ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1179/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 320/ D din 11 decembrie 2009 a Tribunalului Brașov, secția civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul P.Z., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat legal de M.F.P., reprezentat convențional de D.G.F.P. Brașov, fiind obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 30.000 lei, cu titlu de daune materiale, precum și suma de 100.000 lei, reprezentând daune morale. Pentru a pronunța această sentință prima instanța a reținut că prin sentința penală nr. 45 din 5 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, s-a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. e) C. proc.

pen., coroborat cu art. 44 alin. (3) C. pen., achitarea reclamantului din prezenta cauză, P.Z., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 181 C. pen., constatându-se, totodată, că această parte a fost reținută și arestată preventiv în perioada 25 noiembrie 2005 - 2 iunie 2006. Sentința penală nr. 45 din 5 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov, a devenit definitivă, prin respingerea căilor de atac a apelului și recursului, ce au fost exercitate de către Ministerul Public, conform deciziei penale nr. 171 din 25 octombrie 2007 a Curții de Apel Brașov și conform deciziei penale nr. 1403 din 15 aprilie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din depoziția martorei O.R.L., ce a fost audiată la cererea reclamantului, a rezultat că, pentru a face față cheltuielilor pe care încarcerarea reclamantului le-a impus, membrii familiei acestuia au contractat mai multe împrumuturi, respectiv, fratele părții menționate a încheiat un contract de credit bancar, iar părinții acesteia au împrumutat de la familia martorei sume cuprinse între 700- 1.000 lei. Sumele de bani astfel procurate au fost folosite, atât pentru a cumpăra reclamantului alimente, întrucât acesta nu a putut consuma mâncarea pe care a primit-o în penitenciar, cât și pentru a cumpăra diferite produse pentru colegii de celulă ai reclamantului, în scopul de a le câștiga acestora bunăvoința.

Martorul audiat a declarat, de asemenea, că, în perioada de timp în care a fost arestat preventiv, reclamantul a fost foarte afectat de procesul penal care s-a urmat împotriva sa, plângea foarte des, spunea că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii ce a fost reținută în sarcina sa, solicitând membrilor familiei sale să facă tot posibilul pentru a-i dovedi nevinovăția.

Din depoziția martorului menționat, a rezultat și că, în perioada de timp în care reclamantul a fost încarcerat la Penitenciarul Codlea, acesta fost bătut de colegii săi de celulă și forțat de aceștia să îndeplinească pentru ei activități umilitoare, precum și faptul că, procesul penal ce s-a urmat față de acesta a determinat și intentarea de către părinții săi a unei acțiuni de divorț, ce a fost finalizată prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești de desfacere a căsătoriei părinților acestuia . Cu ocazia audierii sale, martora a mai declarat că, după ce a fost liberat, reclamantul și-a modificat comportamentul, devenind foarte retras, refuză să iasă cu prietenii și este tot timpul trist.

Această schimbare intervenită în comportamentul părții menționate a fost determinată și de atitudinea pe care unii membrii ai comunității în care acesta locuiește au avut-o față de el, după finalizarea procesului proces, adresându-i-se acestuia cu apelativul de," pușcăriaș". Din depoziția martorei O.R.L. a rezultat că, după ce a fost finalizat procesul penal, reclamantul a contractat un împrumut bancar, cu scopul de a restitui membrilor familiei sale sumele de bani pe care aceștia le-au cheltuit pentru el în cadrul acelui proces. Martora a declarat, sub acest aspect că, la cererea reclamantului, care din cauza programului pe care îl are la locul de muncă nu a putut să meargă să achite unității bancare cu care a încheiat contractul de împrumut ratele scadente, a achitat, în numele acestui, și cu banii primiți de la reclamant, aceste sume de bani, în diferite rânduri.

Din depoziția martorului P.I., ce a fost, de asemenea, audiat la cererea reclamantului, s-a reținut că, în intervalul de timp în care partea menționată a fost încarcerată în Penitenciarul Codlea, ca urmare a arestării sale preventive în cadrul procesului penal, acesta a fost agresată de către colegii de celulă și a fost supusă de către aceștia la efectuarea unor activități umilitoare. De asemenea, procesul penal ce s-a urmat, cu privire la reclamant, a fost de natură să îi producă acestuia grave suferințe de ordin psihic. În acest sens, martorul a declarat, cu ocazia audierii sale că acesta plângea foarte des, îi era teamă că nu va fi în măsură să își dovedească nevinovăția și s-a izolat, refuzând să mai aibă contacte cu prietenii, chiar și după ce procesul penal a fost finalizat cu achitarea sa.

Această atitudine a fost adoptată de reclamant și din cauza poziției pe care unii membrii ai comunității în care acesta locuiește, precum și o parte din colegii de serviciu ai acestuia au adoptat-o față de el, acuzându-l că a săvârșit o infracțiune, numindu-l „pușcăriaș" și refuzând să aibă vreo legătură cu el. Martorul a declarat, cu ocazia audierii sale că, procesul penal ce s-a urmat față de reclamant a influențat în mod negativ și viața de familie a părinților săi, care, în perioada celor 6 luni de zile în care acesta a fost arestat preventiv, au divorțat, întrucât, relațiile dintre ei deveniseră foarte tensionate, acuzându-se reciproc de ceea ce i s-a întâmplat reclamantului. Din declarația martorului a rezultat că, pentru a putea face față cheltuielilor pe care procesul penal le-a ocazionat, membrii familiei reclamantului au avansat diferite sume de bani.

Astfel, părinții acestuia au vândut tot ce aveau în gospodărie, respectiv, animale și utilaje agricole, obținând astfel o sumă cuprinsă între 7.000 și 8.000 lei, ce a fost folosită în totalitate pentru a cumpăra alimente și alte produse pentru partea menționată și pentru colegii de celulă ai acestuia. Cumpărarea pentru colegii de celulă ai reclamantului de diferite produse s-a realizat la cererea acestuia în ideea de a câștiga bunăvoința lor și a fi lăsat în pace de către aceștia. Întrucât, sumele de bani pe care părinții reclamantului le-au obținut din vânzarea animalelor și a utilajelor din gospodărie, nu au fost suficiente pentru a acoperi costurile procesului penal, aceștia au luat, cu titlu de împrumut, de la diferite persoane, sume cuprinse între 3.000 și 4.000 lei, iar el, în calitate de frate al reclamantului, în același scop, a contractat de la C.E.C un împrumut în cuantum de 3.500 lei.

După finalizarea procesului, reclamantul a contractat un împrumut bancar, în franci elvețieni, în cuantum de 10.000 lei, pentru a restituii membrilor familiei sale o parte din sumele de bani pe care aceștia le-au cheltuit în cadrul procesului penal ce s-a urmat față de el. Și martorul P.I. a declarat, cu ocazia audierii sale, că reclamantul, în cazurile în care nu a putut să se prezinte personal la unitatea bancară pentru a achita ratele din împrumutul pe care l-a contractat, a mandatat pe mama sa și pe numita O.R. să se prezinte la bancă și să achite, cu banii săi, ratele din contractul de împrumut. La dosarul cauzei au fost depuse contractele de împrumut bancar, pe care le-au perfectat reclamantul și fratele acestui, P.I., precum și documentele fiscale, care atestă modalitatea de rambursare a acestor împrumuturi, semnificative în acest sens fiind înscrisurile aflate la dosar.

Față de cele arătate, tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condițiile instituite de dispozițiile legale prevăzute de art. 504-506 C. proc. pen., aceasta față de soluția de achitare, ce a fost pronunțată față de partea menționată în cadrul procesului penal. În ceea ce privește prejudiciul moral reclamat, tribunalul a reținut că o cuantificare exactă a acestuia nu poate fi realizată și, ținând seama de criteriile instituite de art. 505 C. proc. pen., a constatat că, măsurile preventive, ce au fost luate față de reclamant în cursul procesului penal, precum și procesul penal ce s-a urmat față de acesta au fost de natură să lezeze valori morale esențiale ale părții menționate, fiind afectată situația profesională, socială și familială.

Având în vedere criteriile de individualizare a prejudiciului mai sus indicate, precum și faptul că și în această materie operează pe deplin principiul reparației integrale, care guvernează răspunderea civilă delictuală, tribunalul a apreciat că suma de 100.000 lei este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral încercat de reclamant. În ceea ce privește daunele materiale solicitate de reclamant, tribunalul a reținut că, în raport de materialul probator ce a fost administrat în cauză, sunt pe deplin justificate pretențiile formulate în cauză, sub acest aspect. Astfel, atât din depozițiile martorilor, cât și din înscrisurile ce au fost administrate ca probe, reiese că, cheltuielile ce au fost ocazionate reclamantului și membrilor familiei sale de procesul penal, se ridică la suma de bani pe care partea menționată a solicitat-o cu titlu de daune materiale, astfel că, a admis în totalitate aceste pretenții.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Brașov și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov. Apelul Statului Român a vizat faptul că instanța de fond nu a ținut cont de apărările formulate de această parte, și anume că nu sunt îndeplinite condițiile legale de acordare a despăgubirilor solicitate, că au fost acordate despăgubiri fără nici un fel de fundamentare, în mod arbitrar, în baza unor depoziții de martori care au prezentat o doză exagerată de subiectivism, iar dovezile administrate în cauză sunt insuficiente pentru a justifica sumele acordate de către instanța de judecată. Mai mult, nu s-a făcut nici un fel de dovadă că măsurile restrictive de libertate la care a fost supus reclamantul cu ocazia soluționării dosarului penal au fost dispuse în contra dispozițiilor legale, fără ca vreo instanță de judecată să se pronunțe în acest sens.

S-a mai arătat că, acțiunea formulată de reclamant este inadmisibilă, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și trebuiau îndeplinite cumulativ condițiile privitoare la existența unui prejudiciu cert în cazul persoanelor condamnate definitiv și existenta unei hotărâri de achitare survenită ulterior, ca urmare a rejudecării cauzei. Cererea reclamantului nu se încadrează în temeiul de drept invocat și nu sunt îndeplinite condițiile expres prevăzute de lege și ca atare acțiunea este inadmisibilă. Măsura reținerii și arestării preventive a fost dispuse în deplină legalitate în condițiile art. 143 și următoarele C. proc. pen., astfel încât aceasta se încadrează în excepțiile cuprinse la art. 5 C.E.D.O.

Legalitatea măsurii arestării se apreciază față de probele existente la acel moment în dosarul de urmărire penală și actele procesuale efectuate în dosar prin raportare la prevederile din Codul de procedură penală, care reglementează condițiile de fond și formă ale măsurilor privative de libertate și la dispozițiile C.E.D.O. Criticile din apel au mai vizat și cuantumul pretențiilor, care a fost stabilit fără a se ține seama de felul în care au fost lezate anumite valori morale în plan socioprofesional, afectiv, în domeniul relațiilor de familie, sănătate, viață privată, de gradul de perceperea în persoana arestatului a consecințelor produse de arestare.

Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Ministerul Public, a vizat faptul că nici în încheierea de ședință prin care s-a dispus asupra stării de libertate a reclamantului, inculpat la acel moment procesual și nici prin hotărârea definitivă de achitare, nu se face nici o referire la caracterul legal sau nu al privării și ulterior al restrângerii de libertate. Temeiul juridic invocat de reclamant în susținerea cererii de chemare în judecată, trebuie să expliciteze caracterul nelegal al măsurii privative sau restrictive de libertate, aspect ce nu poate fi invocat în cauză. S-a mai arătat că măsura arestării preventive s-a dispus prin încheierea de ședință a T.M.F.

Brașov, din data de 26 noiembrie 2005, legalitatea și temeinicia acestei măsuri fiind verificată la data de 23 decembrie 2005, ulterior prin încheierile de ședință din 13 februarie 2006, 30 aprilie 2006, 30 mai 2006 și 1 iunie 2006, această măsură a fost menținută, considerându-se că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii subzistă. În concluzie, s-a mai arătat că este de necontestat faptul că reclamantul a suferit prejudicii de ordin moral, însă atâta timp cât nu s-a stabilit caracterul ilegal al detenției, raportat și la art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., nu se poate angaja răspunderea Statului Român în acest sens. Prin decizia civilă din 8 aprilie 2010 Curtea de Apel Brașov, secția civilă si pentru cauze cu minori si de familie, de conflicte de muncă si asigurări sociale a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

și D.G.F.P. Brașov și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov, schimbând în parte sentința în sensul micșorării daunelor morale de la 100.000 lei la 10.000 lei. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că, în esență, ambele apeluri critică admisibilitatea cererii de chemare în judecată, raportat la faptul că măsura arestării preventive dispusă față de reclamantul din prezenta cauză, prin încheierile de ședință din 26 noiembrie 2005, 23 decembrie 2005, 13 februarie 2006, 6 aprilie 2006, 30 mai 2006 și 1 iunie 2006 a fost luată în condițiile în care asupra inculpatului existau indicii temeinice privind săvârșirea faptei infracționale. Instanța de apel a constatat că instanța de fond a reținut în mod corecta starea de fapt, arătând în considerente că prin sentința penală nr. 45 din 5 iunie 2007 pronunțată de T.M.F.

Brașov, s-a dispus în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen., coroborat cu dispozițiile art. 44 alin. (3) C. pen., achitarea reclamantului din prezenta cauză, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 181 C. pen., constatându-se totodată că în perioada 25 noiembrie 2005 - 2 iunie 2006 a fost reținut și arestat preventiv. Caracterul nelegal al măsurii privării de libertate, în speța de față, este dat de faptul că, potrivit dispozițiilor alin. (3) al art. 504 C. proc. pen. prin hotărârea definitivă, mai sus menționată, s-a dispus achitarea inculpatului, ca urmare a stabilirii unei alte stări de fapt, ce a rezultat din probele administrate în cauză, situație față de care se apreciază că nu era obligatoriu necesar, ca instanța penală să se pronunțe asupra nelegalității măsurii arestării preventive, pentru perioada respectivă.

Fiind stabilit astfel caracterul nelegal al măsurii arestării preventive a reclamantului, pe perioada 25 noiembrie 2005 - 26 iunie 2006, (6 luni și 8 zile), instanța de fond trebuia să procedeze la aprecierea prejudiciului moral în funcție de gravitatea și importanța lui, în funcție de toate circumstanțele și împrejurările cazului concret. Dacă, în ceea ce privește daunele materiale, acestea au fost dovedite și instanța s-a oprit asupra sumei de 30.000 lei, în raport de întinderea prejudiciului, reținând că familia, chiar și fratele, au făcut o serie de împrumuturi, atât la persoane fizice cât și la bancă, și au recurs la măsura înstrăinării bunurilor din gospodărie, pentru a-i asigura cele necesare în arest, lucrurile sunt lămurite, în ceea ce privește daunele morale, acestea comportă o serie de discuții.

Cum gravitatea prejudiciului moral este un criteriu de stabilire a cuantumului indemnizației, numai orientativ și nu exact, pe lângă acesta trebuie avut în vedere și criteriul echității, aspect ce se impune prin aceea că suma de bani acordată cu scopul acoperirii prejudiciului moral, trebuie să fie justă, echitabilă și nu exagerată, ținându-se cont de criteriul gravității prejudiciului moral, dar și de criteriul echității.

Apreciind în concret caracterul prejudiciului moral, instanța de apel a concluzionat că un prejudiciu moral este grav atunci când constă în alterarea gravă a integrității fizice sau mentale a persoanei vătămate, a capacității sale de muncă, sau atunci când este extrem de importantă valoarea morală căreia i se aduce atingere, or, în speța de față, din probele administrate în cauză a rezultat fără îndoială că reclamantului i s-a pricinuit o suferință psihică, însă nu de o asemenea amploare și gravitate, care să necesite compensarea cu suma de 100.000 lei, cum s-a dispus prin sentința atacată. S-a reținut de instanța de fond că prejudiciul moral suferit de reclamant, așa cum a rezultat din probele administrate în cauză, ar consta în stările lui de tristețe și anxietate, de interiorizare, de jenă și apăsare psihică în fața colegilor de serviciu și al comunității în care trăiește, dar nu s-a ajuns la îmbolnăvirea gravă a acestuia, și nici la pierderi de altă natură.

Este adevărat că privarea de libertate, creează un grav disconfort persoanei căreia i-a fost lezat dreptul la viață privată, o perioadă de șase luni și opt zile, fiind lipsită de un drept constituțional fundamental, însă, suma de bani acordată de instanța de fond, în compensarea prejudiciului moral, este una nerealistă, care încalcă flagrant principiul echității și echilibrului social. Instanța de apel a apreciat că în compensarea prejudiciului moral suferit de reclamant, este suficientă suma de 10.000 lei și nu de 100.000 lei cum a reținut instanța de fond și în consecință critica din apel privind inadmisibilitatea acțiunii urmează a fi respinsă ca nefondată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părțile.

Recursul reclamantului a vizat greșita reducere, de către instanța de apel, a cuantumului daunelor morale acordate, care, față de perioada de 6 luni în care acesta a fost încarcerat pe nedrept și față de prejudiciile morale suferite, se impuneau a fi menținute astfel cum au fost acordate de instanța de fond. A mai arătat că repararea prejudiciului moral trebuie să fie integrală, menită să compenseze suferințele psihice și fizice cauzate prin eroarea penală, într-un cuantum suficient pentru a înlătura, pe cât posibil, consecințele grave de ordin moral și social produse prin încălcarea drepturilor fundamentale garantate persoanei de normele constituționale și de C.E.D.O. Recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., a vizat admisibilitatea acțiunii și cuantumul excesiv al daunelor morale.

Referitor la admisibilitatea acțiunii, pârâtul a arătat că în cauză nu s-au produs dovezi cu privire la caracterul nelegal al măsurilor privative de libertate dispuse împotriva reclamantului, depozițiile martorilor au prezentat o doză mare de subiectivitate și nu sunt îndeplinite condițiile legale ale dispozițiilor invocate ca temei juridic al acțiunii. A mai arătat că art. 5 C.E.D.O. nu este aplicabil în cauză, întrucât legalitatea măsurii arestării în speță nu a fost infirmată de către actele și lucrările dosarului. Referitor la cuantumul daunelor acordate, arată că nici daunele materiale, nici daunele morale nu au fost dovedite, instanța de judecată apreciind în mod greșit asupra probatoriilor administrate în cauză.

Recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov a vizat admisibilitatea acțiunii, față de împrejurarea că prin nici o hotărâre penală nu s-a constatat caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse inițial, astfel să fie incidente în cauză dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) teza penultimă C. proc. pen. A mai arătat că au fost respectate dispozițiile art. 5 C.E.D.O. întrucât la momentul luării măsurii privative de libertate existau indicii temeinice cu privire la vinovăția reclamantului, arestarea fiind verificată și menținută de către instanța de judecată. Recursurile sunt nefondate în considerarea argumentelor ce succed: Potrivit art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j). Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanții care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art. 20 din Constituția României.

Or, dreptul la libertate și siguranță este garantat de art. 5 din Convenție, care în paragraful 1 lit. c) prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că săvârșit o infracțiune, ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, iar dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat de paragraful 5 al aceluiași articol. În concordanță cu prevederile art. 5, paragraful 5 din C.E.D.O., scopul art. 504 C. proc.

pen. este acela de a materializa principiul constituțional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale și de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal. Conform textului legal anterior citat, privarea sau restrângerea de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare ori de încetare a procesului penal.

Dreptul la repararea pagubei revine și persoanei care a fost privată de libertate, după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 45/1998 au fost declarate neconstituționale dispozițiile conținute în art. 504 C. proc. pen., care limitau la numai două cazuri posibile angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare din procesele penale, și anume, când persoana condamnată nu a săvârșit fapta, ori fapta imputată nu există, urmând ca dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., să fie constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile de angajare a răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare intervenite în cursul proceselor penale.

Prin decizia nr. 45/1998 nu a fost însă înlăturată condiția privind existența unei hotărâri definitive de achitare ori de încetare a procesului penal, de a cărei îndeplinire depinde și în continuare incidența sau nu a art. 504 C. proc. pen., în cauzele având un asemenea obiect, condiție care în speță este îndeplinită. Chiar dacă s-ar admite că privarea de libertate a reclamantului s-a făcut în condițiile art. 5 alin. (1) lit. c), alin. (2)-(4) din Convenție, și astfel, nu ar fi îndreptățit la reparații în baza dispozițiilor Convenției, cererea reclamantului în repararea pagubei este admisibilă în temeiul dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., care îndreptățesc la reparare persoanele care au fost private de libertate în mod ne legal, iar nelegalitatea măsurii a rezultat din achitarea sa prin hotărâre judecătorească definitivă.

Legea internă fiind mai favorabilă, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, are prioritate. Din această perspectivă, prin privarea de libertate a reclamantului pe o perioadă de 6 luni, astfel cum rezultă din actele de la dosar, acestuia i s-a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, iar traumele psihice și suferințele fizice provocate de o asemenea măsură pot și trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri. De aceea reclamantul, împotriva căruia s-a luat măsura reținerii și arestării preventive iar ulterior a fost achitat, este îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru repararea daunelor morale, așa cum corect au reținut instanțele anterioare, sub acest aspect urmând a fi înlăturate criticile formulate de pârâtul Statul Român și de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov cu privire la admisibilitatea acțiunii și la caracterul legal al măsurii privative de libertate.

În cadrul acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. nu se poate repune în discuție legalitatea arestării preventive, a deciziei irevocabile de achitare ori alte aspecte privind atitudinea culpabilă a reclamantului întrucât simpla existență a hotărârii de achitare, indiferent în ce temei, așa cum a statuat decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale, conduce la concluzia că lipsirea de libertate a fost ilegală și face admisibilă o astfel de acțiune. Rezultă că reclamantului i-a fost încălcat unul dintre cele mai importante atribute ale personalității umane, dreptul la libertate, privit ca drept inalienabil al ființei umane și ca valoare primordială într-o societate democratică.

În acest sens, art. 23 alin. (1) din Constituția României statuează că „libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile", iar art. 5 C.E.D.O. că „orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa decât în cazurile și potrivit căilor prevăzute de lege". În speță, dispoziția constituțională enunțată anterior, precum și reglementarea internațională, au fost grav încălcate și prin aceea că atingerea adusă dreptului fundamental al reclamantului s-a perpetuat în timp, atât prin reținerea, cât și prin arestarea sa preventivă pe o perioadă de 6 luni. Referitor la critica privind admisibilitatea acțiunii și dovedirea daunelor morale și materiale din perspectiva modalității de interpretare a declarațiilor martorilor audiați în cauză, acesta reprezintă un aspect de apreciere și evaluare a probatoriilor ce nu poate fi analizat în calea de atac a recursului.

Referitor la critica adusă deciziei recurate privind cuantumul daunelor morale, despre care reclamantul susține că ar fi prea mic, raportat la gravitatea și consecințele măsurilor restrictive luate pe nedrept împotriva sa, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și Statul Român, prin M.F.P., susțin că este prea mare, prin raportare la aceleași criterii de evaluare, se constată că nu este fondată. Astfel, se observă că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., enumera criteriile în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, și anume, durata privării de libertate suportate, precum și consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, consecințe care se analizează în concret, în fiecare speță dedusă judecății.

Cu alte cuvinte, cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabilește doar în funcție de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicațiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra evoluției stării de sănătate și asupra capacității ori posibilității de a presta activități generatoare de venituri materiale. De aceea, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autoritățile penale și a consecințelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viața sa particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probatoriile administrate.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile C.E.D.O. pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora. Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată de instanțele anterioare reclamantului cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparație pentru atingerea adusă onoarei, sănătății și reputației sale prin declanșarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive și, în final, achitarea sa. Criticile formulate de Statul Român, prin M.F.P., precum și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, potrivit cărora nu s-ar fi dat eficiență criteriilor prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc.

pen. și a jurisprudenței C.E.D.O. în cuantificarea daunelor morale, acestea fiind exagerat de mari, urmează a fi înlăturate, întrucât soluțiile pronunțate sunt, conform celor anterior arătate, în deplină concordanță atât cu dispozițiile legale în materie, cât și cu soluțiile jurisprudențiale la care acești recurenți fac trimitere. De asemenea, urmează a fi înlăturată critica reclamantului conform căreia daunele morale acordate sunt prea reduse față de solicitarea formulată prin cererea introductivă de instanță, întrucât acestea nu reprezintă prețul plătit pentru suferințele fizice sau psihice, care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparație simbolică, stabilită din perspectiva consecințelor în planul vieții personale și sociale, cu reflectare în sentimentul de frustrare pe care orice individ îl încearcă în perioada restrângerii dreptului său fundamental la libertate, suma de 10.000 lei stabilită de instanța de apel satisfăcând în acest sens rigorile legii.

În critica sa referitoare la cuantumul daunelor morale reclamantul nu poate face referire la suma de 800.000 lei solicitată prin cererea introductivă de instanță, întrucât acesta nu a uzat de calea de atac a apelului împotriva hotărârii de fond, prezumându-se astfel că a fost mulțumit de soluția pronunțată prin care i s-au acordat doar 100.000 lei, ci doar, cel mult, se poate referi la suma de 10.000 lei astfel cum a fost redusă de către instanța de apel, a cărei hotărâre a recurat-o în prezenta cauză. Pe de altă parte, acordarea în integralitate a sumei de 100.000 lei astfel cum a fost stabilită de instanța de fond, ar înlătura caracterul de „satisfacție echitabilă" al despăgubirilor stabilite, deturnându-le de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, devenind astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul P.Z., de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Brașov și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov împotriva deciziei civile nr. 40/ Ap din 8 aprilie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 februarie 2011.