ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1179/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1179/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 320/ D din 11 decembrie 2009

a Tribunalului Brașov, secția civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare

în judecată formulată de reclamantul P.Z., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, reprezentat legal de M.F.P., reprezentat convențional de D.G.F.P.

Brașov, fiind obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 30.000 lei, cu

titlu de daune materiale, precum și suma de 100.000 lei, reprezentând daune

morale.

Pentru a pronunța această sentință prima instanța a

reținut că prin sentința penală nr. 45 din 5 iunie 2007, pronunțată de

Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, s-a dispus, în temeiul art. 11 pct.

2 lit. a), raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen., coroborat cu art. 44

alin. (3) C. pen., achitarea reclamantului din prezenta cauză, P.Z., pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 181 C. pen., constatându-se,

totodată, că această parte a fost reținută și arestată preventiv în perioada 25

noiembrie 2005 - 2 iunie 2006.

Sentința penală nr. 45 din 5 iunie 2007, pronunțată

de Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, a devenit definitivă, prin

respingerea căilor de atac a apelului și recursului, ce au fost exercitate de

către Ministerul Public, conform deciziei penale nr. 171 din 25 octombrie 2007

a Curții de Apel Brașov și conform deciziei penale nr. 1403 din 15 aprilie

2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din depoziția martorei O.R.L., ce a fost audiată la

cererea reclamantului, a rezultat că, pentru a face față cheltuielilor pe care

încarcerarea reclamantului le-a impus, membrii familiei acestuia au contractat

mai multe împrumuturi, respectiv, fratele părții menționate a încheiat un contract

de credit bancar, iar părinții acesteia au împrumutat de la familia martorei

sume cuprinse între 700- 1.000 lei.

Sumele de bani astfel procurate au fost folosite,

atât pentru a cumpăra reclamantului alimente, întrucât acesta nu a putut

consuma mâncarea pe care a primit-o în penitenciar, cât și pentru a cumpăra

diferite produse pentru colegii de celulă ai reclamantului, în scopul de a le

câștiga acestora bunăvoința.

Martorul audiat a declarat, de asemenea, că, în

perioada de timp în care a fost arestat preventiv, reclamantul a fost foarte

afectat de procesul penal care s-a urmat împotriva sa, plângea foarte des,

spunea că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii ce a fost reținută în

sarcina sa, solicitând membrilor familiei sale să facă tot posibilul pentru a-i

dovedi nevinovăția.

Din depoziția martorului menționat, a rezultat și că,

în perioada de timp în care reclamantul a fost încarcerat la Penitenciarul

Codlea, acesta fost bătut de colegii săi de celulă și forțat de aceștia să

îndeplinească pentru ei activități umilitoare, precum și faptul că, procesul

penal ce s-a urmat față de acesta a determinat și intentarea de către părinții

săi a unei acțiuni de divorț, ce a fost finalizată prin pronunțarea unei

hotărâri judecătorești de desfacere a căsătoriei părinților acestuia .

Cu ocazia audierii sale, martora a mai declarat că,

după ce a fost liberat, reclamantul și-a modificat comportamentul, devenind

foarte retras, refuză să iasă cu prietenii și este tot timpul trist. Această

schimbare intervenită în comportamentul părții menționate a fost determinată și

de atitudinea pe care unii membrii ai comunității în care acesta locuiește au

avut-o față de el, după finalizarea procesului proces, adresându-i-se acestuia

cu apelativul de," pușcăriaș".

Din depoziția martorei O.R.L. a rezultat că, după ce

a fost finalizat procesul penal, reclamantul a contractat un împrumut bancar,

cu scopul de a restitui membrilor familiei sale sumele de bani pe care aceștia

le-au cheltuit pentru el în cadrul acelui proces. Martora a declarat, sub acest

aspect că, la cererea reclamantului, care din cauza programului pe care îl are

la locul de muncă nu a putut să meargă să achite unității bancare cu care a

încheiat contractul de împrumut ratele scadente, a achitat, în numele acestui,

și cu banii primiți de la reclamant, aceste sume de bani, în diferite rânduri.

Din depoziția martorului P.I., ce a fost, de

asemenea, audiat la cererea reclamantului, s-a reținut că, în intervalul de

timp în care partea menționată a fost încarcerată în Penitenciarul Codlea, ca

urmare a arestării sale preventive în cadrul procesului penal, acesta a fost

agresată de către colegii de celulă și a fost supusă de către aceștia la

efectuarea unor activități umilitoare.

De asemenea, procesul penal ce s-a urmat, cu privire

la reclamant, a fost de natură să îi producă acestuia grave suferințe de ordin

psihic. În acest sens, martorul a declarat, cu ocazia audierii sale că acesta

plângea foarte des, îi era teamă că nu va fi în măsură să își dovedească

nevinovăția și s-a izolat, refuzând să mai aibă contacte cu prietenii, chiar și

după ce procesul penal a fost finalizat cu achitarea sa. Această atitudine a

fost adoptată de reclamant și din cauza poziției pe care unii membrii ai

comunității în care acesta locuiește, precum și o parte din colegii de serviciu

ai acestuia au adoptat-o față de el, acuzându-l că a săvârșit o infracțiune,

numindu-l „pușcăriaș" și refuzând să aibă vreo legătură cu el.

Martorul a declarat, cu ocazia audierii sale că,

procesul penal ce s-a urmat față de reclamant a influențat în mod negativ și

viața de familie a părinților săi, care, în perioada celor 6 luni de zile în

care acesta a fost arestat preventiv, au divorțat, întrucât, relațiile dintre

ei deveniseră foarte tensionate, acuzându-se reciproc de ceea ce i s-a

întâmplat reclamantului.

Din declarația martorului a rezultat că, pentru a

putea face față cheltuielilor pe care procesul penal le-a ocazionat, membrii

familiei reclamantului au avansat diferite sume de bani. Astfel, părinții

acestuia au vândut tot ce aveau în gospodărie, respectiv, animale și utilaje

agricole, obținând astfel o sumă cuprinsă între 7.000 și 8.000 lei, ce a fost

folosită în totalitate pentru a cumpăra alimente și alte produse pentru partea

menționată și pentru colegii de celulă ai acestuia. Cumpărarea pentru colegii

de celulă ai reclamantului de diferite produse s-a realizat la cererea acestuia

în ideea de a câștiga bunăvoința lor și a fi lăsat în pace de către aceștia.

Întrucât, sumele de bani pe care părinții

reclamantului le-au obținut din vânzarea animalelor și a utilajelor din

gospodărie, nu au fost suficiente pentru a acoperi costurile procesului penal,

aceștia au luat, cu titlu de împrumut, de la diferite persoane, sume cuprinse

între 3.000 și 4.000 lei, iar el, în calitate de frate al reclamantului, în

același scop, a contractat de la C.E.C un împrumut în cuantum de 3.500 lei.

După finalizarea procesului, reclamantul a contractat

un împrumut bancar, în franci elvețieni, în cuantum de 10.000 lei, pentru a

restituii membrilor familiei sale o parte din sumele de bani pe care aceștia

le-au cheltuit în cadrul procesului penal ce s-a urmat față de el.

Și martorul P.I. a declarat, cu ocazia audierii sale,

că reclamantul, în cazurile în care nu a putut să se prezinte personal la

unitatea bancară pentru a achita ratele din împrumutul pe care l-a contractat,

a mandatat pe mama sa și pe numita O.R. să se prezinte la bancă și să achite,

cu banii săi, ratele din contractul de împrumut.

La dosarul cauzei au fost depuse contractele de

împrumut bancar, pe care le-au perfectat reclamantul și fratele acestui, P.I.,

precum și documentele fiscale, care atestă modalitatea de rambursare a acestor

împrumuturi, semnificative în acest sens fiind înscrisurile aflate la dosar.

Față de cele arătate, tribunalul a apreciat că sunt

îndeplinite condițiile instituite de dispozițiile legale prevăzute de art.

504-506 C. proc. pen., aceasta față de soluția de achitare, ce a fost

pronunțată față de partea menționată în cadrul procesului penal.

În ceea ce privește prejudiciul moral reclamat,

tribunalul a reținut că o cuantificare exactă a acestuia nu poate fi realizată

și, ținând seama de criteriile instituite de art. 505 C. proc. pen., a

constatat că, măsurile preventive, ce au fost luate față de reclamant în cursul

procesului penal, precum și procesul penal ce s-a urmat față de acesta au fost

de natură să lezeze valori morale esențiale ale părții menționate, fiind

afectată situația profesională, socială și familială.

Având în vedere criteriile de individualizare a

prejudiciului mai sus indicate, precum și faptul că și în această materie

operează pe deplin principiul reparației integrale, care guvernează răspunderea

civilă delictuală, tribunalul a apreciat că suma de 100.000 lei este îndestulătoare

pentru acoperirea prejudiciului moral încercat de reclamant.

În ceea ce privește daunele materiale solicitate de

reclamant, tribunalul a reținut că, în raport de materialul probator ce a fost

administrat în cauză, sunt pe deplin justificate pretențiile formulate în cauză,

sub acest aspect. Astfel, atât din depozițiile martorilor, cât și din

înscrisurile ce au fost administrate ca probe, reiese că, cheltuielile ce au

fost ocazionate reclamantului și membrilor familiei sale de procesul penal, se

ridică la suma de bani pe care partea menționată a solicitat-o cu titlu de

daune materiale, astfel că, a admis în totalitate aceste pretenții.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul

Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Brașov și Parchetul de pe lângă

Tribunalul Brașov.

Apelul Statului Român a vizat faptul că instanța de

fond nu a ținut cont de apărările formulate de această parte, și anume că nu

sunt îndeplinite condițiile legale de acordare a despăgubirilor solicitate, că

au fost acordate despăgubiri fără nici un fel de fundamentare, în mod arbitrar,

în baza unor depoziții de martori care au prezentat o doză exagerată de

subiectivism, iar dovezile administrate în cauză sunt insuficiente pentru a

justifica sumele acordate de către instanța de judecată. Mai mult, nu s-a făcut

nici un fel de dovadă că măsurile restrictive de libertate la care a fost supus

reclamantul cu ocazia soluționării dosarului penal au fost dispuse în contra

dispozițiilor legale, fără ca vreo instanță de judecată să se pronunțe în acest

sens.

S-a mai arătat că, acțiunea formulată de reclamant

este inadmisibilă, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și

trebuiau îndeplinite cumulativ condițiile privitoare la existența unui

prejudiciu cert în cazul persoanelor condamnate definitiv și existenta unei

hotărâri de achitare survenită ulterior, ca urmare a rejudecării cauzei.

Cererea reclamantului nu se încadrează în temeiul de drept invocat și nu sunt

îndeplinite condițiile expres prevăzute de lege și ca atare acțiunea este

inadmisibilă.

Măsura reținerii și arestării preventive a fost

dispuse în deplină legalitate în condițiile art. 143 și următoarele C. proc. pen.,

astfel încât aceasta se încadrează în excepțiile cuprinse la art. 5 C.E.D.O.

Legalitatea măsurii arestării se apreciază față de

probele existente la acel moment în dosarul de urmărire penală și actele

procesuale efectuate în dosar prin raportare la prevederile din Codul de

procedură penală, care reglementează condițiile de fond și formă ale măsurilor

privative de libertate și la dispozițiile C.E.D.O.

Criticile din apel au mai vizat și cuantumul

pretențiilor, care a fost stabilit fără a se ține seama de felul în care au

fost lezate anumite valori morale în plan socioprofesional, afectiv, în

domeniul relațiilor de familie, sănătate, viață privată, de gradul de

perceperea în persoana arestatului a consecințelor produse de arestare.

Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Ministerul

Public, a vizat faptul că nici în încheierea de ședință prin care s-a dispus

asupra stării de libertate a reclamantului, inculpat la acel moment procesual

și nici prin hotărârea definitivă de achitare, nu se face nici o referire la

caracterul legal sau nu al privării și ulterior al restrângerii de libertate.

Temeiul juridic invocat de reclamant în susținerea

cererii de chemare în judecată, trebuie să expliciteze caracterul nelegal al

măsurii privative sau restrictive de libertate, aspect ce nu poate fi invocat

în cauză.

S-a mai arătat că măsura arestării preventive s-a

dispus prin încheierea de ședință a T.M.F. Brașov, din data de 26 noiembrie

2005, legalitatea și temeinicia acestei măsuri fiind verificată la data de 23

decembrie 2005, ulterior prin încheierile de ședință din 13 februarie 2006, 30

aprilie 2006, 30 mai 2006 și 1 iunie 2006, această măsură a fost menținută,

considerându-se că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii subzistă.

În concluzie, s-a mai arătat că este de necontestat

faptul că reclamantul a suferit prejudicii de ordin moral, însă atâta timp cât

nu s-a stabilit caracterul ilegal al detenției, raportat și la art. 5

paragraful 3 din C.E.D.O., nu se poate angaja răspunderea Statului Român în

acest sens.

Prin decizia civilă din 8 aprilie 2010 Curtea de Apel

Brașov, secția civilă si pentru cauze cu minori si de familie, de conflicte de muncă

si asigurări sociale a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin

M.F.P. și D.G.F.P. Brașov și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov, schimbând

în parte sentința în sensul micșorării daunelor morale de la 100.000 lei la

10.000 lei.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a

reținut că, în esență, ambele apeluri critică admisibilitatea cererii de

chemare în judecată, raportat la faptul că măsura arestării preventive dispusă

față de reclamantul din prezenta cauză, prin încheierile de ședință din 26

noiembrie 2005, 23 decembrie 2005, 13 februarie 2006, 6 aprilie 2006, 30 mai

2006 și 1 iunie 2006 a fost luată în condițiile în care asupra inculpatului

existau indicii temeinice privind săvârșirea faptei infracționale.

Instanța de apel a constatat că instanța de fond a

reținut în mod corecta starea de fapt, arătând în considerente că prin sentința

penală nr. 45 din 5 iunie 2007 pronunțată de T.M.F. Brașov, s-a dispus în baza

dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen.,

coroborat cu dispozițiile art. 44 alin. (3) C. pen., achitarea reclamantului

din prezenta cauză, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 181 C.

pen., constatându-se totodată că în perioada 25 noiembrie 2005 - 2 iunie 2006 a

fost reținut și arestat preventiv.

Caracterul nelegal al măsurii privării de libertate,

în speța de față, este dat de faptul că, potrivit dispozițiilor alin. (3) al

art. 504 C. proc. pen. prin hotărârea definitivă, mai sus menționată, s-a

dispus achitarea inculpatului, ca urmare a stabilirii unei alte stări de fapt,

ce a rezultat din probele administrate în cauză, situație față de care se

apreciază că nu era obligatoriu necesar, ca instanța penală să se pronunțe

asupra nelegalității măsurii arestării preventive, pentru perioada respectivă.

Fiind stabilit astfel caracterul nelegal al măsurii

arestării preventive a reclamantului, pe perioada 25 noiembrie 2005 - 26 iunie

2006, (6 luni și 8 zile), instanța de fond trebuia să procedeze la aprecierea

prejudiciului moral în funcție de gravitatea și importanța lui, în funcție de

toate circumstanțele și împrejurările cazului concret.

Dacă, în ceea ce privește daunele materiale, acestea

au fost dovedite și instanța s-a oprit asupra sumei de 30.000 lei, în raport de

întinderea prejudiciului, reținând că familia, chiar și fratele, au făcut o

serie de împrumuturi, atât la persoane fizice cât și la bancă, și au recurs la

măsura înstrăinării bunurilor din gospodărie, pentru a-i asigura cele necesare în

arest, lucrurile sunt lămurite, în ceea ce privește daunele morale, acestea

comportă o serie de discuții.

Cum gravitatea prejudiciului moral este un criteriu

de stabilire a cuantumului indemnizației, numai orientativ și nu exact, pe

lângă acesta trebuie avut în vedere și criteriul echității, aspect ce se impune

prin aceea că suma de bani acordată cu scopul acoperirii prejudiciului moral,

trebuie să fie justă, echitabilă și nu exagerată, ținându-se cont de criteriul

gravității prejudiciului moral, dar și de criteriul echității.

Apreciind în concret caracterul prejudiciului moral,

instanța de apel a concluzionat că un prejudiciu moral este grav atunci când

constă în alterarea gravă a integrității fizice sau mentale a persoanei

vătămate, a capacității sale de muncă, sau atunci când este extrem de

importantă valoarea morală căreia i se aduce atingere, or, în speța de față,

din probele administrate în cauză a rezultat fără îndoială că reclamantului i

s-a pricinuit o suferință psihică, însă nu de o asemenea amploare și gravitate,

care să necesite compensarea cu suma de 100.000 lei, cum s-a dispus prin

sentința atacată.

S-a reținut de instanța de fond că prejudiciul moral

suferit de reclamant, așa cum a rezultat din probele administrate în cauză, ar

consta în stările lui de tristețe și anxietate, de interiorizare, de jenă și

apăsare psihică în fața colegilor de serviciu și al comunității în care

trăiește, dar nu s-a ajuns la îmbolnăvirea gravă a acestuia, și nici la

pierderi de altă natură.

Este adevărat că privarea de libertate, creează un

grav disconfort persoanei căreia i-a fost lezat dreptul la viață privată, o

perioadă de șase luni și opt zile, fiind lipsită de un drept constituțional

fundamental, însă, suma de bani acordată de instanța de fond, în compensarea prejudiciului

moral, este una nerealistă, care încalcă flagrant principiul echității și

echilibrului social.

Instanța de apel a apreciat că în compensarea

prejudiciului moral suferit de reclamant, este suficientă suma de 10.000 lei și

nu de 100.000 lei cum a reținut instanța de fond și în consecință critica din

apel privind inadmisibilitatea acțiunii urmează a fi respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate

părțile.

Recursul reclamantului a vizat greșita reducere, de

către instanța de apel, a cuantumului daunelor morale acordate, care, față de

perioada de 6 luni în care acesta a fost încarcerat pe nedrept și față de

prejudiciile morale suferite, se impuneau a fi menținute astfel cum au fost

acordate de instanța de fond.

A mai arătat că repararea prejudiciului moral trebuie

să fie integrală, menită să compenseze suferințele psihice și fizice cauzate

prin eroarea penală, într-un cuantum suficient pentru a înlătura, pe cât

posibil, consecințele grave de ordin moral și social produse prin încălcarea

drepturilor fundamentale garantate persoanei de normele constituționale și de C.E.D.O.

Recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., a vizat

admisibilitatea acțiunii și cuantumul excesiv al daunelor morale.

Referitor la admisibilitatea acțiunii, pârâtul a

arătat că în cauză nu s-au produs dovezi cu privire la caracterul nelegal al

măsurilor privative de libertate dispuse împotriva reclamantului, depozițiile

martorilor au prezentat o doză mare de subiectivitate și nu sunt îndeplinite

condițiile legale ale dispozițiilor invocate ca temei juridic al acțiunii.

A mai arătat că art. 5 C.E.D.O. nu este aplicabil în

cauză, întrucât legalitatea măsurii arestării în speță nu a fost infirmată de

către actele și lucrările dosarului.

Referitor la cuantumul daunelor acordate, arată că

nici daunele materiale, nici daunele morale nu au fost dovedite, instanța de

judecată apreciind în mod greșit asupra probatoriilor administrate în cauză.

Recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Brașov a vizat admisibilitatea acțiunii, față de împrejurarea că prin nici o

hotărâre penală nu s-a constatat caracterul nelegal al măsurii preventive

dispuse inițial, astfel să fie incidente în cauză dispozițiile art. 504 alin.

(2) și (3) teza penultimă C. proc. pen.

A mai arătat că au fost respectate dispozițiile art.

5 C.E.D.O. întrucât la momentul luării măsurii privative de libertate existau

indicii temeinice cu privire la vinovăția reclamantului, arestarea fiind

verificată și menținută de către instanța de judecată.

Recursurile sunt nefondate în considerarea

argumentelor ce succed:

Potrivit art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., are

dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost

privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea

sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin

ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate,

prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare

a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin

hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de

libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de

încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit.

j).

Din momentul în care România a devenit parte

contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanții care fac

obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate

cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței dreptului

internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art. 20 din Constituția

României.

Or, dreptul la libertate și siguranță este garantat

de art. 5 din Convenție, care în paragraful 1 lit. c) prevede că nimeni nu

poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat

sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente, sau

când există motive verosimile de a bănui că săvârșit o infracțiune, ori când

există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, iar dreptul la

despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat de

paragraful 5 al aceluiași articol.

În concordanță cu prevederile art. 5, paragraful 5

din C.E.D.O., scopul art. 504 C. proc. pen. este acela de a materializa

principiul constituțional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru

prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale și de

a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât

și prin nelegala privare sau restrângere de libertate în cursul procesului

penal.

Conform textului legal anterior citat, privarea sau

restrângerea de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a

procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin

ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a

urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin

hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de

libertate, prin hotărâre definitivă de achitare ori de încetare a procesului

penal.

Dreptul la repararea pagubei revine și persoanei care

a fost privată de libertate, după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea

faptei.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 45/1998 au

fost declarate neconstituționale dispozițiile conținute în art. 504 C. proc.

pen., care limitau la numai două cazuri posibile angajarea răspunderii statului

pentru erorile judiciare din procesele penale, și anume, când persoana condamnată

nu a săvârșit fapta, ori fapta imputată nu există, urmând ca dispozițiile art.

504 alin. (1) C. proc. pen., să fie constituționale numai în măsura în care nu

limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile de angajare a răspunderii

patrimoniale a statului pentru erorile judiciare intervenite în cursul

proceselor penale.

Prin decizia nr. 45/1998 nu a fost însă înlăturată

condiția privind existența unei hotărâri definitive de achitare ori de încetare

a procesului penal, de a cărei îndeplinire depinde și în continuare incidența

sau nu a art. 504 C. proc. pen., în cauzele având un asemenea obiect, condiție

care în speță este îndeplinită.

Chiar dacă s-ar admite că privarea de libertate a

reclamantului s-a făcut în condițiile art. 5 alin. (1) lit. c), alin. (2)-(4)

din Convenție, și astfel, nu ar fi îndreptățit la reparații în baza

dispozițiilor Convenției, cererea reclamantului în repararea pagubei este

admisibilă în temeiul dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen.,

care îndreptățesc la reparare persoanele care au fost private de libertate în

mod ne legal, iar nelegalitatea măsurii a rezultat din achitarea sa prin

hotărâre judecătorească definitivă. Legea internă fiind mai favorabilă,

potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, are prioritate.

Din această perspectivă, prin privarea de libertate a

reclamantului pe o perioadă de 6 luni, astfel cum rezultă din actele de la

dosar, acestuia i s-a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale

ale omului, iar traumele psihice și suferințele fizice provocate de o asemenea

măsură pot și trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.

De aceea reclamantul, împotriva căruia s-a luat

măsura reținerii și arestării preventive iar ulterior a fost achitat, este

îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru repararea daunelor morale, așa

cum corect au reținut instanțele anterioare, sub acest aspect urmând a fi

înlăturate criticile formulate de pârâtul Statul Român și de către Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Brașov cu privire la admisibilitatea acțiunii și la

caracterul legal al măsurii privative de libertate.

În cadrul acțiunii întemeiate pe dispozițiile art.

504 C. proc. pen. nu se poate repune în discuție legalitatea arestării

preventive, a deciziei irevocabile de achitare ori alte aspecte privind

atitudinea culpabilă a reclamantului întrucât simpla existență a hotărârii de

achitare, indiferent în ce temei, așa cum a statuat decizia nr. 45/1998 a

Curții Constituționale, conduce la concluzia că lipsirea de libertate a fost

ilegală și face admisibilă o astfel de acțiune.

Rezultă că reclamantului i-a fost încălcat unul

dintre cele mai importante atribute ale personalității umane, dreptul la

libertate, privit ca drept inalienabil al ființei umane și ca valoare

primordială într-o societate democratică.

În acest sens, art. 23 alin. (1) din Constituția

României statuează că „libertatea individuală și siguranța persoanei sunt

inviolabile", iar art. 5 C.E.D.O. că „orice persoană are dreptul la

libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa decât în

cazurile și potrivit căilor prevăzute de lege".

În speță, dispoziția constituțională enunțată

anterior, precum și reglementarea internațională, au fost grav încălcate și

prin aceea că atingerea adusă dreptului fundamental al reclamantului s-a

perpetuat în timp, atât prin reținerea, cât și prin arestarea sa preventivă pe

o perioadă de 6 luni.

Referitor la critica privind admisibilitatea acțiunii

și dovedirea daunelor morale și materiale din perspectiva modalității de

interpretare a declarațiilor martorilor audiați în cauză, acesta reprezintă un

aspect de apreciere și evaluare a probatoriilor ce nu poate fi analizat în

calea de atac a recursului.

Referitor la critica adusă deciziei recurate privind

cuantumul daunelor morale, despre care reclamantul susține că ar fi prea mic,

raportat la gravitatea și consecințele măsurilor restrictive luate pe nedrept

împotriva sa, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Brașov și Statul Român, prin M.F.P., susțin că este prea mare, prin raportare

la aceleași criterii de evaluare, se constată că nu este fondată.

Astfel, se observă că dispozițiile art. 504 alin. (1)

C. proc. pen., enumera criteriile în funcție de care se stabilește întinderea

reparației pentru prejudiciul suferit, și anume, durata privării de libertate

suportate, precum și consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei

celui privat de libertate, consecințe care se analizează în concret, în fiecare

speță dedusă judecății.

Cu alte cuvinte, cuantumul despăgubirii pentru

prejudiciul moral nu se stabilește doar în funcție de aprecierile subiective

ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicațiile pe

care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra evoluției stării de

sănătate și asupra capacității ori posibilității de a presta activități

generatoare de venituri materiale.

De aceea, atât instanțele naționale, cât și Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu

operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică

procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei

relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autoritățile penale

și a consecințelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viața sa

particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probatoriile

administrate.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența

națională, cât și hotărârile C.E.D.O. pot furniza judecătorului cauzei doar

criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția

limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Or, judecând în echitate, se constată că suma

acordată de instanțele anterioare reclamantului cu titlu de despăgubire pentru

prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparație pentru

atingerea adusă onoarei, sănătății și reputației sale prin declanșarea

procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive și, în

final, achitarea sa.

Criticile formulate de Statul Român, prin M.F.P.,

precum și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, potrivit cărora nu

s-ar fi dat eficiență criteriilor prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen.

și a jurisprudenței C.E.D.O. în cuantificarea daunelor morale, acestea fiind

exagerat de mari, urmează a fi înlăturate, întrucât soluțiile pronunțate sunt,

conform celor anterior arătate, în deplină concordanță atât cu dispozițiile

legale în materie, cât și cu soluțiile jurisprudențiale la care acești

recurenți fac trimitere.

De asemenea, urmează a fi înlăturată critica

reclamantului conform căreia daunele morale acordate sunt prea reduse față de

solicitarea formulată prin cererea introductivă de instanță, întrucât acestea

nu reprezintă prețul plătit pentru suferințele fizice sau psihice, care sunt

inestimabile, ci reprezintă o reparație simbolică, stabilită din perspectiva

consecințelor în planul vieții personale și sociale, cu reflectare în

sentimentul de frustrare pe care orice individ îl încearcă în perioada

restrângerii dreptului său fundamental la libertate, suma de 10.000 lei

stabilită de instanța de apel satisfăcând în acest sens rigorile legii.

În critica sa referitoare la cuantumul daunelor

morale reclamantul nu poate face referire la suma de 800.000 lei solicitată

prin cererea introductivă de instanță, întrucât acesta nu a uzat de calea de

atac a apelului împotriva hotărârii de fond, prezumându-se astfel că a fost

mulțumit de soluția pronunțată prin care i s-au acordat doar 100.000 lei, ci

doar, cel mult, se poate referi la suma de 10.000 lei astfel cum a fost redusă

de către instanța de apel, a cărei hotărâre a recurat-o în prezenta cauză.

Pe de altă parte, acordarea în integralitate a sumei

de 100.000 lei astfel cum a fost stabilită de instanța de fond, ar înlătura

caracterul de „satisfacție echitabilă" al despăgubirilor stabilite,

deturnându-le de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, devenind astfel un

folos material injust, fără justificare cauzală în eroarea penală și

consecințele acesteia.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile

formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de

reclamantul P.Z., de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Brașov și

de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov împotriva

deciziei civile nr. 40/ Ap din 8 aprilie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie

2011.