ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5273/2010

La 19 iunie 2007,

reclamanții A.M.A., B.N.C.M., S.C., C.C.M. și B.D. au chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând

obligarea acestuia să plătească, cu titlu de daune morale, câte 150.000 lei,

reclamanților A.M.A., B.N.C.M. și C.C.M. și câte 30.000 lei reclamanților S.C.

și B.D.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că, la data de 29 iulie 2004, prin

rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov - Biroul de Combatere a

Criminalității Organizate și Antidrog, au fost trimiși în judecată pentru

săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane, prevăzută și pedepsită de art.

12 alin. (2) din Legea nr. 678/2001.

Reclamanții au mai

arătat că, prin încheierea din 9 iulie 2004, Tribunalul Brașov, secția penală,

a dispus arestarea preventivă a lor începând de la acea dată, pentru o perioadă

de 29 de zile, iar ulterior, Curtea de Apel Brașov a dispus punerea lor în

libertate, astfel că au fost în arest preventiv următoarele perioade: A.M.A.

din 9 iulie 2004 până la 5 august 2004, B.N.C.M. din 9 iulie 2004 până la 5

august 2004, S.C. din 9 iulie 2004 până la 13 iulie 2004, C.C.M. din 9 iulie

2004 până la 5 august 2004, iar B.D. din 9 iulie 2004 până la 13 iulie 2004. Au

precizat că, prin Sentința penală nr. 625 din 13 decembrie 2005, Tribunalul

Brașov a dispus achitarea lor, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la

art. 10 lit. a) din Codul de procedură penală, soluția fiind menținută în apel

și recurs.

Referindu-se la

daunele solicitate, reclamanții au arătat că acestea  ar  asigura  o

reparație  pentru  perioadele  de  arestare preventivă și pentru suportarea

procesului penal pe o durată de 3 ani, în care și-au pierdut locurile de muncă,

au fost supuși umilinței provocate de mediatizarea excesivă a cazului, de

pierderea unor oportunități de afaceri și a prietenilor, precum și de suferința

membrilor familiilor acestora.

În  drept,

reclamanții  au  invocat  dispozițiile  art. 504  și următoarele C. proc. pen.

Prin Sentința nr.

515/S din 19 noiembrie 2007, Tribunalul Brașov, secția civilă, a admis în parte

acțiunea și a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și

Finanțelor să achite, cu titlu de despăgubiri, câte 10.000 lei fiecăruia dintre

reclamanții A.M.A., B.N.C.M. și C.C.M. și câte 5.000 lei fiecăruia dintre

reclamanții S.C. și B.D., respingând restul pretențiilor.

Prima instanță a

reținut că, prin Sentința penală nr. 625 din 13 decembrie 2005, Tribunalul

Brașov, în dosarul nr. 1937/2004, a dispus achitarea inculpaților (reclamanți

în cauza civilă), în temeiul

art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10

lit. d) din Codul de procedură penală, cu privire la infracțiunea prevăzută de

art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr.  678/2001, constatând, pentru fiecare,

durata de arestare preventivă specificată în motivarea acțiunii din dosarul de

față.

Aceeași instanță,

referindu-se la dosarul penal, a reținut că, prin Decizia penală nr. 349 din 20

decembrie 2006, Curtea de Apel Brașov a confirmat Sentința penală nr. 625/2005

a Tribunalului Brașov, prin respingerea apelului Parchetului de pe lângă

Tribunalul Brașov și că, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia

penală nr. 2639 din 16 mai 2007, a respins, ca nefondat, recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov împotriva deciziei pronunțată în

apel.

Tribunalul a

constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile art. 504 alin. (2) și (3) C.

proc. pen., întrucât Curtea de Apel Brașov a revocat măsura arestării

preventive a reclamanților. În ceea ce privește întinderea reparației, conform

art. 505 alin. (1) C. proc. pen., tribunalul a apreciat că sumele stabilite

pentru fiecare din reclamanți sunt de natură să acopere prejudiciul de ordin

moral suferit în raport de durata arestării preventive și de consecințele pe

care măsura a avut-o asupra lor și a membrilor familiilor acestora.

Curtea de Apel

Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr.

47/AP din 17 aprilie 2008 a respins, ca nefondate, apelurile declarate de

reclamanții A.M.A., B.N.C.M., C.C.M. și de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Economiei și Finanțelor și a admis apelul declarat de reclamanții

S.C. și B.D., schimbând în parte sentința apelată, în sensul că a obligat

pârâtul să achite acestora câte 10.000 lei fiecăruia, cu titlu de daune morale,

păstrând celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a avut în vedere că reținerea reclamanților S.C. și

B.D. a fost ilegală, reținând ca fiind incidente prevederile art. 504 alin. (2)

și (3) C. proc. pen., potrivit cărora are drept la repararea pagubei persoana

care în cursul procesului penal a fost privată de libertate în mod nelegal,

nelegalitatea fiind stabilită prin Încheierea penală nr. 85/R din 13 iulie 2004

a Curții de Apel Brașov.

În ceea ce îi

privește pe reclamanții A.M.A., B.N.C.M. și C.C.M., instanța de apel a reținut

că luarea măsurii arestării preventive față de aceștia a fost legală, că deci

repararea pagubei celor trei nu poate fi antrenată în condițiile art. 504 C.

proc. pen. Instanța a mai reținut că arestarea sus-menționaților reclamanți nu

s-a circumscris exigențelor impuse de art. 5 din Convenția europeană a

drepturilor omului, ceea ce înseamnă că, fiind atins dreptul la libertate prin

măsura arestării preventive pentru 5 zile și, respectiv, 27 zile, cei trei

reclamanți au dreptul la o despăgubire i pentru prejudiciul moral încercat.

Referindu-se  la

reclamanții  S.C. și  B.D., instanța de apel a reținut că, față de împrejurarea

că și aceștia au fost reținuți netemeinic, se impune majorarea despăgubirii

acordate acestora la nivelul despăgubirii acordate celorlalți reclamanți.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs toate părțile.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia

nr. 8067 din 12 decembrie 2008 a admis recursurile declarate, a casat decizia

recurată și a trimis cauza  aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor,

reținând că motivarea deciziei pronunțate de instanța  de apel, fiind

contradictorie, nu permite efectuarea controlului judiciar de către instanța de

recurs.

Înalta Curte a

constatat că deși instanța de apel a reținut că arestarea preventivă a

reclamanților A.M.A B.N.C.M. și C.C.M. a fost legală, a apreciat că prin

arestul preventiv, acestora li s-a adus atingere dreptului la libertate și că

drept urmare, menționații reclamanți au dreptul la despăgubiri pentru

prejudiciul moral încercat. Statuând că arestarea reclamanților nu se

circumscrie exigențelor impuse de art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenția

europeană a drepturilor omului, instanța nu a analizat aceste dispoziții în raport

de circumstanțele concrete ale speței, ci s-a limitat numai la enunțarea unor

chestiuni generale, ceea ce echivalează cu o nemotivare a soluției.

În rejudecare,

Curtea de Apel Brașov, secția civilă, prin Decizia nr. 127/Ap din 28 octombrie

2009, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei

și Finanțelor, reprezentat de D.G.F.P. Brașov și a schimbat în tot Sentința nr.

515/s din 19 noiembrie 2007 a Tribunalului Brașov, în sensul că a respins

acțiunea reclamanților. Prin aceeași decizie, apelul declarat de reclamanți a

fost respins.

În considerentele

deciziei, după prezentarea istoricului procesului penal, instanța de apel a

reținut că reclamanții nu se încadrează în nici unul din cazurile reglementate

de art. 504 C. proc. pen. A motivat că cerințele art. 504 alin (2) C. proc.

pen. nu sunt îndeplinite întrucât reclamanții nu au fost condamnați definitiv,

iar condițiile alin. (3)-(5) din același articol nu au incidență în speță

deoarece, prin Încheierea penală nr. 85 din 13 iulie 2004,  pronunțată  în

Dosarul nr. l096/P/R/2004 și prin Decizia penală nr. 677/R din 5 august 2004

ale Curții de Apel Brașov s-a reținut caracterul legal al măsurii arestării

preventive.

Instanța de apel a

mai reținut că în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 5 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale

întrucât din probele administrate în cauză rezultă că, la data luării măsurii

privative de libertate, au existat "motive verosimile de a bănui" săvârșirea

infracțiunii, astfel că aducerea reclamanților în fața autorităților judiciare

competente s-ar fi impus.

Conchizând, instanța

a reținut că, în raport de dispozițiile Codului de procedură penală, ale

Constituției, ale hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză și ale art. 5

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

măsura privării de libertate la care au fost supuși reclamanții este legală.

Împotriva acestei

decizii reclamanții au declarat recurs.

Prin criticile

formulate, recurenții reclamanți susțin că hotărârea instanței de apel nu are

nici o bază legală, că motivarea ei nu corespunde situației de fapt. Arată că,

în condițiile în care ei au fost achitați prin hotărâre judecătorească

definitivă, măsura arestării lor a fost nelegală, motiv pentru care, în baza

art. 504 alin. (3) C. proc. pen., au dreptul la despăgubiri corespunzătoare.

Recurenții mai susțin că despăgubirile acordate inițial prin hotărârea

Tribunalului Brașov sunt net inferioare celor solicitate de ei, fiind în

contradicție cu practica Curții europene a drepturilor omului. Solicită

admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului

și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Analizând recursul,

Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 315

alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului iar,

conform alin. (3) al aceluiași articol, după casare, instanța de fond va judeca

din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei

hotărâre a fost casată.

Casând hotărârea

recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte statuează în

sarcina judecătorului fondului obligativitatea de a stabili motivat care sunt

împrejurările de fapt ale pricinii, știut fiind că, potrivit art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție poate hotărî  asupra fondului

pricinii numai în cazurile în care acestea sunt pe deplin stabilite, în sensul

că sunt lămurite.

Necesitatea motivării

în fapt a hotărârii presupune ca judecătorul să răspundă clar și complet cu

privire la faptele deduse judecății prin prisma probatoriului administrat și nu

prin simple afirmații, adică printr-o motivare formală sau insuficientă.

În speță, Înalta

Curte constată că instanța de apel nu s-a preocupat să urmărească indicațiile

ce i s-au dat prin decizia de casare, întrucât în considerentele acestei

hotărâri nu se regăsesc argumentele care au stat la baza soluției pronunțate.

Dimpotrivă, instanța s-a limitat doar la a prelua considerentele reținute de

instanța penală, fără a face o evaluare proprie a celor reținute.

Motivarea hotărârii

judecătorești este prevăzută în Codul de procedură civilă în termeni

imperativi, printr-o normă de ordine publică - art. 261 alin. (1) pct. 5 - ca o

garanție a dreptului la apărare al părților, a respectării drepturilor lor

procesuale și a unui proces echitabil, drepturi a căror încălcare conduce la

nulitatea hotărârii, întrucât devin incidente dispozițiile art. 105 alin. (2)

C. proc. civ.

O hotărâre

judecătorească nemotivată sau insuficient motivată (într-o astfel de măsură în

care face imposibilă exercitarea controlului judecătoresc) pricinuiește o

vătămare prin aceea că partea însăși nu poate uza de dreptul său de a exercita

căile de atac (recursul, în acest caz) în condițiile, limitele și formele

prescrise de lege, iar instanței de control judiciar îi este suprimată

posibilitatea verificării legalității hotărârii.

Pe de altă parte,

dreptul părților la un proces echitabil, consacrat ca atare de dispozițiile

art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, presupune și dreptul

acestora de a-și prezenta și susține argumentele pe care le consideră elocvente

pentru cauza lor, condiții în care acest drept este unul concret și efectiv.

De asemenea, noțiunea

de proces echitabil impune ca o instanță internă care nu și-a motivat decât pe

scurt hotărârea, indiferent dacă a făcut-o alipind motivele oferite de o

instanță inferioară sau examinând cu adevărat problemele esențiale ce i-au fost

supuse atenției, să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile

unei alte instanțe, așa cum s-a întâmplat în prezenta speță.

În contextul celor

reținute, de vreme ce instanța de apel nu a realizat o veritabilă judecată a

căii de atac, Înalta Curte nu este în măsură să analizeze criticile din recurs.

Față de cele

reținute, Înalta Curte în baza art. 312 alin. ( 1)și (3), cu referire la art.

304 pct. 7 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va

trimite cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții A.M.A., B.D., S.C., C.C.M. și B.N.C.M. împotriva

Deciziei nr. 127/Ap din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel Brașov , secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 octombrie 2010.

Procesat de GGC - DG