ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5042/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 23 aprilie 2007, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 14123/3/2007, reclamantul M.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 5 . 000.000 RON cu titlu de daune morale pentru săvârșirea unei erori judiciare, constând în emiterea mandatului de arestare preventivă nr. 9/UP/2005. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 5 alin. (1) și alin. (5) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 52 alin. (3) din Constituție, precum și art. 504-506 C. proc.

civ. În susținerea cererii a fost depus Dosarul nr. 3361D/P/2005 al D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial București. Prin sentința civilă nr. 649 din 09 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 50.000 RON daune morale și a respins cererea de cheltuieli de judecată ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că la data de 28 septembrie 2005, reclamantul a fost arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă nr. 9/UP/2005 emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul penal nr. 2990/2005, măsură ce a fost revocată la data de 13 martie 2007 de către Tribunalul București, secția a II-a penală, prin încheierea de ședință pronunțată în dosarul penal nr. 7279/3/2007, iar prin ordonanța din 12 februarie 2007, pronunțată de D.I.I.C.O.T.

– Biroul Teritorial București, în Dosarul nr. 3361D/P/2005, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală privind infracțiunea prevăzută de art. 249 C. pen. în baza art. 11 pct. 1 lit. b) și art. 10 lit. a) C. proc. pen. Potrivit art. 504 C. proc. pen., invocat de reclamant ca temei al acțiunii, persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetarea a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezîncriminarea faptei.

Obligația statului la repararea pagubei în cazul condamnării sau luării unei măsuri preventive pe nedrept – indiferent de temeiul achitării și de infracțiunea pentru care a intervenit achitarea – decurge din raporturile de drept public și își are drept cauză eroarea judiciară. Repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, fără distincție, după cum acesta este material sau moral. În privința prejudiciului moral, judecătorul apreciază, de la caz la caz, dacă prejudiciul trebuie reparat sub forma bănească și în ce cuantum sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie astfel reparat întrucât gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură. Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în mod constant, că, în cazurile de violare a art. 5 parag. 1 al Convenției (privarea nelegală de libertate), sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și fizic suferit pe perioada detenției nelegale. Daunele morale acordate reclamantului conferă acestuia o satisfacție echitabilă. Având în vedere aceste considerente, Tribunalul a apreciat cererea ca întemeiată în parte, considerând că suma de 50.000 RON acordată cu titlu de daune morale acordă satisfacție, în raport de durata unei arestări preventive. Referitor la acordarea cheltuielilor de judecată, Tribunalul a apreciat că acestea nu sunt dovedite, astfel încât a respins această cerere.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. În motivare, a arătat că sentința civilă atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente: 1. Reclamantul a solicitat suma de 5.000.000 RON exclusiv cu titlu de daune materiale, arătând că din cauza procesului penal în care a fost angrenat, a trebuit să facă cheltuieli considerabile pentru a asigura existența sa și a familiei sale, împrumutând sume de bani și semnând contracte dezavantajoase, precum și că pentru a se apăra pe parcursul procesului penal a cheltuit sume de bani cu angajarea apărătorilor.

Prin admiterea în parte a acțiunii și obligarea Statului Român la plata de daune morale, instanța de fond a încălcat principiul disponibilității, principiu de drept procesual civil care conferă reclamantului posibilitatea de a dispune de obiectul litigiului și de părțile cu care înțelege să se judece. Orice altă statuare contravine dispozițiilor imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Totodată, apelantul a solicitat instanței de judecată să constate faptul că este într-un caz de „extra petita” când instanța de fond a acordat ce nu s-a cerut, încălcând astfel și principiul disponibilității care guvernează dreptul procesual.

2. În altă ordine de idei, chiar și dacă obiectul judecații ar fi fost obligarea pârâtului la plata de daune morale către reclamant, din afirmațiile acestuia făcute prin cererea de chemare în judecată potrivit căruia, în urma arestării sale a trebuit să nu se predea organelor de urmărire penală deoarece „în afara unui loc de detenție a putut să-și organizeze mai bine apărarea” – rezultă însăși atitudinea subiectivă și culpabilă a reclamantului care se sustrăgea de la executarea măsurii dispuse într-o astfel de procedură. Având în vedere faptul că singura probă administrată în vederea susținerii pretențiilor reclamantului a fost atașarea dosarului de urmărire penală, a solicitat instanței de apel să constate faptul că suma de 500.000 RON acordată de către instanța de fond cu titlu de daune morale, apare ca nejustificată.

A apreciat apelantul că instanța de fond nu a motivat în ce au constat consecințele vătămării reclamantului sau măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială a acestuia, mai ales în condițiile în care prin petitul acțiunii el însuși nu a afirmat astfel de încălcări, pretențiile afirmate de acesta fiind pur materiale. Instanța de fond a apreciat asupra cuantumului daunelor morale, raportându-se doar la faptul că există o ordonanță de revocare a măsurii privative de libertate și la perioada cât reclamantul a fost arestat nelegal, respectiv un an și șase luni. Instanța avea posibilitatea a audia martori și solicita înscrisuri din care să rezulte temeinicia pretențiilor reclamantului.

Având în vedere cele mai sus arătate, consideră că acordarea sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale, reprezintă o îmbogățire fără justă cauză și nu crede că aceasta a fost intenția legiuitorului, așa cum rezultă din dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen. Prin decizia civilă nr. 598/A din 28 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 649 din 09 aprilie 2008, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă; a schimbat în parte sentința în sensul că a stabilit cuantumul daunelor morale la 25.000 RON; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că reclamantul a fost condamnat la mai multe pedepse contopite, fiind liberat condiționat la data de 12 aprilie 2005, cu un rest de 777 zile rămas neexecutat. Față de natura faptelor comise, cuantumul pedepselor, comportamentul reclamantului, s-a apreciat că un cuantum al despăgubirilor de 25.000 RON este suficient pentru a acoperi trauma reclamantului. Împotriva deciziei civile nr. 598/A din 28 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului s-au formulat critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. La data de 03 ianuarie 2011 a declarat recurs și M.C., împotriva aceleași decizii. Prin decizia nr. 2335 din 29 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 598/A din 28 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe și a constatat nul recursul declarat de reclamantul M.C. împotriva aceleiași decizii. Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde.

Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Omisiunea instanței de apel de a arăta, în acord cu exigențele art. art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 504 C. proc. pen., că reclamantul a suferit un prejudiciu ce se impune a fi reparat în condițiile reglementate de aceste norme, care sunt valorile lezate prin pretinsa eroare judiciară săvârșită în privința reclamantului și care sunt criteriile de evaluare a prejudiciului pretins de acesta, echivalează cu o necercetare a fondului care face imposibilă pentru instanța de recurs exercitarea controlului judiciar.

În rejudecare, au fost administrate probe noi: acte medicale ale intimatului întocmite în penitenciar. Prin decizia civilă nr. 15/A din 24 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a schimbat în parte sentința în sensul că a diminuat cuantumul daunelor la suma de 100 RON, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că obiect al prezentei cauze îl reprezintă și acordarea de daune morale, contrar celor susținute de către apelant în cadrul motivelor sale de apel. Deși intimatul nu a precizat în mod expres, în cadrul cererii sale de chemare în judecată, natura despăgubirilor solicitate, aceasta rezultă indubitabil din conținutul cererii promovate.

În ultimul paragraf al primei pagini din acțiune, s-a arătat că în toată perioada arestării a trăit un coșmar, cu consecințe afective dezastruoase (nu a putut să își vadă copilul). Nu mai puțin, în finalul acțiunii, intimatul a precizat că a suferit enorm, fiind hărțuit din toate părțile, știindu-se nevinovat. Este adevărat că în cuprinsul cererii, sunt și mențiuni referitoare la prejudiciul material cauzat, însă acestea nu înlătură și manifestarea neechivocă de voință a intimatului de a solicita și despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat. Întrucât împotriva sentinței de fond, de acordare exclusiv de daune morale, intimatul reclamant nu a formulat apel, soluția de neacordare a despăgubirilor aferente daunelor materiale, a rămas definitivă și irevocabilă.

Instanța de apel a apreciat că atașarea dosarului penal poate fi suficientă în context probator, pentru cuantificarea daunelor morale necesar a fi acordate, cel puțin din perspectiva identificării concrete a criteriului legal al duratei deținerii nelegale. Așadar, eventuala neadministrare a unor alte probe, în afara dosarului penal unit cu aspecte general notorii (precum ar fi efectele psihologice, angoasa inerentă, inevitabilă pe care orice persoană ar resimți-o la momentul luării împotriva sa a unei măsuri de privare de libertate) nu a fost apreciată ca reprezentând un impediment în pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice. Din această perspectivă, chiar practica juridică a instanței supreme invocate de apelant, vizează un minim de argumente sau indicii, concluzie valabilă și din punct de vedere procesual.

Potrivit art. 504 C. proc.

pen., p rivarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) . Având în vedere pe de o parte, faptul că, potrivit dosarului de urmărire penală, împotriva intimatului s-a luat și executat efectiv măsura reținerii de numai 15 ore, acesta fiind prezent la momentul propunerii de arestare preventivă, în stare de reținere, în temeiul ordonanței de reținere emise, iar pe de altă parte, faptul că ulterior, prin ordonanță de scoatere de sub urmărire penală, emisă de procuror, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru infracțiunile pentru care a fost reținut, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc.

pen., Curtea de Apel a apreciat că, în ceea privește durata reținerii de 15 ore, sunt incidente dispozițiile procesuale anterior evocate, această durată reprezentând o privare de libertate în mod nelegal, care dă dreptul la despăgubiri potrivit procedurii speciale prezente, dată fiind afectarea efectivă a dreptului fundamental la libertate, inerent oricărei persoane. Față de durata reținerii (doar 15 ore), s-a considerat că vătămarea cauzată în concret, acestei valori fundamentale a persoanei, nu a fost una gravă care să impună acordarea de despăgubiri morale într-un cuantum ridicat. Având în vedere totodată și celelalte criterii legale de individualizare a cuantumului daunelor, ilustrate de art. 505 alin. (2) C. proc.

pen., în afara celui al duratei privării de libertate, respectiv consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă, s-a apreciat, în temeiul unor elemente îndeobște și general cunoscute, de notorietate, că o astfel de măsură privativă de libertate este de natură să creeze din punct de vedere psihologic, o afectare a persoanei în cauză, cu consecințe negative cel puțin asupra stării sale de spirit. Din această perspectivă, a coroborării tuturor criteriilor incidente dezbătute ilustrate, Curtea de Apel a apreciat că suma de 100 RON este corespunzătoare prejudiciului moral concret suferit de intimat cu ocazia reținerii sale pe interval de 15 ore.

S-a considerat că, în privința familiei sale, intimatul nu a realizat nicio dovadă a eventualelor consecințe negative suferite, aserțiunile apelantului din această perspectivă fiind întemeiate. Nu au fost luate în considerare actele medicale prezentate în rejudecarea apelului, întrucât erau aferente executării unei pedepse definitive distincte, ce a început în 2012, ele fiind toate emise în anul 2012, atestând diverse afecțiuni medicale, fără însă a se realiza dovada unei legături de cauzalitate cu lipsirea de libertate de 15 ore din data de 13 septembrie 2005. De altfel, pe verso-ul acestor înscrisuri cu caracter medical, se atestă în mod constant, refuzul intimatului de a se spitaliza în vederea vindecării, de a urma prescripțiile medicale, inclusiv de a oferi probe de sânge, pentru elucidarea statu-quo-ului medical actual și tratarea sa.

Sub un ultim aspect, Curtea de Apel a apreciat că măsura arestării preventive a intimatului, în temeiul încheierii de ședință din 28 septembrie 2005 a instanței și al actului de executare a mandatului de arestare preventivă nr. 9/UP/2005, s-a dispus în lipsă, ca urmare a faptului că intimatul s-a sustras procesului penal. Așadar, întreaga perioadă 28 septembrie 2005-13 martie 2007 (dată când măsura arestării preventive a fost revocată judiciar), a fost aceea a unei arestări în lipsă. Cu alte cuvinte, întrucât măsura nu a putut fi pusă în executare ca urmare a sustragerii, ascunderii intimatului (fapt recunoscut de acesta inclusiv prin cererea de chemare în judecată prezentă), măsura respectivă nu a avut un caracter efectiv, ea fiind caracterizată exclusiv prin caracter formal.

Or, dispozițiile art. 504 C. proc. pen. vizează doar măsurile de privare de libertate, având caracter efectiv, neputându-se admite, în temeiul acestei proceduri speciale, acordarea de despăgubiri pentru măsuri caracterizate doar prin caracter scriptic (practic, arestarea a fost dispusă doar pe hârtie), formal, această concluzie desprinzându-se din interpretarea teleologică a dispozițiilor procesual penale analizate. Pentru eventualele daune suferite în perioada sustragerii sale de la executarea măsurii arestării preventive dispuse, intimatul avea la îndemână procedura de drept comun prevăzută de art. 998-999 C. civ., în condițiile în care ulterior s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală.

Așa cum în mod corect a invocat și apelantul, obligația procesuală a intimatului era aceea de a se supune dispozițiilor procesuale judiciare luate față de el și consecutiv, de a încerca – inclusiv prin apărarea calificată de care a beneficiat, să își probeze nevinovăția, astfel cum de altfel, a și procedat în cauza respectivă penală. Din această perspectivă, se poate concluziona și în sensul că prin acțiunea sa de sustragere, intimatul a împiedicat aflarea adevărului în cauza penală, fiindu-i într-o oarecare măsură, chiar imputabilă menținerea măsurii arestării în lipsă, până la momentul revocării sale.

S-a apreciat de către instanța de apel că adoptarea unui punct de vedere opus, acela al îndreptățirii în cadrul acestei proceduri speciale, la despăgubiri pentru arestarea în lipsă, ar semnifica încurajarea sustragerii persoanelor învinuite de comiterea de fapte penale, de la obligațiile procesuale firești într-un proces penal, obligații edictate în virtutea unor principii fundamentale, precum ar fi aflarea adevărului în cauză, fapt care nu poate fi admis. Așadar, atât timp cât intimatul nu a suferit rigorile unei măsuri preventive penale, privative de libertate, ci singur (exclusiv prin propria voință) și-a creat un cadru de sustragere, de ascundere, de limitare a propriei sale libertăți, atunci el nu poate reclama obligarea statului la despăgubiri pentru această situație de fapt pe care singur a configurat-o, situație distinctă de cea impusă ca regulă de stat, prin măsurile preventive luate de organele judiciar penale.

În consecință, pentru perioada 28 septembrie 2005-13 martie 2007, Curtea de Apel a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele art. 504 C. proc. pen., astfel încât nu va acorda nici o despăgubire aferentă. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. Reclamantul nu a înțeles să își motiveze recursul declarat. În motivarea recursului său, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicită instanței, în baza art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pentru următoarele motive: Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală atunci când, rejudecând cauza, în mod greșit a apreciat că suma de 100 RON este corespunzătoare prejudiciului moral concret suferit de intimat cu ocazia reținerii sale pe interval de 15 ore.

Aplicarea în practică a prevederilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. are în vedere faptul că dreptul la libertate fizică al persoanei nu poate fi un drept absolut, acesta fiind susceptibil de limitări serioase, în cadrul litigiilor al căror fundament juridic îl reprezintă aceste dispoziții legale este necesară în primul rând o analiză pertinentă a tuturor împrejurărilor de fapt, și mai ales de drept care particularizează cauza dedusă judecății. De cele mai multe ori, chiar Curtea Europeană a refuzat să constate o violare a art. 5 lit. c), rezultată din simplul fapt că o persoană arestată nu a fost ulterior condamnată penal pentru fapta care a condus la arestarea sa (cauza Cenoiu și alții împotriva României, cauza Baka împotriva României).

Susține recurentul că instanța de apel a dat dovadă de superficialitate în analiza măsurii de privare de libertate, prezumând-o ca fiind nelegală dacă a fost dispusă într-o cauză penală care nu s-a finalizat cu pronunțarea unei hotărâri de condamnare/achitare. Astfel, deși aceste prevederi au fost supuse controlului exercitat de Curtea Constituțională, care prin Decizia nr. 417/2004 a constatat că textele de lege menționate nu numai că nu îngrădesc accesul liber la justiție, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării acestui drept fiind în deplină concordanță cu dispozițiile art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege, instanța extinde în mod nejustificat aria persoanelor îndreptățite să beneficieze de despăgubiri.

Chiar instanța reține că, „atâta timp cât intimatul nu a suferit rigorile unei măsuri preventive penale, privative de libertate, și singur (exclusiv prin propria voință) și-a creat un cadru de sustragere, de ascundere, de limitare a propriei sale libertăți atunci el nu poate reclama obligarea statului la despăgubiri pentru această situație de fapt pe care singur a configurat-o (...)”. Cu toate acestea, instanța de apel se contrazice prin soluția pronunțată, întrucât, privarea de libertate a fost legală, circumstanțele de la momentul dispunerii acesteia impunând adoptarea unei astfel de măsuri.

Recurentul apreciază că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea legislației în vigoare la acel moment, intimatul-reclamant a fost în fața unei instanțe care s-a pronunțat asupra temeiniciei luării măsurii, iar faptul că la un moment dat s-a dispus punerea în libertate, nu înseamnă nicidecum că măsura arestării preventive a fost ilegală, ci numai că, la un moment dat, la expirarea mandatului de arestare preventivă, nu au mai existat motive pentru prelungirea acestei perioade apreciindu-se că cercetarea inculpatului se poate face și cu acesta în stare de libertate. În practica Curții Europene a Drepturilor Omului s-a subliniat că autoritățile naționale sunt cele dintâi chemate să vegheze ca, într-un caz dat, durata detenției provizorii a unui învinuit să nu depășească limita rezonabilului.

În practică s-a reținut că este perfect compatibilă cu prevederile Convenției arestarea preventivă a unei persoane și atunci când ulterior arestării, se constată de către organele de ancheta nevinovăția acesteia ori intervin impedimente juridice, precum prescripția, amnistia ori dezincriminarea, care nu mai permit continuarea procesului penal. Din acest considerent de mai multe ori Curtea a refuzat să constate o violare a art. 6 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului rezultată din simplul fapt că o persoană arestată nu a fost ulterior condamnată penal pentru fapta care a condus la arestarea sa.

Pe de altă parte, apreciază că, în mod corect a reținut instanța de apel faptul că actele medicale prezentate de intimatul reclamant la rejudecarea apelului sunt toate aferente unei alte perioade de deținere prezente, ce a început în anul 2012, atestă afecțiuni prezente, fără a avea vreo legătură de cauzalitate cu lipsirea de libertate - pentru 15 ore - din data de 13 septembrie 2005. De asemenea, corect a statuat de instanța de apel că măsura arestării preventive a intimatului, în temeiul încheierii de ședință din 28 septembrie 2005 a instanței și al actului de executare - mandatul de arestare preventivă nr. 9/UP/2005, s-a dispus în lipsă, ca urmare a faptului că intimatul s-a sustras procesului penal.

Măsura respectivă nu a avut un caracter efectiv, astfel că, pentru perioada 28 septembrie 2005-13 martie 2007 nu sunt îndeplinite cerințele art. 504 C. proc. pen., astfel încât nu s-a acordat nicio despăgubire aferentă. Cu toate acestea însă, în raport de ansamblul considerentelor arătate, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea deși admite ca fondat apelul promovat, schimbă doar în parte sentința în sensul că diminuează cuantumul daunelor la suma de 100 RON, în loc să schimbe în tot sentința și să înlăture obligația de acordare a daunelor cum ar fi reieșit din concluziile instanței de apel, din moment ce nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. sub niciun aspect.

Pentru aceste motiv, recurentul apreciază că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, pe baza unor motive contradictorii, în sensul că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 506-504 C. proc. pen., instanța de apel, în rejudecare, apreciind fără temei că împotriva intimatului s-a luat măsura reținerii preventive în mod nelegal pentru 15 ore, stabilind în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligația de plată a daunelor morale în cuantum de 100 RON pentru motivele arătate. La termenul de judecată din 6 noiembrie 2013, Curtea a pus în discuția părților excepția de nulitate a recursului formulat de recurentul-reclamant pentru nemotivare în termenul legal, excepție întemeiată pentru următoarele considerente: Conform dispozițiilor art. 302 1 C. proc.

civ. „cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor (...)”, iar potrivit dispozițiilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ. „recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs”. Recurentul nu a formulat motive de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. prin declarația de recurs și nici în termenul de motivare a recursului de 15 zile, calculat pe zile libere conform art. 101 C. proc. civ., ce curge, potrivit art. 301 C. proc. civ., de la data comunicării hotărârii pronunțate de instanța de apel, 11 aprilie 2013 . Nerespectarea obligației de motivare a recursului în condițiile enunțate anterior, atrage sancțiunea nulității cererii de recurs, având în vedere dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc.

civ. potrivit cărora „recursul este nul dacă nu a fost motivat în termen legal”. Față de acestea, constatând și faptul că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 306 alin. (2) și (3) C. proc. civ., neexistând motive de ordine publică ce puteau fi puse în discuția părților din oficiu, Înalta Curte urmează să constate nul recursul declarat de recurentul reclamant M.C . În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte reține următoarele: Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în cauză, neputându-se reține o motivare contradictorie a instanței de apel câtă vreme, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a expus argumentele ce i-au format convingerea, precum și pe acelea pentru care a respins apărările părților, iar motivarea susține dispozitivul deciziei, cu care este în deplină concordanță.

Criticile recurentului întemeiate pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt fondate, în ceea ce privește modalitatea în care au fost interpretate dispozițiile art. 504 C. proc. pen. Astfel, potrivit acestor dispoziții, persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). În speță, Înalta Curte va analiza cauza, în limitele devolutive ale motivelor de recurs, nefiind învestită de către recurentul pârât, a sancționa cazul de plus petita în care se regăsește instanța de apel, căreia nu i-a fost dedusă soluționării o cerere de despăgubire vizând, ci exclusiv pentru emiterea mandatului de arestare preventivă la data de 28 septembrie 2005, mandat rămas neexecutat și revocat la data de 13 martie 2007. Cu toate acestea, instanța de apel, constatând că cererea reclamantului de acordare de despăgubiri pentru perioada în care s-a sustras de sub puterea mandatului de arestare nr. 9/UP/2005 este neîntemeiată, a extins cercetarea judecătorească în cadrul căreia a prezumat că reținerea de 15 ore din 13-14 septembrie 2005 este nelegală,

cu singurul argument că a fost dispusă într-o cauză penală care s-a finalizat la data de 12 februarie 2007 cu emiterea unei ordonanțe de scoatere de sub urmărire penală în temeiul disp. art. 10 lit. a) C. proc. pen. Înalta Curte apreciază că această prezumție nu este suficientă pentru a reține nelegalitatea măsurii reținerii, în condițiile în care, din lucrările dosarului de urmărire penală, nu rezultă faptul că reclamantul ar fi contestat măsura respectivă, conform procedurii reglementate de art. 140 1 C. proc. pen., care prevede calea de atac a plângerii împotriva ordonanței organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura reținerii. De asemenea, în situația în care procurorul ar fi considerat că măsura reținerii ar fi fost ilegală sau nejustificată, avea posibilitatea prevăzută de legea procesual penală de a uza de instituția revocării acesteia, împrejurări neregăsite în cauză.

Totodată, Înalta Curte constată că, la data dispunerii sale, măsura a fost motivată, fiind întemeiată pe indicii de natură a determina, din partea organului de urmărire penală, aprecierea asupra utilității și necesității acesteia. Mai mult, deși cererea de arestare preventivă a fost respinsă de instanța de fond, reclamantul fiind eliberat la expirarea termenului de reținere, instanța de control judiciar a admis recursul și a dispus arestarea preventivă, iar reclamantul, sustrăgându-se de sub puterea mandatului, nu a contestat nici această măsură pe căile procedurale conferite de lege. De asemenea, Înalta Curte reține că revocarea mandatului de arestare preventivă și soluția pronunțată ulterior, de scoatere de sub urmărire penală a reclamantului, nu pot determina, în sine, concluzia că măsura reținerii, la momentul dispunerii sale, a avut un caracter nelegal.

Aceasta, întrucât soluțiile respective au fost pronunțate în condițiile în care, ulterior, din ansamblul probator administrat în faza de urmărire penală, au fost înlăturate mijloace de probă pe motiv că nu au fost confirmate de instanță sau s-au reținut necorelări în procesul verbal de constatare a flagrantului. Or, potrivit art. 504 C. proc. pen., menționat anterior, nelegalitatea măsurii restrictive de libertate se putea dispune doar prin actele procedurale indicate de text (ordonanța procurorului, hotărârea instanței penale), situație neregăsită în speță.

În consecință, Înalta Curte constată că, așa cum rezultă din actele dosarului de urmărire penală, privarea de libertate pe perioada reținerii a avut o bază legală, a fost dispusă cu respectarea normelor procedurale și întemeiată pe anumite împrejurări, care la acel moment ofereau organului de urmărire penală motive plauzibile care justificau suspiciunea săvârșirii unei infracțiuni și necesitatea adoptării acestei măsuri pentru asigurarea desfășurării corecte a procesului penal. Nu era nerezonabil, pentru cel care a dispus reținerea, să aprecieze necesitatea acesteia în raport de gravitatea infracțiunii ce făcea obiectul cercetării penale și persoana învinuitului, precum și cu privire la pericolul de sustragere de la proces.

În acest context, Înalta Curte reține că în cauză nu există probe din care să se poată reține că reclamantul a suferit o restrângere nelegală a libertății ce i-ar fi cauzat un prejudiciu de natură morală, susceptibil a atrage răspunderea civilă delictuală a Statului Român. Față de aceste împrejurări, Înalta Curte va admite, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, va modifica potrivit cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., decizia recurată în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de același pârât împotriva sentinței nr. 649 din 9 aprilie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, va schimba în tot sentința și va respinge acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 504 C. proc.

pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul M.C. împotriva deciziei nr. 15/A din 24 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași decizii, pe care o modifică în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de același pârât împotriva sentinței nr. 649 din 9 aprilie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, schimbă în tot sentința și respinge acțiunea ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 noiembrie 2013.