ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 854/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 854/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 14 mai 2009, reclamantul D.E.A. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea

pârâtului la plata sumei de 12.600.000 lei, cu titlu de daune morale cauzate de

efectele privării sale de libertate și a restrângerii libertății prin arestarea

ilegală și prin interdicția de a părăsi localitatea de domiciliu și apoi țara,

la plata sumei de 150.000 lei cu titlu de daune materiale, precum și la plata

cheltuielilor de judecată, în situația în care pârâtul se va opune admiterii

acțiunii.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că a fost acuzat, inculpat și apoi arestat preventiv,

fiind trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de omor deosebit de

grav, tâlhărie și nerespectarea regimului armelor și munițiilor.

Reclamantul susține

că a fost reținut în data de 12 decembrie 2004, iar apoi, din data de 15

decembrie 2004, a fost arestat preventiv până în data de 27 octombrie 2005,

dată de la care a avut interdicția de a părăsi Brașovul, până la 7 februarie 2007.

Prin sentința penală nr.

65/S din 7 februarie 2005 a Tribunalului Brașov, reclamantul a fost achitat,

soluția fiind menținută atât de Curtea de Apel Brașov prin decizia penală nr. 44/AP

din 15 mai 2008, cât și de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia

penală nr. 3871 din 25 noiembrie 2008.

În aceste condiții,

reclamantul arată că este victima unei grave erori judiciare, astfel că, în

raport de dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen., cererea sa este

admisibilă, fiind îndeplinite toate condițiile care să atragă răspunderea

pârâtului.

În privința

prejudiciului material, reclamantul arată că acesta constă în toate

cheltuielile ocazionate cu acest demers judiciar.

Tot în cadrul

prejudiciului material, reclamantul susține că se include și contravaloarea

imobilului pe care mama sa a fost nevoită să îl vândă pentru a face față

procesului penal în care reclamantul era inculpat.

Cu privire la daunele

morale, reclamantul solicită a fi acordate, în primul rând pentru privarea de

libertate în mod nelegal și pentru suferințele și umilințele îndurate și

încercate în perioada arestului preventiv, atât la arestul IPJ Brașov cât și în

Penitenciarul de Maximă Siguranță Codlea.

Daunele morale sunt

justificate și în raport de restrângerea libertății pentru câțiva ani, prin

înlocuirea arestului preventiv cu măsura preventivă de a nu părăsi localitatea

și țara.

Pentru justificarea

daunelor morale, reclamantul arată că i-a fost afectată imaginea în societate,

dar și respectul de sine, cazul său fiind excesiv mediatizat, atât în mass

media locală, cât și în cea națională, fiind prezentat la ore de maximă

audiență, fiind tratat cu apelativul „criminalul” în articolele care s-a scris

pe această temă.

Din această cauză,

reclamantul susține că a fost lipsit de afecțiunea celor dragi, că logodnica

din acea perioadă l-a părăsit, că a avut tentative de sinucidere și că au

existat încercări de intimidare a martorilor săi, astfel că daunele cerute nu

pot șterge suferința acumulată și îndurată.

În susținerea

cererii, reclamantul a depus la dosar hotărârile penale de care a făcut vorbire

în acțiune, copii de pe mai multe articole din ziar și a solicitat proba

testimonială, în cadrul căreia au fost audiați martorii B.V. și C.M.A.,

declarațiilor acestora fiind consemnate și atașate la dosar la termenele din 24

noiembrie 2009 și, respectiv la termenul din 11 mai 2010.

A fost atașat dosarul

penal nr. 18/62/2005 al Tribunalului Brașov.

Prin sentința civilă nr.

864 din 25 mai 2010, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în

parte cererea formulată de reclamantul D.E.A. și a obligat pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de

150.000 lei daune materiale și a sumei de 2.000.000 lei daune morale.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 65/S din 7 februarie 2007,

pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr. 18/62/2005, s-a dispus achitarea

reclamantului din prezenta cauză în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art.

10 lit. c) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor de omor deosebit de

grav, prev. de art. 174 - 176 lit. b), d) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a)

C. pen., tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2) lit. d) și c) și alin. (2

1

)

lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., și nerespectarea

regimului armelor și munițiilor prev. de art. 279 alin. (1) C. pen. cu

aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

Prin aceeași sentință

s-a constatat că reclamantul a fost reținut 24 de ore în perioada 13-14

decembrie 2004 și arestat preventiv în perioada 15 decembrie 2004 - 14 martie 2005

și 15 martie 2005 - 27 octombrie 2005.

Totodată, în baza art.

350 alin. (1) C. proc. pen., a fost revocată măsura preventivă a obligării de a

nu părăsi localitatea Brașov, dispusă față de reclamant prin decizia nr. 637/R

din 27 octombrie 2005 a Curții de Apel Brașov.

Instanța penală a

reținut că se conturează un puternic dubiu cu privire la săvârșirea de către

reclamantul din prezenta cauză a infracțiunilor de omor deosebit de grav,

tâlhărie și nerespectarea regimului armelor și munițiilor, deoarece mijloacele

de probă administrate în cauză nu reprezintă dovezi convingătoare de vinovăție

a reclamantului, neavând forța necesară pentru a răsturna prezumția de

nevinovăție ce operează în favoarea acestuia.

Această sentință a

fost menținută de către Curtea de Apel Brașov, care, prin decizia penală nr. 44/AP

din 15 mai 2008, a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Brașov și de partea vătămată C.D., precum și de către Înalta

Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3871 din 25 noiembrie 2008, prin

care au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Brașov și de partea vătămată C.D.

Față de situația de

fapt reținută mai sus, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată de reclamant

este întemeiată în parte, în raport de dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

În cursul procesului

penal, reclamantul din prezenta cauză a fost privat de libertate în perioada 13

decembrie 2004 și 27 octombrie 2005, aspect reținut în sentința penală nr. 65/S

din 07 februarie 2007 a Tribunalului Brașov.

Această privare de

libertate, urmată de achitarea prin hotărâre definitivă, se circumscrie

situației prevăzute de art. 504

C. proc. pen. în cauză neanalizându-se dacă

măsura a fost luată cu respectarea prevederilor legale, acest aspect nefăcând

obiectul procesului de față, ci a plângerii îndreptată împotriva măsurii

arestării.

Caracterul de eroare

judiciară este dat de faptul că, ulterior acestei măsuri, s-a constatat că, de

fapt,

mijloacele

de probă administrate în cauză nu reprezintă dovezi convingătoare de vinovăție

a reclamantului, neavând forța necesară pentru a răsturna prezumția de

nevinovăție ce operează în favoarea acestuia.

La

stabilirea caracterului de eroare judiciară, tribunalul a avut în vedere

criteriile prevăzute de art. 504

C. proc. pen., și că pârâtul răspunde nu ca

urmare a angajării răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, ci

potrivit normei speciale prevăzută de art. 506 C. proc. pen., care arată că,

pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa

tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă

statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit art.

505

C.

proc. pen., în ceea ce privește felul și întinderea reparației, la stabilirea

întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a

restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra

persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a

fost restrânsă.

Astfel,

în aprecierea consecințelor produse asupra persoanei și familiei, tribunalul a

avut în vedere atât prejudiciul material, cât și prejudiciul moral suferit,

conform art. 998 C. civ.

În ceea

ce privește prejudiciul moral, tribunalul a reținut că existența acestuia este

dovedită prin declarațiile martorilor audiați în cauză, respectiv B.V. și C.M.A.,

precum și pe calea prezumției simple, întrucât, odată constatată eroarea

judiciară ce a condus la privarea de libertate a persoanei, este de necontestat

încălcarea onoarei și a demnității acesteia.

Totodată,

la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri din care rezultă că a avut loc o

intensă mediatizare a cauzei, astfel că reclamantului i-a fost încălcat dreptul

la imagine, componentă a vieții private, apărat de art. 8 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, drept ce este apărat erga omnes și care este

încălcat cu atât mai mult atunci când o persoană este denunțată public că a

săvârșit o infracțiune, iar ulterior se reține contrariul.

Constatându-se

că privarea de libertate a reclamantului a fost determinată de o eroare

judiciară, rezultă că s-a produs o încălcare a art. 5 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, relativ la dreptul persoanelor la libertate, siguranță și

demnitate, astfel că și acest aspect converge la dovedirea existenței unui

prejudiciu moral.

Cu

privire la cuantumul daunelor morale, tribunalul a reținut, văzând cele de mai

sus, prin raportare și la perioada în care reclamantul a fost privat de

libertate, că suma de 2.000.000 RON este îndestulătoare pentru acoperirea

prejudiciului moral suferit, având în vedere că valoarea daunelor morale

trebuie stabilită doar la momentul producerii prejudiciului, respectiv perioada

13

decembrie 2004 - 27 octombrie 2005.

În ceea

ce privește prejudiciul material suferit, acesta trebuie să fie consecința

directă a erorii judiciare, respectiv între acesta și prejudiciu să fie

dovedită legătura de cauzalitate.

În

detalierea daunelor materiale solicitate, reclamantul a arătat că acestea

reprezintă onorariul avocaților angajați în cauzele penale, contravaloarea

chiriei în perioada în care avea interdicția de a părăsi municipiul Brașov,

onorariile de expertiză judiciară, cheltuielile de transport atât pentru sine

cât și pentru membrii familiei, care au venit la fiecare termen de judecată,

contravaloarea pachetelor de alimente și de alte produse primite în perioada

arestului preventiv.

Tribunalul

a reținut că în cursul procesului penal, reclamantul a achitat mai multe sume

de bani cu titlu de onorariu de avocat și onorarii pentru expertizele efectuate

în cauză, depunând în acest sens contractele de asistență judiciară, precum și

chitanțele doveditoare ale plăților, astfel că tribunalul a apreciat că plata

acestora reprezintă consecința directă a privării de libertate, motiv pentru

care a obligat pârâtul la plata acestor sume, în condițiile art. 505 C. proc.

pen. și art. 998 C. civ.

De

asemenea, tribunalul a constatat că reclamantul a făcut dovada și a contravalorii

pachetelor de alimente și de alte produse de care avea nevoie în locul de

detenție, aspect ce rezultă din adresa din 06 iulie 2009 eliberată de către

Penitenciarul Codlea, precum și a sumelor de bani ce i-au fost trimise de către

sora sa pe perioada soluționării procesului penal.

Tribunalul

a constatat că reclamantul a făcut și dovada achitării cheltuielilor de

transport ocazionate de proces de către membrii familiei sale, precum și a

sumelor de bani achitate cu titlu de chirie pe perioada cât a avut interdicția

de a părăsi municipiul Brașov.

Având a

soluționa apelurile declarate împotriva acestei sentințe, Curtea de Apel

București a reținut următoarele:

Astfel cum s-a

reținut și de către prima instanță, reclamantul D.E.A. a fost reținut într-o

cauză penală la data de 13 decembrie 2004, iar apoi, din data de 15 decembrie 2004,

a fost arestat preventiv până în data de 27 octombrie 2005, dată de la care a

avut interdicția de a părăsi Brașovul, până Ia 7 februarie 2007.

Prin Sentința penală nr.

65/S din 7 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr. 18/62/2005,

rămasă definitivă prin respingerea căilor de atac exercitate împotriva

acesteia, s-a dispus achitarea reclamantului în baza art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunilor de

omor deosebit de grav, prevăzute de art. 174 - 176 lit. b), d) C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., tâlhărie prevăzută de art. 211, alin. (2) lit.

d) și c) și alin. (2

1

) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a)

C. pen., și nerespectarea regimului armelor și munițiilor prevăzut de art. 279 alin.

(1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

Prin aceeași sentință

s-a constatat că reclamantul a fost reținut 24 de ore în perioada 13-14

decembrie 2004 și arestat preventiv în perioada 15 decembrie 2004 - 14 martie 2005

și 15 martie 2005 - 27 octombrie 2005.

Față de cele reținute

anterior, în mod corect tribunalul, în aplicarea dispozițiilor art. 504 C.

proc. pen., a constatat că reclamantul are dreptul la repararea pagubei

întrucât, în cursul procesului penal, a fost privat de libertate și i s-a

restrâns libertatea în mod nelegal, privarea sau restrângerea de libertate

ilicită fiind stabilită în speță printr-o hotărâre definitivă de achitare.

Curtea a apreciat

deci ca fiind vădit neîntemeiată critica pârâtului, în sensul că nu ar rezulta

care ar fi normele de drept intern și internațional încălcate și care ar

conferi măsurii arestării preventive un caracter de ilegalitate.

Pârâtul ignoră prin

aceste susțineri chiar rațiunea instituirii acestei răspunderi a statului, o

răspundere cu un evident caracter obiectiv, exclusiv pentru săvârșirea unor

erori judiciare, lato sensu.

De altfel, printr-o

jurisprudență constantă a Curții Constituționale (care a determinat și

adoptarea Legii nr. 281/2003, act normativ care a pus în concordanță aceste

dispoziții legale C. proc. pen. cu deciziile adoptate anterior) s-a statuat,

ținându-se seama și de art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului (prin prisma art. 20 din Constituție), asupra neconstituționalității

oricăror limitări aduse de legiuitor a ipotezelor în care statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în

procesele penale.

Pe de altă parte,

prin aceleași decizii s-a apreciat că prevederile art. 504 C. proc. pen. erau

neconstituționale numai sub raportul sferei lor de aplicare, nu și sub acela al

condițiilor reparării pagubelor pricinuite prin erorile judiciare, întrucât art.

48 alin. (3) din Constituție lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea

condițiilor procedurale în care dreptul la reparații poate fi exercitat.

Condiția

sus-menționată - aceea a luării unei măsuri de privare sau restrângere de

libertate în mod nelegal - a fost însă apreciată constant în jurisprudența

Curții Constituționale, ca, de altfel, și în cazul altor cerințe impuse de lege

pentru exercitarea dreptului la acces liber la justiție, ca fiind în

concordanță cu dispozițiile constituționale ale art. 21 și art. 126 alin. (2),

reținându-se în plus, față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, că acest drept nu este absolut și poate fi ca atare subiectul unor

limitări sau condiționări atâta timp cât nu este atinsă însăși substanța sa.

Această condiție este

însă întrunită în prezenta cauză, cum deja s-a menționat, astfel încât curtea a

constatat că ceea ce este necesar a fi analizat în continuare în exercitarea

controlului judiciar specific acestei faze procesuale este doar aspectul

cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului, aspect ce a format obiectul

criticilor din apel formulate de toți apelanții împotriva sentinței primei

instanțe - critici cărora li s-a răspuns în continuare prin considerente

comune.

Dispozițiile art. 504

C. proc. pen., reglementând obligația de plată a daunelor de către stat în

cazul erorilor judiciare, au în vedere reparația integrală a prejudiciului

cauzat persoanei care a fost condamnată sau arestată pe nedrept, potrivit

principiilor ce rezultă din prevederile art. 998 și art. 999 C. civ. privind

răspunderea civilă delictuală.

În conformitate cu

aceste prevederi legale, poate fi acoperit prin plata unor despăgubiri bănești

numai prejudiciul care este cert, sub ambele aspecte, al existenței și al

întinderii sale.

Din această

perspectivă, curtea a reținut ca fiind fondate criticile formulate de apelantul

Ministerul Public referitoare la faptul că tribunalul a acordat în totalitate

suma care s-a solicitat cu titlu de despăgubiri materiale, deși potrivit

dispozițiilor legale avea posibilitatea - și trebuie adăugat, prin prisma

dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., și obligația - de a cenzura cuantumul

acestora.

Curtea a remarcat

împrejurarea că la dosar, volumul II, au fost depuse de reclamant toate

înscrisurile reprezentând cheltuielile pe care acesta le-ar fi efectuat pe

parcursul procesului.

Or, deși

a reținut că daunele trebuie să fie consecința directă a erorii judiciare,

tribunalul, având în vedere simplul fapt al depunerii unor acte doveditoare,

fără a se proceda la o analiză detaliată a acestora, a acordat reclamantului

suma solicitată cu titlu de daune materiale.

Deși este

evident că reclamantul a suportat o serie de cheltuieli legate de asistența

juridică acordată în procesul penal (fiind necesar a se înlătura în totalitate

ca fiind lipsite de orice fundament afirmațiile pârâtului privind caracterul

voluptoriu al acestora), onorariile de expertiză judiciară, precum și

cheltuieli legate de transport, chirie, plata pachetelor de alimente și de alte

produse primite în perioada arestului preventiv și altele asemenea, instanța

trebuia să le cenzureze în privința sumelor solicitate, neputând acorda decât

acele daune certe sub aspectul întinderii acestora.

Principiul

reparațiunii integrale a prejudiciului impune acoperirea de către stat a

tuturor cheltuielilor generate de fapta ilicită, inclusiv cele efectuate în

cursul procesului penal, reclamantul având prin urmare dreptul la sumele

reprezentând onorariile achitate avocaților în ambele faze ale procesului

(urmărirea penală și cercetarea judecătorească). Dovada achitării efective a

sumelor cu acest titlu trebuie făcută de reclamant prin chitanțele eliberate,

potrivit reglementărilor legale privind desfășurarea activității de avocatură,

în temeiul unor contracte de acordare a asistenței juridice în procesul penal

ce a determinat angajarea răspunderii patrimoniale a statului, în condițiile art.

504 C. proc. pen.

Având în

vedere aceste cheltuieli, precum și cele mai sus enumerate, curtea a solicitat

reclamantului întocmirea în apel a unei note de calcul detaliate referitoare la

înscrisurile depuse, notă depusă la dosar și prin care chiar reclamantul

confirmă că din toate aceste rezultă doar o sumă de 51.998 lei reprezentând

cheltuielile dovedite în acest mod, diferența - semnificativă - până la suma

pretinsă în fața primei instanțe, de 150.000 lei, neputând fi justificată în

acest mod sau printr-un alt mijloc de probă administrat în cauză.

Referitor

la veniturile pe care acesta le-ar fi câștigat anterior privării sale de

libertate, trebuia avut în vedere că – trecând și peste antecedentele personale

ale reclamantului astfel cum sunt reliefate de organele judiciare în dosarul

penal, figurează în aceste evidențe ca neavând o ocupație, dar cu un trecut

infracțional – nu s-a probat faptul că reclamantul era beneficiarul unui

contract de muncă, respectiv că era beneficiarul unei remunerații cu caracter

de continuitate primită în temeiul acestuia și pe care ar fi putut să o

încaseze în perioada în care a fost privat de libertate pentru munca prestată,

depozițiile martorilor audiați nerelevând date certe referitoare la angajarea

reclamantului anterior reținerii și arestării sale.

De asemenea,

împrejurarea că, în timpul procesului, mama reclamantului ar fi fost obligată

să-și înstrăineze garsoniera în care locuia pentru a face față cheltuielilor,

dincolo de lipsa unor acte de proprietate ale imobilului și a unor acte de

vânzare-cumpărare care să ateste acest fapt, nu ar putea fi reținută la

stabilirea întinderii daunelor materiale, fără a se proba neechivoc legătura de

cauzalitate directă dintre privarea de liberate a reclamantului și o eventuală

înstrăinare a imobilului care nu îi aparținea.

Curtea a reținut în

concluzie că, deși reclamantul a solicitat suma de 150.000 lei cu titlu de

daune materiale, pretențiile menționate nu au fost probate în totalitate și,

întrucât în cadrul procesului civil reclamantului îi revine sarcina probei,

conform art. 1169 C. civ., instanța neputându-se substitui acestuia în

administrarea de probe, chiar și în aplicarea dispozițiilor procedurale privind

rolul său activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., curtea a considerat că nu

pot fi acordate decât despăgubiri bănești în cuantum de 51.998 lei.

În ceea ce privește

celelalte pretenții bănești, reprezentând daunele morale solicitate în cadrul

acțiunii de față, curtea, văzând prevederile art. 504 C. proc. pen. care

instituie o răspundere a statului pentru arestarea pe nedrept a unei persoane,

fără a face distincție între prejudiciul material și cel moral, consideră, în

acest sens, că orice arestare și inculpare pe nedrept produce celui în cauză

suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează

demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personale

nepatrimoniale ocrotite de lege.

Fără îndoială că

producerea prejudiciului personal nepatrimonial și raportul de cauzalitate pot

fi deduse în speță chiar din natura faptei ilicite reținute și ansamblul

împrejurărilor producerii acesteia, descrise și în hotărârile penale pronunțate

în cauza sus-menționată, având în vedere că o altă probă directă este aproape

imposibilă, iar în jurisprudență s-a stabilit în mod constant că aprecierea

judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, fiind necesar

însă să fie avute în vedere criterii obiective la fixarea despăgubirii pentru

repararea prejudiciului .

Criteriile legale ce

se regăsesc în dispozițiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen., care au

constituit fundamentul cererii de chemare în judecată au în vedere durata

privării de libertate, consecințele produse asupra persoanei ori asupra

familiei celui privat de libertate, elemente de care instanțele trebuie deci să

țină seama, cu respectarea însă a principiului proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată.

Prin urmare, pentru

stabilirea despăgubirilor echivalente daunelor morale, instanța trebuia să aibă

în vedere consecințele negative suferite de reclamant pe plan fizic și psihic,

importanța și gradul de atingere a valorilor morale lezate, intensitatea

perceperii consecințelor vătămării, gradul de afectare a situației profesionale

și sociale a celui păgubit.

Cu toate acestea,

curtea a constatat că tribunalul a acordat, pentru o perioadă de arest

preventiv nelegal de aproape 10 luni, suma de 2.000.000 lei (RON) cu titlu de

daune morale, sumă apreciată de instanța de apel ca fiind excesivă și încălcând

în mod vădit principiul proporționalității mai sus-menționat.

Este adevărat că în

cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu

există criterii precise pentru determinarea lor, dar atingerile aduse acestora

îmbracă forme concrete de manifestare, iar prima instanță avea posibilitatea să

aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească cuantumul sumei de

bani potrivit pentru a repara prejudiciul moral produs.

Plecând chiar de la

criteriile oferite de textul legal, curtea a apreciat că trebuia făcută o

raportare a sumei solicitate de reclamant la durata privării de liberate și la

natura măsurii ce a determinat privarea de libertate - fiind evident că o

condamnare definitivă ca urmare a unei erori judiciare are consecințe mult mai

însemnate asupra victimei respectivei erori, inclusiv prin prisma imaginii

acesteia în societate, decât măsura arestării preventive în procesul penal, în

cursul căruia cel arestat se bucură totuși de prezumția de nevinovăție și se

poate apăra în acest sens.

Or, în acest context,

nu trebuie omisă nici împrejurarea că reclamantul a fost achitat definitiv și,

prin urmare, eliberat din arest, în condițiile în care organele judiciare s-au

confruntat cu o atitudine procesuală necorespunzătoare a celui inculpat, curtea

remarcând că prin hotărârile judecătorești penale ce justifică tragerea la

răspundere a Statului Român în condițiile art. 504 C. proc. pen., s-a reținut

că declarațiile inculpatului au fost „evident parțial nesincere” (decizia

penală nr. 44/Ap din 15 mai 2008 a Curții de Apel Brașov, pag.10).

Această lipsă de

loialitate procesuală, chiar dacă nu înlătură obligația organelor judiciare de

a stabili adevărul în cauză și, pe cale de consecință, nu permite nici

înlăturarea caracterului de eroare judiciară stabilită de instanța civilă în

temeiul dispozițiilor exprese ale legii nu poate rămâne însă fără nicio urmare

pe planul stabilirii cuantumului despăgubirilor ce i se cuvin

apelantului-reclamant.

Onoarea, creditul

moral, eventuala poziție socială sunt criterii care definesc persoana umană și

care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor

solicitate de reclamant.

Sub acest aspect,

curtea a apreciat că sunt întemeiate și criticile formulate de apelantul

Ministerul Public, în sensul că prima instanță a ignorat profilul moral al

reclamantului privit prin prisma trecutului său infracțional.

Susținerile

reclamantului privind denigrarea sa în presă - având în vedere inexistența unei

legături directe de cauzalitate cu faptul ilicit al arestării nelegale, precum

și impactul deosebit pe care l-a avut fapta de care a fost acuzat în societate,

aspect ce nu putea să nu fie reflectat ca atare de presă - sunt neîntemeiate,

astfel încât criticile acestuia privitoare la ignorarea mediatizării excesive

ca un criteriu de stabilire a despăgubirilor nu pot fi primite.

Curtea a respins și

criticile reclamantului referitoare la neluarea în considerare de către

tribunal a consecințelor produse asupra persoanei sale și asupra familiei,

prima instanță menționând suferințele cauzate acestuia în perioada detenției,

astfel cum au fost reliefate de depozițiile martorilor și actele depuse la

dosar de reclamant, cu respectarea art. 1169 C. civ.

Instanțele nu pot

ține seama în acest context de simplele afirmații nedovedite ale reclamantului

în legătură cu presiunile la care ar fi fost supus din partea organelor de

anchetă și nici de posibile neîmpliniri în plan afectiv în relațiile cu

persoane apropiate, neputându-se stabili o conexiune directă între arestarea sa

și aceste urmări arătate de reclamant, care pot fi cel mult apreciate mai larg,

ținând seama de ansamblul suferințelor ce pot fi pricinuite oricărei persoane

de o astfel de eroare judiciară .

De asemenea,

prejudiciul moral nu poate fi determinat prin aprecieri privind eventuale

oportunități de a desfășura activități sau de a continua activități care erau

în curs la momentul lipsirii de libertate.

Chiar dacă o

cuantificare exactă a prejudiciului moral suferit de reclamant este imposibilă,

apreciind totuși că despăgubirile ce se acordă trebuie să fie proporționale cu

prejudiciul ce se impune a fi reparat, curtea, prin raportare la datele

concrete ale cauzei, cu respectarea principiilor evocate, a apreciat că prin

stabilirea unor despăgubiri de 150.000 lei se va realiza o compensare bănească

echitabilă a daunelor inerente suportate de reclamant.

În consecință, prin

decizia nr. 492A din 10 mai 2011, Curtea de Apel București - Secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și familie, în temeiul art. 296 C. proc. civ.,

a admis apelurile declarate de pârâtul Ministerul Public Parchetul de pe lângă

Tribunalul București și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, împotriva sentinței civile nr. 864 din 25 mai 2010, pronunțată de

Tribunalul București - Secția a III-a Civilă.

A fost schimbat în

parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamant

a sumei de 51.998 lei - daune materiale și a sumei de 150.000 lei - daune

morale.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamantul D.E.A., împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva

susmenționatei hotărâri, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, reclamantul D.E.A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate.

recursului său, reclamantul D.E.A. a susținut, invocând dispozițiile art. 5 pct.

5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, art. 504 și următoarele C. proc. pen., art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că hotărârea

instanței de apel este nelegală sub aspectul cuantumului despăgubirilor civile

acordate, morale și materiale, fără a se ține seama de existența mai multor

elemente necesar a fi reținute în operațiunea de cuantificare a acestor

despăgubiri.

În acest sens a

susținut că nu s-a ținut seama de faptul că prin inculparea sa, cu poate

consecințele evocate, i-a fost afectată imaginea în societate, că mediatizarea

excesivă a cazului său și folosirea, la ore de maximă audiență și în articole

de presă a apelativului „criminalul” la adresa sa, a avut importante consecințe

ce au constat în afectarea imaginii sale în societate, a provocat neîncrederea

vecinilor și cunoscuților față de el, dar și un comportament de respingere și

chiar de agresivitate la adresa sa din partea trecătorilor, care erau convinși

că este un criminal.

La aceasta se adaugă

și celelalte suferințe și traume produse în timpul desfășurării urmăririi

penale, prin modalitatea în care a fost aceasta desfășurată (interogatorii

prelungite, percheziții domiciliare abuzive, nerespectarea prezumției de

nevinovăție), suportarea regimului de penitenciar, îndepărtarea de familie pe

durata arestării preventive, dar și faptul că în urma luării și prelungirii

măsurilor preventive dispuse de autoritățile statului a fost părăsit și de

logodnica sa, situație ce a fost de natură a acutiza suferințele produse prin

fapta imputată.

Ca urmare, în

determinarea echivalentului prejudiciului moral suferit, instanțele ar fi

trebuit să se raporteze la suferința produsă prin măsura preventivă dispusă de

autoritățile statului, dar și la urmările produse.

De asemenea, a mai

arătat că după punerea în libertate, a fost nevoit să îndure în continuare

consecințele măsurilor dispuse, concretizate în aversiunea semenilor față de

persoana sa, cât și, dat fiind înlocuirea măsurii arestării preventive cu altă măsură

preventivă, interdicția de a părăsi localitatea, cu imposibilitatea de a-și

găsi o gazdă ori un loc de muncă, situație ce s-a perpetuat pe toată durata

menținerii acestei măsuri, respectiv timp de 16 luni.

A susținut ca fiind,

de asemenea, dovedit și cuantumul daunelor materiale solicitat, în care trebuie

inclus și beneficiul nerealizat, constând în veniturile pe care le-ar fi

obținut (chiar și fără forme legale ) în situația în care ar fi fost angajat.

Prin motivele de

recurs înregistrate la data de 15 septembrie 2011, reclamantul a susținut că

prin decizia atacată instanța de apel în mod greșit a soluționat cererea sa de

despăgubiri prin raportare la încălcarea dreptului la imagine, dat fiind

campania de presă virulentă desfășurată împotriva sa, fiind necesar ca

autoritățile judiciare să răspundă pentru încălcarea prezumției de nevinovăție

stipulate de art. l alin. (1) C. proc. pen., potrivit căreia nicio persoană

nevinovată să nu fie victima unei erori judiciare și să nu fie condamnată pe

nedrept, astfel cum s-a întâmplat în cazul său.

Mediatizarea excesivă

a cazului său a condus la aplicarea de către autoritățile judiciare a măsurii

arestării preventive, justificată de judecători pe ideea pericolului pentru

odinea publică, dar și pe percepția publică potrivit căreia dacă nu s-ar aplica

această măsură, s-ar induce opinia că justiția nu-și face datoria.

Prin arestarea

preventivă dispusă pentru o faptă pentru care ulterior a fost achitat i s-a

cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare

neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările aduse

dreptului său nepatrimonial la libertate, cu toate consecințele sale, inclusiv

a unor considerente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiindu-i

afectate acele atribute ce influențează relațiile sociale - onoarea, reputația

- precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane -

relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia tipică în

durerea morală pe care a încercat-o.

La evaluarea

prejudiciului, instanța de apel nu a ținut seama de daunele provocate în

perioada detenției, cât și consecințele ireparabile pe care hotărârea de

arestare le-a lăsat asupra întregii sale vieți. In acest sens, indicând

condițiile de detenție specifice penitenciarului, astfel cum au fost acestea

reliefate și de martorii audiați în cauză, a susținut că despăgubirea, astfel

cum a fost stabilită în apel, este mult subevaluată și nu ține seama de

traumele puternice ce i-au fost produse pe durata detenției, consecințele

acesteia produse asupra sa și a familiei sale, fiind insuficientă pentru a

acoperi prejudicial moral ce i-a fost produs prin fapta autorităților.

Și după punerea în

libertate, măsura restrictivă dispusă asupra sa, a produs importante consecințe

în planul vieții private și profesionale, fiindu-i afectată viața de familie,

imaginea și sursele de venit, impunându-se repararea integrală de către stat a

pagubei suferite.

Cuantumul sumei

stabilite cu titlu de reparație pentru executarea unui număr de peste 314 zile

de închisoare trebuia astfel stabilit, astfel încât dreptul său să nu apară ca

fiind teoretic și iluzoriu, ci efectiv și concret, ceea ce poate fi asigurat

doar prin majorarea cuantumului daunelor morale.

Cât privește

prejudiciul material, a arătat că instanța de apel nu a ținut seama de

veniturile de care a fost lipsit pe durata detenției, care anterior arestării

era de 1500 lei/lună și nici de chiria pe care rudele sale au fost nevoite să o

achite până în prezent, existând legătura de cauzalitate pretinsă de lege între

arestarea sa nelegală și vânzarea garsonierei proprietatea mamei sale, scopul

fiind necesitatea susținerii cheltuielilor pe care le-a presupus procesul penal

declanșat împotriva sa.

Este cert și

prejudiciul material determinat de diferența de preț a aceleiași garsoniere,

vândută la un preț mult inferior valorii de piață și pe care l-a evaluat la

suma de 45.000 de euro.

Susținând existența

legăturii de cauzalitate între prejudiciul solicitat și eroarea judiciară

imputată, a solicitat acordarea unor daune materiale în cuantum total de

294.747 lei.

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a susținut, în dezvoltarea

motivelor de recurs invocate, art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., următoarele:

- în cauză nu sunt

incidente prevederile textului de lege reținut de instanțe, art. 504 C. proc.

pen., întrucât reclamantul nu s-a aflat în situația reglementată de această

normă, respectiv nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă de achitare în urma

rejudecării cauzei.

Nu este întrunită

nici ipoteza textului art. 504 alin. (3) C. proc. pen., întrucât achitarea

reclamantului s-a dispus în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit.

c) C. proc. pen. și nu în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen.,

condiție cerută expres de dispoziția legală menționată.

În mod greșit s-a

reținut că după adoptarea Legii nr. 281/2003, Curtea Constituțională ar fi

pronunțat o decizie prin care să constate neconstituționalitatea acestor

dispoziții legale.

Conformitatea

acestora cu principiile consacrate de Convenția europeană a drepturilor omului

a fost reținută și de instanța europeană în cauza Micuț - Tănăsescu împotriva

României, care a luat act de modificarea ulterioară a faptelor, a dreptului

intern relevant pus de acord cu principiile consacrate de Convenție.

Deși face referire la

jurisprudența constantă a Curții Constituționale, anterioară modificării

Codului de procedură penală, reține în mod eronat, prin raportare la

dispozițiile art. 5 pct. 5 din Convenție, neconstituționalitatea oricăror

limitări aduse de legiuitor ipotezelor în care statul răspunde patrimonial

pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în procesele penale concluzie

contrazisă de normele și jurisprudența convențională.

Dreptul la libertate

fizică al persoanei nu poate fi unul absolut, acesta fiind susceptibil de

limitări serioase, fiind necesar ca în cadrul litigiilor al căror fundament

juridic îl reprezintă aceste dispoziții să se facă în primul rând o analiză

pertinentă a tuturor împrejurărilor, de fapt și de drept care particularizează

cauza.

Din acest motiv, de

cele mai multe ori, Curtea a refuzat să constate o violare a art. 5 lit. c) din

Convenție, rezultată din simplul fapt că o persoană arestată nu a fost ulterior

condamnată penal pentru fapta care a condus la arestarea sa (cauza Cenoiu și

alții împotriva României, cauza Baka împotriva României).

Achitarea dispusă în

procesul penal nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii restrângerii de

libertate, dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen. stabilind condițiile

necesar a fi îndeplinite, pentru ca privarea sau restrângerea de libertate să

fie nelegale.

Instanța ar fi avut

obligația de a analiza caracterul măsurii preventive de libertate în raport de

prevederile art. 5 din Convenție, cu atât mai mult cu cât aceasta a constituit

obiect de critică adus hotărârii primei instanțe, analiză ce nu a fost făcută,

instanța de apel limitându-se în a prelua motivarea lapidară a instanței de

fond.

Din analiza

considerentelor deciziei civile criticate rezultă că instanța de apel a statuat

asupra nelegalității măsurii privative de libertate numai prin prisma

pronunțării în cauza penală a unei hotărâri definitive de achitare.

Constatarea

nelegalității măsurii privative de libertate se realizează în urma analizei

detaliate a condițiilor în care s-a dispus această măsură.

Or, deși reține că

prevederile art. 504 C. proc. pen. erau neconstituționale numai sub aspectul

sferei lor de aplicare, nu și sub acela al condițiilor reparării pagubelor

pricinuite prin eroare judiciară, aspect cu privire la care nu sunt obiecțiuni,

instanța de apel analizează, în mod nelegal, caracterul măsurii privative de

libertate dispusă cu privire la reclamant, considerând că aceasta nu este

legală, justificat de faptul că reclamantul nu a fost condamnat definitiv.

Aceasta înseamnă că

instanța de apel, în realitate, nu a analizat aplicarea/incidența dispozițiilor

art. 504 C. proc. pen. în raport de situația concretă, reală a reclamantului,

astfel cum aceasta a fost expusă și cum rezultă din actele dosarului, din care

rezultă că măsura privativă de libertate a fost dispusă cu respectarea atât a

prevederilor legale interne cât și a principiilor consacrate de Convenția

europeană a drepturilor omului.

A învederat că la

data emiterii mandatului de arestare existau motive întemeiate care să conducă

la concluzia că reclamantul este autorul faptei de omor imputată (sens în care

s-a făcut trimitere și la constatările efectuate în cauză).

Au existat, de

asemenea, indicii concludente că reclamantul a încercat să zădărnicească

aflarea adevărului prin distrugerea ori prin alterarea mijloacelor materiale de

probă, sens în care au relevat solicitarea adresată mamei sale de a se debarasa

de anumite obiecte fără nicio explicație plauzibilă.

Multitudinea

motivelor invocate și reținute de instanța penală, prevăzute de dispozițiile

legale, au justificat astfel luarea măsurii preventive dispusă cu privire la

reclamant.

Si

menținerea/prelungirea acestei măsuri a fost justificată, atât prin raportare

la prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenția europeană, pericolul pentru

ordinea publică decurgând din gravitatea infracțiunilor, dar și din reacția

publică la săvârșirea lor, ceea ce justifică arestarea preventivă, cel puțin

pentru o perioadă de timp.

În motivarea

încheierilor prin care s-a dispus prelungirea măsurii de arestare preventivă

s-a reținut gravitatea infracțiunii, faptul că urmărirea penală nu a fost

finalizată, necesitatea administrării probatoriului (cauza Al Akidi împotriva

Bulgariei, în care instanța europeană a admis faptul că gravitatea faptei

comise poate fi unul dintre motivele care să justifice menținerea unei persoane

în stare de arest).

În speță, a fost

demonstrată temeinicia măsurii arestării preventive dispusă cu privire la reclamant,

în raport de toate garanțiile impuse de Convenție cu referire la dreptul la

libertate pretins încălcat, ca și a menținerii sale.

Respectarea

prevederilor Convenției rezultă și din înlocuirea măsurii de arestare

preventivă cu măsura interdicției de a părăsi localitatea, în momentul în care

instanțele au considerat că nu mai subzistă motivele care au condus la luarea

măsurii arestării preventive.

Cât privește durata

procedurii, au învederat că aceasta nu poate fi apreciată ca nerezonabilă,

având în vedere că, în speță, întreaga procedură s-a desfășurat pe durata a

aproximativ doi ani de zile pentru cele trei grade de jurisdicții, ceea ce

corespunde marjei admisă de instanța europeană (cauza Reiner și alții împotriva

României, cauza Baka împotriva României).

Deși instanța de apel

a redus cuantumul exagerat al daunelor materiale și morale acordate de prima

instanță, sumele cuantificate în apel sunt în continuare supraevaluate,

hotărârea instanței de control judiciar fiind, din acest motiv dar și pentru lipsa

considerentelor care să susțină această soluție, criticabilă, fapt ce atrage

incidența în cauză a prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Au învederat că numai

o apreciere echilibrată a prejudiciului moral ar putea compensa dificultatea

cuantificării sale, practica judiciară fiind aceea care a oferit o aplicare

concretă a criteriilor prevăzute de art. 505 C. proc. civ., pentru stabilirea

felului și întinderii reparației.

Făcând trimitere la

practica judiciară în materie, recurenta a invocat necesitatea ca în

operațiunea de evaluare a prejudiciului moral să fie respectat criteriul

echității.

Respectarea acestui

criteriu impune ca suma de bani acordată în scopul acoperirii sale să fie

justă, echitabilă prin raportare la gravitatea prejudiciului moral, care poate

fi reprezentat de alterarea gravă a integrității fizice sau mentale a persoanei

vătămate, a capacității sale de muncă etc.

Nu rezultă, din

considerentele hotărârii instanței de apel, care au fost valorile morale lezate

prin măsura dispusă de autoritățile statului, instanța limitându-se în a face

referire la „ansamblul suferințelor ce pot fi pricinuite oricărei persoane”.

Chiar și în ipoteza

în care se constată o anumită încălcare a drepturilor recunoscute de Convenție,

este necesar ca acordarea unei indemnizări să fie subordonată dovezii

producerii unui prejudiciu ce trebuie făcută de cel interesat, rezultat din

această încălcare pentru că, în domeniul art. 5 paragraful 5 din Convenție,

calitatea de victimă este de conceput chiar în absența unui prejudiciu, dar nu

există obligație de reparație, fără să existe un prejudiciu material ori moral

ce are a fi reparat.

Însăși constatarea

încălcării dispozițiilor Convenției reprezintă o satisfacție echitabilă

suficientă a acoperirii prejudiciului moral suferit de reclamant (sens în care

a fost invocată cauza O’Hara împotriva Regatului Unit al Marii Britanii).

În

cuantificarea prejudiciului reținut a fi cuvenit

reclamantului, instanța nu a corelat

răspunderea juridică reținută în sarcina statului cu cea a gravității faptei

săvârșite, rezultând astfel o încălcare a echilibrului necesar a fi existent

între ele, și astfel o apreciere eronată a sumei acordate cu titlu de

prejudiciu moral. Aceasta se stabilește, potrivit jurisprudenței în materie,

prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci prin raportare la

criterii rezultând din cazul concret dedus judecății și în baza unor probe.

Sub aspectul

cuantumului și invocând criteriul echității necesar a fi respectat, recurenta a

susținut (făcând trimitere la cauzele Țară Lungă, Temișan, Oancea, Jinga

împotriva României) ca fiind greșită cuantificarea prejudiciului moral la

nivelul reținut de instanța de apel, fiind necesar, în raport de

particularitățile cauzei (antecedentele penale ale reclamantului), redimensionarea

nivelului acestora în sensul reducerii.

Deși instanța de apel

a decis o diminuare a cuantumului daunelor materiale, nu a justificat/nu a

arătat motivele în baza cărora a acordat suma de 51.998 lei cu acest titlu.

Nu au fost analizate

criticile din apelul său privind modalitatea în care se suportă cheltuielile

avansate de părți în cauză și din care rezultă - art. 193 C. proc. pen. – că

statul nu are nicio obligație în asemenea cauze. Pe cale de consecință,

cheltuielile făcute de reclamant în cursul procesului penal, rămân în sarcina

acestuia și nu mai pot face obiectul unui alt litigiu, întrucât hotărârea

penală sub aspectul pretențiilor civile a intrat în puterea lucrului judecat.

Cheltuielile efectuate de reclamant și solicitate cu acest titlu reprezintă

cheltuieli voluptorii, acesta putând fi reprezentat, potrivit art. 171 C. proc.

pen., de un apărător din oficiu în scopul apărării drepturilor sale. Pe de altă

parte, în cauza Micuț - Tănăsescu împotriva României și judecând cu echitate,

Curtea europeană a redus cuantumul sumei pretinse cu titlu de cheltuieli de

judecată considerând rezonabil să acorde reclamantului suma globală de 600

euro.

A acorda despăgubiri

materiale într-un cuantum exagerat, echivalează cu lipsirea de finalitate a

acestei instituții și transformarea ei într-un mijloc de câștig nemeritat.

Au solicitat

admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii

apelului său și, în urma rejudecării cauzei, schimbarea în tot a sentinței

tribunalului, în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a susținut, în dezvoltarea

recursului său, următoarele:

- hotărârea instanței

de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care s-a susținut că deși art. 505 C.

proc. pen. stabilește criterii de cuantificare a daunelor morale, instanța s-a

raportat la jurisprudența națională și convențională relevantă, cu referire la

care s-au făcut trimitere (decizia nr. 1481/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, cauza Konols împotriva României, cauza Calmanovici, Pantea contra

României).

După cum rezultă din

motivarea instanței, unicul element avut în vedere la stabilirea cuantumului daunelor

morale l-a constituit durata privării de libertate, care, în raport de

jurisprudența menționată, apare exagerat de mare.

Luând drept reper și

valoarea salariului mediu brut pe economie pe anul 2011, și în condițiile în

care nu s-a reținut, suplimentar, nici un alt aspect de natură să

circumstanțieze favorabil persoana reclamantului, suma de 150.000 lei, se

dovedește a fi nejustificată.

Deși judicios

reținute - lipsa de loialitate procesuală, profilul moral al reclamantului,

etc. - elementele menționate nu au fost valorificate pe deplin în procesul de

individualizare a indemnizării pentru paguba cauzată de eroarea judiciară.

Curtea de apel a

făcut o greșită aplicare a legii și în privința soluționării capătului de

cerere privind daunele materiale, cu referire la care s-a arătat ca fiind

greșită reținerea ca îndeplinită a cerințelor art. 1169 C. civ., întrucât

pretențiile acordate cu acest titlu nu au fost dovedite până la concurența

sumei acordate.

Suma stabilită este

rezultatul însumării presupuselor cheltuieli efectuate de reclamant pe

parcursul procesului penal, prezentate în nota de calcul depuse în apel, pe

baza documentelor justificative anexate.

Din multitudinea

acestor cheltuieli, trebuie reținute doar cele care au fost efectiv cauzate de

starea de privare de libertate, pe perioada celor 11 luni de privare de

libertate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. și

care nu pot fi extinse și la perioada următoare finalizării procesului penal.

Instanța ar fi

trebuit să înlăture cheltuielile ce nu s-au aflat în raport direct de

cauzalitate cu arestul preventiv la care a fost supus reclamantul.

Din totalitatea

chitanțelor doveditoare a plății onorariului de avocat, trebuiau reținute doar

cele datând din perioada 13 decembrie 2004 – 27 octombrie 2005, regulă ce

trebuia aplicată și celorlalte categorii de cheltuieli.

Nu poate fi acceptată

susținerea reclamantului privind acordarea cheltuielilor și în perioada de după

punerea în libertate, dreptul reclamantului la reparație își are izvorul în

prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a drepturilor omului,

care consideră că are dreptul la despăgubiri persoana care este victima unei

arestări/dețineri în condițiile contrare dispozițiilor art. 5. Aceeași instanță

a decis că paragraful 1 al art. 5 din Convenție are în vedere libertatea

individuală în accepțiunea ei clasică, adică libertatea fizică a persoanei, în

al cărei domeniu de aplicare nu intră și obligarea de a nu părăsi localitatea.

Nu trebuiau astfel

reținute cheltuielile cu întreținerea și plata chiriei pe perioada obligației

de a locui în Brașov, deși nu s-a dovedit acest aspect, iar reclamantul avea

domiciliul în Brașov și, oricum, la epoca menționată, se afla încă în perioada

de interzicere de a se afla în municipiul București, aplicată prin ultima

hotărâre de condamnare.

A mai învederat,

făcând trimitere la aceeași sumă acordată cu titlu de despăgubiri materiale, că

între documentele justificative a fost strecurată și o taxă anterioară, nr. 1053

din 29 martie 2003 (poz. 210 din tabelul centralizator) care nu numai că nu se

află în raport cauzal cu starea de deținere, dar este mult anterioară acesteia,

ceea ce denotă că instanța de apel nu a manifestat nicio preocupare în a

verifica și cenzura temeinicia pretențiil