ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5042/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5042/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 23 aprilie 2007, pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, sub nr. 14123/3/2007, reclamantul M.C., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a

solicitat instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să fie obligat pârâtul

la plata sumei de

5

.

000.000 RON cu

titlu de daune morale pentru săvârșirea unei erori judiciare, constând în

emiterea mandatului de arestare preventivă nr. 9/UP/2005.

În drept,

au fost invocate dispozițiile art. 5 alin. (1) și alin. (5) din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, art. 52 alin. (3) din Constituție, precum și art. 504-506

C. proc. civ.

În susținerea

cererii a fost depus Dosarul nr. 3361D/P/2005 al D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial

București.

Prin sentința

civilă nr. 649 din 09 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtul către reclamant

la plata sumei de 50.000 RON daune morale și a respins cererea de cheltuieli de

judecată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că la data de 28 septembrie 2005, reclamantul

a fost arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă nr. 9/UP/2005

emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul penal nr. 2990/2005,

măsură ce a fost revocată la data de 13 martie 2007 de către Tribunalul București,

secția a II-a penală, prin încheierea de ședință pronunțată în dosarul penal

nr. 7279/3/2007, iar prin ordonanța din 12 februarie 2007, pronunțată de D.I.I.C.O.T.

– Biroul Teritorial București, în Dosarul nr. 3361D/P/2005, s-a dispus scoaterea

de sub urmărire penală privind infracțiunea prevăzută de art. 249 C. pen. în baza

art. 11 pct. 1 lit. b) și art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Potrivit

art. 504 C. proc. pen., invocat de reclamant ca temei al acțiunii, persoana care

a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite,

dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a

fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea

sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță

a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin

ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi

penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței

de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă

de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetarea a procesului penal pentru

cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). Are drept la repararea pagubei suferite

și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia

sau dezîncriminarea faptei.

Obligația

statului la repararea pagubei în cazul condamnării sau luării unei măsuri preventive

pe nedrept – indiferent de temeiul achitării și de infracțiunea pentru care a intervenit

achitarea – decurge din raporturile de drept public și își are drept cauză eroarea

judiciară.

Repararea

prejudiciului trebuie să fie integrală, fără distincție, după cum acesta este material

sau moral. În privința prejudiciului moral, judecătorul apreciază, de la caz la

caz, dacă prejudiciul trebuie reparat sub forma bănească și în ce cuantum sau, dimpotrivă,

dacă nu trebuie astfel reparat întrucât gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.

Daunele morale

constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori

care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală,

la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.

Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a reținut în mod constant, că, în cazurile de violare a

art. 5 parag. 1 al Convenției (privarea nelegală de libertate), sunt întemeiate

cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și fizic

suferit pe perioada detenției nelegale.

Daunele morale

acordate reclamantului conferă acestuia o satisfacție echitabilă.

Având în vedere

aceste considerente, Tribunalul a apreciat cererea ca întemeiată în parte, considerând

că suma de 50.000 RON acordată cu titlu de daune morale acordă satisfacție, în raport

de durata unei arestări preventive.

Referitor

la acordarea cheltuielilor de judecată, Tribunalul a apreciat că acestea nu sunt

dovedite, astfel încât a respins această cerere.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței în sensul

respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare,

a arătat că sentința civilă atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele

considerente:

a solicitat suma de 5.000.000 RON exclusiv cu titlu de daune materiale, arătând

că din cauza procesului penal în care a fost angrenat, a trebuit să facă cheltuieli

considerabile pentru a asigura existența sa și a familiei sale, împrumutând sume

de bani și semnând contracte dezavantajoase, precum și că pentru a se apăra pe parcursul

procesului penal a cheltuit sume de bani cu angajarea apărătorilor.

Prin admiterea

în parte a acțiunii și obligarea Statului Român la plata de daune morale, instanța

de fond a încălcat principiul disponibilității, principiu de drept procesual civil

care conferă reclamantului posibilitatea de a dispune de obiectul litigiului și

de părțile cu care înțelege să se judece. Orice altă statuare contravine dispozițiilor

imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Totodată,

apelantul a solicitat instanței de judecată să constate faptul că este într-un caz

de „extra petita” când instanța de fond a acordat ce nu s-a cerut, încălcând astfel

și principiul disponibilității care guvernează dreptul procesual.

ordine de idei, chiar și dacă obiectul judecații ar fi fost obligarea pârâtului

la plata de daune morale către reclamant, din afirmațiile acestuia făcute prin cererea

de chemare în judecată potrivit căruia, în urma arestării sale a trebuit să nu se

predea organelor de urmărire penală deoarece „în afara unui loc de detenție a putut

să-și organizeze mai bine apărarea” – rezultă însăși atitudinea subiectivă și culpabilă

a reclamantului care se sustrăgea de la executarea măsurii dispuse într-o astfel

de procedură.

Având în vedere

faptul că singura probă administrată în vederea susținerii pretențiilor reclamantului

a fost atașarea dosarului de urmărire penală, a solicitat instanței de apel să constate

faptul că suma de 500.000 RON acordată de către instanța de fond cu titlu de daune

morale, apare ca nejustificată.

A apreciat

apelantul că instanța de fond nu a motivat în ce au constat consecințele vătămării

reclamantului sau măsura în care a fost afectată situația familială, profesională

și socială a acestuia, mai ales în condițiile în care prin petitul acțiunii el însuși

nu a afirmat astfel de încălcări, pretențiile afirmate de acesta fiind pur materiale.

Instanța de

fond a apreciat asupra cuantumului daunelor morale, raportându-se doar la faptul

că există o ordonanță de revocare a măsurii privative de libertate și la perioada

cât reclamantul a fost arestat nelegal, respectiv un an și șase luni.

Instanța avea

posibilitatea a audia martori și solicita înscrisuri din care să rezulte temeinicia

pretențiilor reclamantului.

Având în vedere

cele mai sus arătate, consideră că acordarea sumei de 50.000 RON cu titlu de daune

morale, reprezintă o îmbogățire fără justă cauză și nu crede că aceasta a fost intenția

legiuitorului, așa cum rezultă din dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen.

Prin decizia

civilă nr. 598/A din 28 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantul-pârât

Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile

nr. 649 din 09 aprilie 2008, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a

civilă; a schimbat în parte sentința în sensul că a stabilit cuantumul daunelor

morale la 25.000 RON; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut că reclamantul a fost condamnat la

mai multe pedepse contopite, fiind liberat condiționat la data de 12 aprilie 2005,

cu un rest de 777 zile rămas neexecutat. Față de natura faptelor comise, cuantumul

pedepselor, comportamentul reclamantului, s-a apreciat că un cuantum al despăgubirilor

de 25.000 RON este suficient pentru a acoperi trauma reclamantului.

Împotriva

deciziei civile nr. 598/A din 28 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care solicită admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea

recursului s-au formulat critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

La data de

03 ianuarie 2011 a declarat recurs și M.C., împotriva aceleași decizii.

Prin decizia

nr. 2335 din 29 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva

deciziei nr. 598/A din 28 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o și a trimis cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe și a constatat nul recursul declarat de reclamantul

M.C. împotriva aceleiași decizii.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de recurs a reținut că problema stabilirii despăgubirilor

pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori

nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de

cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în

care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere

a instanțelor de judecată.

Omisiunea

instanței de apel de a arăta, în acord cu exigențele art. art. 261 alin. (5) C.

proc. civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat că în cauză sunt incidente

prevederile art. 504 C. proc. pen., că reclamantul a suferit un prejudiciu ce se

impune a fi reparat în condițiile reglementate de aceste norme, care sunt valorile

lezate prin pretinsa eroare judiciară săvârșită în privința reclamantului și care

sunt criteriile de evaluare a prejudiciului pretins de acesta, echivalează cu o

necercetare a fondului care face imposibilă pentru instanța de recurs exercitarea

controlului judiciar.

În rejudecare,

au fost administrate probe noi: acte medicale ale intimatului întocmite în penitenciar.

Prin decizia civilă

nr. 15/A din 24 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a

admis apelul declarat

de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a schimbat în parte sentința în sensul

că a diminuat cuantumul daunelor la suma de 100 RON, menținând celelalte dispoziții

ale sentinței.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut că obiect al prezentei cauze îl reprezintă

și acordarea de daune morale, contrar celor susținute de către apelant în cadrul

motivelor sale de apel. Deși intimatul nu a precizat în mod expres, în cadrul cererii

sale de chemare în judecată, natura despăgubirilor solicitate, aceasta rezultă indubitabil

din conținutul cererii promovate. În ultimul paragraf al primei pagini din acțiune,

s-a arătat că în toată perioada arestării a trăit un coșmar, cu consecințe afective

dezastruoase (nu a putut să își vadă copilul). Nu mai puțin, în finalul acțiunii,

intimatul a precizat că a suferit enorm, fiind hărțuit din toate părțile, știindu-se

nevinovat.

Este adevărat

că în cuprinsul cererii, sunt și mențiuni referitoare la prejudiciul material cauzat,

însă acestea nu înlătură și manifestarea neechivocă de voință a intimatului de a

solicita și despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat. Întrucât împotriva sentinței

de fond, de acordare exclusiv de daune morale, intimatul reclamant nu a formulat

apel, soluția de neacordare a despăgubirilor aferente daunelor materiale, a rămas

definitivă și irevocabilă.

Instanța de

apel a apreciat că atașarea dosarului penal poate fi suficientă în context probator,

pentru cuantificarea daunelor morale necesar a fi acordate, cel puțin din perspectiva

identificării concrete a criteriului legal al duratei deținerii nelegale. Așadar,

eventuala neadministrare a unor alte probe, în afara dosarului penal unit cu aspecte

general notorii (precum ar fi efectele psihologice, angoasa inerentă, inevitabilă

pe care orice persoană ar resimți-o la momentul luării împotriva sa a unei măsuri

de privare de libertate) nu a fost apreciată ca reprezentând un impediment în pronunțarea

unei hotărâri legale și temeinice. Din această perspectivă, chiar practica juridică

a instanței supreme invocate de apelant, vizează un minim de argumente sau indicii,

concluzie valabilă și din punct de vedere procesual.

Potrivit

art. 504 C. proc. pen., p

rivarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită,

după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive

de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau

de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit.

j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive

de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă

de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit.

j)

.

Având în vedere

pe de o parte, faptul că, potrivit dosarului de urmărire penală, împotriva intimatului

s-a luat și executat efectiv măsura reținerii de numai 15 ore, acesta fiind prezent

la momentul propunerii de arestare preventivă, în stare de reținere, în temeiul

ordonanței de reținere emise, iar pe de altă parte, faptul că ulterior, prin ordonanță

de scoatere de sub urmărire penală, emisă de procuror, s-a dispus scoaterea de sub

urmărire penală pentru infracțiunile pentru care a fost reținut, în temeiul

art. 10 lit. a) C. proc. pen., Curtea de Apel a apreciat că, în ceea privește durata

reținerii de 15 ore, sunt incidente dispozițiile procesuale anterior evocate, această

durată reprezentând o privare de libertate în mod nelegal, care dă dreptul la despăgubiri

potrivit procedurii speciale prezente, dată fiind afectarea efectivă a dreptului

fundamental la libertate, inerent oricărei persoane.

Față de durata

reținerii (doar 15 ore), s-a considerat că vătămarea cauzată în concret, acestei

valori fundamentale a persoanei, nu a fost una gravă care să impună acordarea de

despăgubiri morale într-un cuantum ridicat.

Având în vedere

totodată și celelalte criterii legale de individualizare a cuantumului daunelor,

ilustrate de art. 505 alin. (2) C. proc. pen., în afara celui al duratei privării

de libertate, respectiv

consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat

de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă, s-a apreciat, în temeiul unor

elemente îndeobște și general cunoscute, de notorietate, că o astfel de măsură privativă

de libertate este de natură să creeze din punct de vedere psihologic, o afectare

a persoanei în cauză, cu consecințe negative cel puțin asupra stării sale de spirit.

Din această

perspectivă, a coroborării tuturor criteriilor incidente dezbătute ilustrate, Curtea

de Apel a apreciat că suma de 100 RON este corespunzătoare prejudiciului moral concret

suferit de intimat cu ocazia reținerii sale pe interval de 15 ore.

S-a considerat

că, în privința familiei sale, intimatul nu a realizat nicio dovadă a eventualelor

consecințe negative suferite, aserțiunile apelantului din această perspectivă fiind

întemeiate.

Nu au fost

luate în considerare actele medicale prezentate în rejudecarea apelului, întrucât

erau aferente executării unei pedepse definitive distincte, ce a început în 2012,

ele fiind toate emise în anul 2012, atestând diverse afecțiuni medicale, fără însă

a se realiza dovada unei legături de cauzalitate cu lipsirea de libertate de 15

ore din data de 13 septembrie 2005. De altfel, pe verso-ul acestor înscrisuri cu

caracter medical, se atestă în mod constant, refuzul intimatului de a se spitaliza

în vederea vindecării, de a urma prescripțiile medicale, inclusiv de a oferi probe

de sânge, pentru elucidarea statu-quo-ului medical actual și tratarea sa.

Sub un ultim

aspect, Curtea de Apel a apreciat că măsura arestării preventive a intimatului,

în temeiul încheierii de ședință din 28 septembrie 2005 a instanței și al actului

de executare a mandatului de arestare preventivă nr. 9/UP/2005, s-a dispus în lipsă,

ca urmare a faptului că intimatul s-a sustras procesului penal. Așadar, întreaga

perioadă 28 septembrie 2005-13 martie 2007 (dată când măsura arestării preventive

a fost revocată judiciar), a fost aceea a unei arestări în lipsă. Cu alte cuvinte,

întrucât măsura nu a putut fi pusă în executare ca urmare a sustragerii, ascunderii

intimatului (fapt recunoscut de acesta inclusiv prin cererea de chemare în judecată

prezentă), măsura respectivă nu a avut un caracter efectiv, ea fiind caracterizată

exclusiv prin caracter formal.

Or, dispozițiile

art. 504 C. proc. pen. vizează doar măsurile de privare de libertate, având caracter

efectiv, neputându-se admite, în temeiul acestei proceduri speciale, acordarea de

despăgubiri pentru măsuri caracterizate doar prin caracter scriptic (practic, arestarea

a fost dispusă doar pe hârtie), formal, această concluzie desprinzându-se din interpretarea

teleologică a dispozițiilor procesual penale analizate.

Pentru eventualele

daune suferite în perioada sustragerii sale de la executarea măsurii arestării preventive

dispuse, intimatul avea la îndemână procedura de drept comun prevăzută de art. 998-999

C. civ., în condițiile în care ulterior s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire

penală.

Așa cum în

mod corect a invocat și apelantul, obligația procesuală a intimatului era aceea

de a se supune dispozițiilor procesuale judiciare luate față de el și consecutiv,

de a încerca – inclusiv prin apărarea calificată de care a beneficiat, să își probeze

nevinovăția, astfel cum de altfel, a și procedat în cauza respectivă penală. Din

această perspectivă, se poate concluziona și în sensul că prin acțiunea sa de sustragere,

intimatul a împiedicat aflarea adevărului în cauza penală, fiindu-i într-o oarecare

măsură, chiar imputabilă menținerea măsurii arestării în lipsă, până la momentul

revocării sale.

S-a apreciat

de către instanța de apel că adoptarea unui punct de vedere opus, acela al îndreptățirii

în cadrul acestei proceduri speciale, la despăgubiri pentru arestarea în lipsă,

ar semnifica încurajarea sustragerii persoanelor învinuite de comiterea de fapte

penale, de la obligațiile procesuale firești într-un proces penal, obligații edictate

în virtutea unor principii fundamentale, precum ar fi aflarea adevărului în cauză,

fapt care nu poate fi admis.

Așadar, atât

timp cât intimatul nu a suferit rigorile unei măsuri preventive penale, privative

de libertate, ci singur (exclusiv prin propria voință) și-a creat un cadru de sustragere,

de ascundere, de limitare a propriei sale libertăți, atunci el nu poate reclama

obligarea statului la despăgubiri pentru această situație de fapt pe care singur

a configurat-o, situație distinctă de cea impusă ca regulă de stat, prin măsurile

preventive luate de organele judiciar penale.

În consecință,

pentru perioada 28 septembrie 2005-13 martie 2007, Curtea de Apel a apreciat că

nu sunt îndeplinite cerințele art. 504 C. proc. pen., astfel încât nu va acorda

nici o despăgubire aferentă.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul și

Statul Român, reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamantul nu a înțeles

să își motiveze recursul declarat.

În motivarea recursului

său, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicită

instanței, în baza art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului,

modificarea sentinței atacate, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca neîntemeiată,

pentru următoarele motive:

Instanța de apel a pronunțat

o hotărâre nelegală atunci când, rejudecând cauza, în mod greșit a apreciat că suma

de 100 RON este corespunzătoare prejudiciului moral concret suferit de intimat cu

ocazia reținerii sale pe interval de 15 ore.

Aplicarea în practică

a prevederilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. are în vedere faptul că dreptul

la libertate fizică al persoanei nu poate fi un drept absolut, acesta fiind susceptibil

de limitări serioase, în cadrul litigiilor al căror fundament juridic îl reprezintă

aceste dispoziții legale este necesară în primul rând o analiză pertinentă a tuturor

împrejurărilor de fapt, și mai ales de drept care particularizează cauza dedusă

judecății.

De cele mai multe ori,

chiar Curtea Europeană a refuzat să constate o violare a art. 5 lit. c), rezultată

din simplul fapt că o persoană arestată nu a fost ulterior condamnată penal pentru

fapta care a condus la arestarea sa (cauza Cenoiu și alții împotriva României, cauza

Baka împotriva României).

Susține recurentul că

instanța de apel a dat dovadă de superficialitate în analiza măsurii de privare

de libertate, prezumând-o ca fiind nelegală dacă a fost dispusă într-o cauză penală

care nu s-a finalizat cu pronunțarea unei hotărâri de condamnare/achitare.

Astfel, deși aceste prevederi

au fost supuse controlului exercitat de Curtea Constituțională, care prin Decizia

nr. 417/2004 a constatat că textele de lege menționate nu numai că nu îngrădesc

accesul liber la justiție, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării

acestui drept fiind în deplină concordanță cu dispozițiile art. 126 alin. (2), în

temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege, instanța extinde

în mod nejustificat aria persoanelor îndreptățite să beneficieze de despăgubiri.

Chiar instanța reține

că, „atâta timp cât intimatul nu a suferit rigorile unei măsuri preventive penale,

privative de libertate, și singur (exclusiv prin propria voință) și-a creat un cadru

de sustragere, de ascundere, de limitare a propriei sale libertăți atunci el nu

poate reclama obligarea statului la despăgubiri pentru această situație de fapt

pe care singur a configurat-o (...)”.

Cu toate acestea, instanța

de apel se contrazice prin soluția pronunțată, întrucât, privarea de libertate a

fost legală, circumstanțele de la momentul dispunerii acesteia impunând adoptarea

unei astfel de măsuri.

Recurentul apreciază că

măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea legislației în vigoare la

acel moment, intimatul-reclamant a fost în fața unei instanțe care s-a pronunțat

asupra temeiniciei luării măsurii, iar faptul că la un moment dat s-a dispus punerea

în libertate, nu înseamnă nicidecum că măsura arestării preventive a fost ilegală,

ci numai că, la un moment dat, la expirarea mandatului de arestare preventivă, nu

au mai existat motive pentru prelungirea acestei perioade apreciindu-se că cercetarea

inculpatului se poate face și cu acesta în stare de libertate.

În practica Curții Europene

a Drepturilor Omului s-a subliniat că autoritățile naționale sunt cele dintâi chemate

să vegheze ca, într-un caz dat, durata detenției provizorii a unui învinuit să nu

depășească limita rezonabilului.

În practică s-a reținut

că este perfect compatibilă cu prevederile Convenției arestarea preventivă a unei

persoane și atunci când ulterior arestării, se constată de către organele de ancheta

nevinovăția acesteia ori intervin impedimente juridice, precum prescripția, amnistia

ori dezincriminarea, care nu mai permit continuarea procesului penal. Din acest

considerent de mai multe ori Curtea a refuzat să constate o violare a art. 6

parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului rezultată din simplul

fapt că o persoană arestată nu a fost ulterior condamnată penal pentru fapta care

a condus la arestarea sa.

Pe de altă parte, apreciază

că, în mod corect a reținut instanța de apel faptul că actele medicale prezentate

de intimatul reclamant la rejudecarea apelului sunt toate aferente unei alte perioade

de deținere prezente, ce a început în anul 2012, atestă afecțiuni prezente, fără

a avea vreo legătură de cauzalitate cu lipsirea de libertate - pentru 15 ore - din

data de 13 septembrie 2005.

De asemenea, corect a

statuat de instanța de apel că măsura arestării preventive a intimatului, în temeiul

încheierii de ședință din 28 septembrie 2005 a instanței și al actului de executare

- mandatul de arestare preventivă nr. 9/UP/2005, s-a dispus în lipsă, ca urmare

a faptului că intimatul s-a sustras procesului penal. Măsura respectivă nu a avut

un caracter efectiv, astfel că, pentru perioada 28 septembrie 2005-13 martie 2007

nu sunt îndeplinite cerințele art. 504 C. proc. pen., astfel încât nu s-a acordat

nicio despăgubire aferentă.

Cu toate acestea însă,

în raport de ansamblul considerentelor arătate, în temeiul dispozițiilor art. 296

C. proc. civ., Curtea deși admite ca fondat apelul promovat, schimbă doar în parte

sentința în sensul că diminuează cuantumul daunelor la suma de 100 RON, în loc să

schimbe în tot sentința și să înlăture obligația de acordare a daunelor cum ar fi

reieșit din concluziile instanței de apel, din moment ce nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 504 C. proc. pen. sub niciun aspect.

Pentru aceste motiv, recurentul

apreciază că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, pe baza

unor motive contradictorii, în sensul că nu sunt incidente în cauză dispozițiile

art. 506-504 C. proc. pen., instanța de apel, în rejudecare, apreciind fără temei

că împotriva intimatului s-a luat măsura reținerii preventive în mod nelegal pentru

15 ore, stabilind în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

obligația de plată a daunelor morale în cuantum de 100 RON pentru motivele arătate.

La termenul de judecată

din 6 noiembrie 2013, Curtea a pus în discuția părților excepția de nulitate a recursului

formulat de recurentul-reclamant pentru nemotivare în termenul legal, excepție întemeiată

pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor

art. 302

1

C. proc. civ. „cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea

lor (...)”, iar potrivit dispozițiilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ. „recursul

se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs”.

Recurentul

nu a formulat motive de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. prin declarația de recurs și nici în termenul de motivare a recursului de 15

zile, calculat pe zile libere conform art. 101 C. proc. civ.,

ce curge, potrivit art. 301 C. proc. civ., de la data comunicării

hotărârii pronunțate de instanța de apel,

11 aprilie 2013

.

Nerespectarea

obligației de motivare a recursului în condițiile enunțate anterior, atrage sancțiunea

nulității cererii de recurs, având în vedere dispozițiile art. 306 alin. (1) C.

proc. civ. potrivit cărora „recursul este nul dacă nu a fost motivat în termen legal”.

Față de acestea,

constatând și faptul că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 306 alin.

(2) și (3) C. proc. civ., neexistând motive de ordine publică ce puteau fi puse

în discuția părților din oficiu, Înalta Curte urmează să constate nul recursul declarat

de recurentul reclamant

M.C

.

În ceea ce

privește recursul

declarat de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. nu este incident în cauză, neputându-se reține o motivare contradictorie

a instanței de apel câtă vreme, în considerentele deciziei recurate, instanța de

apel a expus argumentele ce i-au format convingerea, precum și pe acelea pentru

care a respins apărările părților, iar motivarea susține dispozitivul deciziei,

cu care este în deplină concordanță.

Criticile recurentului întemeiate pe disp. art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. sunt fondate, în ceea ce privește modalitatea în care au fost interpretate

dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

Astfel, potrivit acestor dispoziții, persoana care, în cursul

procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea

în mod nelegal are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite. Privarea

sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță

a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin

ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi

penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței

de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă

de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza

prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

În speță, Înalta Curte va analiza cauza, în limitele devolutive

ale motivelor de recurs, nefiind învestită de către recurentul pârât, a sancționa

cazul de plus petita în care se regăsește instanța de apel, căreia nu i-a fost dedusă

soluționării o cerere de despăgubire vizând, ci exclusiv pentru emiterea mandatului

de arestare preventivă la data de 28 septembrie 2005, mandat rămas neexecutat și

revocat la data de 13 martie 2007.

Cu toate acestea, instanța de apel, constatând că cererea reclamantului

de acordare de despăgubiri pentru perioada în care s-a sustras de sub puterea mandatului

de arestare nr. 9/UP/2005 este neîntemeiată, a extins cercetarea judecătorească

în cadrul căreia a prezumat că reținerea de 15 ore din 13-14 septembrie 2005 este

nelegală, cu singurul argument că

a fost dispusă într-o cauză penală care s-a finalizat

la data de 12 februarie 2007 cu emiterea unei ordonanțe de scoatere de sub urmărire

penală în temeiul disp. art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Înalta Curte apreciază

că această prezumție nu este suficientă pentru a reține nelegalitatea măsurii reținerii,

în condițiile în care, din lucrările dosarului de urmărire penală, nu rezultă faptul

că reclamantul ar fi contestat măsura respectivă, conform procedurii reglementate

de art. 140

1

C. proc. pen., care prevede calea de atac a plângerii împotriva

ordonanței organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura reținerii.

De asemenea, în situația în care procurorul ar fi considerat că măsura reținerii

ar fi fost ilegală sau nejustificată, avea posibilitatea prevăzută de legea procesual

penală de a uza de instituția revocării acesteia, împrejurări neregăsite în cauză.

Totodată, Înalta Curte

constată că, la data dispunerii sale, măsura a fost motivată, fiind întemeiată pe

indicii de natură a determina, din partea organului de urmărire penală, aprecierea

asupra utilității și necesității acesteia. Mai mult, deși cererea de arestare preventivă

a fost respinsă de instanța de fond, reclamantul fiind eliberat la expirarea termenului

de reținere, instanța de control judiciar a admis recursul și a dispus arestarea

preventivă, iar reclamantul, sustrăgându-se de sub puterea mandatului, nu a contestat

nici această măsură pe căile procedurale conferite de lege.

De asemenea, Înalta Curte

reține că revocarea mandatului de arestare preventivă și soluția pronunțată ulterior,

de scoatere de sub urmărire penală a reclamantului, nu pot determina, în sine, concluzia

că măsura reținerii, la momentul dispunerii sale, a avut un caracter nelegal. Aceasta,

întrucât soluțiile respective au fost pronunțate în condițiile în care, ulterior,

din ansamblul probator administrat în faza de urmărire penală, au fost înlăturate

mijloace de probă pe motiv că nu au fost confirmate de instanță sau s-au reținut

necorelări în procesul verbal de constatare a flagrantului.

Or, potrivit art. 504

C. proc. pen., menționat anterior, nelegalitatea măsurii restrictive de libertate

se putea dispune doar prin actele procedurale indicate de text (ordonanța procurorului,

hotărârea instanței penale), situație neregăsită în speță.

În consecință, Înalta

Curte constată că, așa cum rezultă din actele dosarului de urmărire penală, privarea

de libertate pe perioada reținerii a avut o bază legală, a fost dispusă cu respectarea

normelor procedurale și întemeiată pe anumite împrejurări, care la acel moment ofereau

organului de urmărire penală motive plauzibile care justificau suspiciunea săvârșirii

unei infracțiuni și necesitatea adoptării acestei măsuri pentru asigurarea desfășurării

corecte a procesului penal. Nu era nerezonabil, pentru cel care a dispus reținerea,

să aprecieze necesitatea acesteia în raport de gravitatea infracțiunii ce făcea

obiectul cercetării penale și persoana învinuitului, precum și cu privire la pericolul

de sustragere de la proces.

În acest context, Înalta

Curte reține că în cauză nu există probe din care să se poată reține că reclamantul

a suferit o restrângere nelegală a libertății ce i-ar fi cauzat un prejudiciu de

natură morală, susceptibil a atrage răspunderea civilă delictuală a Statului Român.

Față de aceste împrejurări,

Înalta Curte va admite, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice,

va modifica potrivit cu art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., decizia recurată

în sensul că,

urmare a admiterii apelului declarat de același pârât împotriva

sentinței

nr. 649 din 9 aprilie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, va schimba

în tot sentința și va respinge acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că în cauză nu

sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 504 C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul M.C. împotriva deciziei nr. 15/A din 24 ianuarie 2013 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, împotriva aceleiași decizii, pe care o modifică în sensul că,

urmare a admiterii apelului declarat de același pârât împotriva

sentinței nr. 649 din

9 aprilie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, schimbă în tot sentința

și respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 noiembrie 2013.