, ci este în deplină concordanță cu măsura în

care i-au fost vătămate reclamantului valorile ce definesc personalitatea umană

și de intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către

persoana lipsită în mod nelegal de libertate.

În consecință, în

fapt, instanțele au reținut că relațiile de familie ale reclamantului s-au destrămat,

iar sănătatea i-a fost afectată, acesta fiind la un anumit moment în prag de

suicid, ceea ce justifică acordarea daunelor morale, însă în cuantumul stabilit

de prima instanță.

În același timp, sunt

reale susținerile reclamantului potrivit cărora acesta ar fi fost îndreptățit

la despăgubiri și pentru faptul că a fost supus și unei măsuri preventive prin

care i-a fost restrânsă libertatea pe o perioadă de 30 de zile, câtă vreme prin

ordonanța din data de 12 aprilie 2003 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Brașov s-a dispus obligarea acestuia de a nu părăsi localitatea, cele două

instanțe având în vedere la stabilirea cuantumului prejudiciului doar durata

reținerii și arestării nelegale pe timp de șase zile. Cuantumul prejudiciului

acordat, de 56.000 RON, acoperă însă și prejudiciul de ordin moral suferit de

acesta ca urmare a faptului că a fost supus unei măsuri restrictive de

libertate prin care i-a fost îngrădit dreptul respectiv.

Pe de altă parte,

susținerile recurentului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, potrivit

cărora reclamantului i-au fost acordate despăgubiri morale în cuantum de

700.000 RON, sunt eronate, întrucât acestuia i-a fost acordată, cu acest titlu,

doar suma de 56.000 RON, iar la stabilirea cuantumului prejudiciului nu se are

în vedere drept criteriu natura infracțiunii săvârșite de inculpat sau temeiul

achitării, criterii neprevăzute în dispozițiile de art. 505 C. proc. pen., ce

reglementează felul și întinderea reparației.

Față de cele arătate,

Înalta Curte constată că nu subzistă motivul de modificare invocat de

recurenți, respectiv prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de reclamant,

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și de către

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov se vor respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul R.D.D., Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și de pârâta Direcția Generală a

Finanțelor Publice Brașov, ca reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice

pentru Statul Român, împotriva Deciziei nr. 100/AP din 14 iulie 2009 pronunțată

de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 martie 2010.