ÎCCJ, decizie (scj.ro #81766)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81766) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

. Acțiune în răspundere civilă

delictuală împotriva Statului întemeiată pe art. 504 din Codul de

procedură penală. Limitele analizei caracterului

legalității măsurii arestării preventive de către

instanța civilă în raport cu cele statuate prin hotărârea

penală. Putere de lucru judecat.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere

civilă delictuală.

Index alfabetic :

daune morale

-

proces penal

-

arestare preventivă

C.proc.pen., art. 19, art. 504

În aplicarea prevederilor art. 504 alin.(3)

C.proc.pen., în mod greșit instanța a realizat ea însăși

evaluarea caracterului nelegal al măsurii arestării preventive, cu

încălcarea puterii de lucru judecat a dezlegărilor date de

instanțele penale care s-au pronunțat, în cadrul procesului penal,

asupra legalității și temeiniciei măsurilor procesuale

restrictive de libertate dispuse împotriva inculpaților de la acea

dată.

Din acest punct de vedere, instanța a

făcut o greșită aplicare a normelor invocate, întrucât a procedat

la reevaluarea unor chestiuni care erau deja tranșate de instanța

penală și, mai mult decât atât, a ajuns la o concluzie contrară;

or, cele statuate de instanța penală se impuneau instanței

civile cu puterea lucrului judecat, date fiind și prevederile art. 19

C.proc.pen. O atare evaluare a legalității măsurii restrictive

de libertate era îngăduită instanței civile, în aplicarea

prevederilor art. 504 alin. (2) C.proc.pen., numai dacă instanța

penală a omis (sau cadrul procesual nu i-a impus-o) să statueze

asupra acestui aspect, prin hotărârea judecătorească care a avut

ca efect înlăturarea restricțiilor de libertate a reclamantului

într-o cerere formulată pe temeiul art. 504 C.proc.pen.

Secția

I civilă, decizia nr. 4050 din 1 iunie 2012

Prin sentința civilă nr. 515/S din 19 noiembrie

2007, Tribunalul Brașov a  admis în parte cererea de chemare în

judecată, formulată de reclamanții A.M.A., S.C., C.C.M., B.D.

și B.N.C.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Economiei și Finanțelor; a obligat pârâtul să achite, cu titlu

de despăgubiri, câte 10.000 lei fiecăruia dintre reclamanții

A.M.A., B.C.M. și C.C.M. și câte 5.000 lei fiecăruia dintre

reclamanții S.C. și B.D.; a respins restul pretențiilor

formulate de reclamanți.

Prima instanță a reținut că prin

sentința penală nr. 625/2005, pronunțată de Tribunalul

Brașov, reclamanții din prezenta cauză, au fost achitați,

în temeiul art. 11 pct.2  lit. b) raportat la art. 10 lit. d) C.proc.pen., cu

privire la infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a)

din Legea nr. 678/2001. Totodată, prin această hotărâre

judecătorească, s-a constatat că reclamanții C.C.M., A.M.A.

și B.N.M., au fost arestați preventiv în perioada 09.07.2004 –

05.08.2004, iar reclamanții S.C. și B.D. au fost reținuți

și arestați preventiv, în perioada 09.07.2004 – 13.07.2004.

Prin decizia penală nr. 349/2006, Curtea de Apel

Brașov a respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Brașov, împotriva sentinței penale nr. 625/2005 a Tribunalului

Brașov, pe care a menținut-o, iar prin decizia penală nr.

2639/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca

nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Brașov, împotriva deciziei penale nr. pronunțată de Curtea de

Apel Brașov, Secția Penală și pentru cauze cu minori.

În dovedirea prejudiciilor morale pe care

reclamanții le-au invocat, prin cererea de chemare în judecată, în

cauză au fost audiați martorii: M.P., G.G., A.F.E., B.C. și M.D.

Din depoziția martorei M.P. a rezultat că

aceasta le cunoaște pe reclamantele C.C.M. de 20 de ani, iar pe reclamanta

S.C. de 9 ani. De asemenea din declarația martorei menționate, s-a

reținut că, aceasta a luat cunoștință de starea pe

care reclamantele arătate au avut-o după data la care au fost puse în

libertate, arătând, în acest sens, că reclamanta C.C.M. a avut o

perioadă depresivă, care s-a manifestat prin izolarea acesteia de

cercul de prieteni și cunoștințe și prin declanșarea

unei afecțiuni medicale. Martora a declarat că arestarea

preventivă a reclamantei C.C.M., i-a afectat atât pe copilul acesteia,

care a început să fie retras la școală și în cercul de

prieteni, cât și pe mama reclamantei menționate, căreia i s-a

agravat starea de sănătate.

Din declarația martorului G.G., a rezultat că

l-a vizitat pe reclamantul B.D., în perioada de timp în care acesta a fost

arestat preventiv, constatând că acesta era puternic afectat de cele

întâmplate și speriat de perspectiva condamnării pentru

săvârșirea infracțiunii de care a fost acuzat. Martorul a

învederat că, procesul penal în care a fost implicat reclamantul B.D. a

fost interes mediatizat, ceea ce a făcut ca informația relativă

la arestarea preventivă a acestuia să ajungă la

cunoștința locuitorilor satului în care partea domiciliază,

precum și la cunoștința cercului de prieteni ai acestuia, care

au manifestat ostilitate față de el, afirmându-și convingerea

că acuzațiile pe care i le-au adus reclamantului organele de

anchetă sunt întemeiate, iar această atitudine a

cunoștințelor sale și a consătenilor săi l-a afectat

pe reclamantul B.D.

Din depoziția martorului A.F.E. instanța a

reținut că, după ce reclamantul B.D. a fost pus în libertate,

oamenii din satul în care acesta domiciliază, au manifestat ostilitate

față de el, refuzând să intre în relații cu acesta, pe

motiv că este un infractor. De asemenea, o parte din prietenii

reclamantului și a rudelor sale  l-a marginalizat, după ce a aflat

că este acuzat de săvârșirea infracțiunii de trafic de

persoane. Din depoziția aceluiași martor, A.F.E., a rezultat că,

urmare a procesului penal ce a fost declanșat împotriva sa, reclamantul nu

a mai putut să își continue activitatea la firma la care a fost

angajat.

Și martorul B.C., a relatat că reținerea

de către organele de cercetare penală a reclamanților A.M.A.

și B.N.C. s-a produs la locul de muncă al acestora. Ca urmare a

arestării preventive a reclamanților menționați, conducerea

societății comerciale la care erau angajați a luat împotriva lor

măsura desfacerii contractelor de muncă. Martorul menționat a

mai declarat că și colegii de muncă ai celor doi reclamanți

au afirmat despre ei că sunt niște infractori, motiv pentru care au

refuzat să le mai vorbească și să intre în relații cu

ei, iar această atitudine s-a prelungit chiar și după ce

procesul penal, în care au fost implicați reclamanții A. și

B.N., s-a finalizat cu achitarea lor.

Din depoziția martorului M.D., instanța

reținut că circumstanțele în care s-a produs reținerea

reclamanților A. și B.N. de către organele de cercetare

penală, condiții care, alături de mediatizarea procesului penal

în care aceștia erau implicați, au fost de natură să

atragă reacția ostilă a patronilor societății

comerciale la care erau angajați și a colegilor de serviciu, care au declarat

despre reclamanți că sunt „niște infractori și niște

oameni de nimic”. Din aceeași depoziție a mai rezultat că,

după ce au fost concediați de la societatea comercială la care

erau angajați, reclamanții A. și B.N., au avut probleme

financiare și au încercat să se angajeze la alte firme, însă

s-au lovit de ostilitatea reprezentanților acestora, atunci când spuneau

că sunt implicați într-un proces penal.

Drept urmare, prima instanță, ținând seama

de durata arestării preventive a fiecăruia dintre reclamanți

și de consecințele pe care măsura arestării preventive

le-au avut asupra lor și asupra membrilor familiilor lor, a apreciat

că suma de 10.000 lei este de natură să acopere prejudiciul de

ordin moral suferit de fiecare dintre reclamanții A.M.A., B.N.C.M. și

C.C.M., iar suma de 5.000 lei este îndestulătoare pentru repararea

prejudiciului invocat de fiecare dintre reclamanții S.C. și B.D.

Prin decizia civilă nr. 47/Ap/2008, Curtea de Apel

Brașov a respins apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Economiei și de reclamanții apelanți A.M.A., B.C.M.

și C.C.M., împotriva sentinței civile sus-menționate; a admis

apelul formulat de reclamanții S.C. și B.D. împotriva aceleiași

hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat

pârâtul să achite reclamanților S.C. și B.D. câte 10.000 lei

fiecăruia cu titlu de daune morale; a păstrat celelalte

dispoziții ale sentinței.

Prin decizia civilă nr. 8067/2008, Înalta Curte de

Casație și Justiție a admis recursurile declarate de

reclamanții A.M.A., S.C., C.C.M., B.D., B.N.C.M., de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Economiei și Finanțelor și de  Ministerul Public

– Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, împotriva deciziei

Curții de Apel Brașov, pe care a casat-o și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe. În considerentele deciziei, s-a

reținut că motivarea deciziei pronunțate de instanța de

apel nu permite efectuarea controlului judiciar de către instanța de

recurs.

Prin decizia civilă nr. 127/2009, Curtea de Apel a

admis apelul declarat de pârât Statul Român, prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 515/s/2007 a Tribunalului

Brașov, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea

de chemare în judecată, formulată de reclamanții A.M.A., S.C.,

C.C.M., B.D., B.N.C.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor; a respins apelul declarat de

reclamanții A.M.A., S.C., C.C.M., B.D., B.N.C.M. împotriva sentinței

civile nr. 515/s/2007 a Tribunalului Brașov.

Prin

decizia nr. 5273 din 14 octombrie 2010 a Î.C.C.J. a fost casată decizia

sus-menționată și cauza trimisă  spre rejudecare,

instanța de casare apreciind că nu este posibilă exercitarea

controlului de legalitate, dată fiind insuficienta motivare a deciziei recurate.

Prin decizia civilă nr. 67/Ap din 27 aprilie 2011,

Curtea de Apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale a admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de DGFP Brașov și a schimbat în tot sentința

apelată, astfel că s-a dispus respingerea cererii de chemare în

judecată formulată de cei cinci reclamanți, ca

neîntemeiată; s-a respins ca nefondat apelul formulat de toți

reclamanții.

Instanța de apel a reținut că soluția

instanței de fond este greșită, întrucât nu a analizat cazurile

prevăzute la art. 504 C.proc.pen. și a apreciat printr-o motivare

generică că reclamanții au dreptul la repararea pagubei în

temeiul dispozițiilor acestui text de lege.

Împotriva inculpaților A.M.A., B.C.M., B.D., S.C.

și Ț.C. s-a luat măsura arestării preventive prin

încheierea de ședință  nr. 78/2004, pronunțată de

Tribunalul Brașov, pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001.

Recursurile declarate de inculpații A.M.A., B.C.M.

și Ț.C. au fost respinse prin încheierea penală nr. 85R/2004

pronunțată de Curtea de Apel Brașov, reținându-se că

arestarea preventivă a acestora a fost în mod  judicios dispusă de

către prima instanță, cu reținerea temeiului prevăzut

de art. 148 lit. h) C.proc.pen., pericolul concret pentru ordinea publică

fiind creat prin caracterul organizat al întregii activități

infracționale, prin amploarea acesteia, prin urmările pe care le

produce sub aspectul tratamentului aplicabil în afara granițelor României,

tuturor cetățenilor români care călătoresc în

țările Uniunii Europene.

Din considerentele aceleiași încheieri rezultă

existența cel puțin a două indicii temeinice potrivit

cărora cei trei inculpați au realizat racolarea  părții

vătămate, precum și organizarea plecării din

țară, în scopul prevăzut de art. 12 alin. (2) din Legea  nr.

678/2001.

Prin încheierea de ședință

pronunțată de Tribunalul Brașov la data de 3.08.2004 s-a dispus

menținerea arestării preventive  a celor trei inculpați.

Chiar dacă prin decizia penală nr. 677R/2004

Curtea de Apel Brașov a admis recursurile celor trei inculpați

și a revocat măsura arestării preventive, în motivarea deciziei

s-a reținut că pentru dispunerea măsurii arestării

preventive față de cei trei existau indiciile temeinicie că s-a

săvârșit o faptă prevăzută de legea penală,

astfel că, în mod legal și fondat s-a aplicat măsura

arestării preventive.

Așadar, în cauză nu se poate vorbi  despre o

privare de libertate și respectiv de rețineri nelegale, deoarece nu a

fost stabilit caracterul nelegal al acestora. La baza măsurilor preventive

a stat faptul că temeiurile pentru  care reclamanții au fost

arestați, subzistau.

În privința reclamanților C.C.M., B.N. și

A.M.A., instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 504 alin. (2) C.proc.pen., ca urmare a

faptului că nu au fost condamnați definitiv și nici

condițiile prevăzute de alin. (3)-(5), întrucât, prin încheierea

penală  nr. 85/2004 și prin decizia penală nr. 677/2004, Curtea

de Apel a constatat  caracterul legal al măsurii arestării preventive

al acestora.

În raport de criteriile speciale prevăzute de art.

505 alin. (1) C.proc.pen. se impune a se avea în vedere durata arestării

preventive dar și contextul social în care au avut loc împrejurările

respective.

În acest sens, bănuiala plauzibilă de a fi

săvârșit o infracțiune  nu se identifică cu finalizarea

procesului penal, indiferent de soluția pronunțată, ci

semnifică existența  unor fapte sau informații apte să

convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana în

cauză să fi săvârșit  infracțiunea (CEDO -

Cauza

Varga

contra România) în prezența cărora, reținerea sau

arestarea preventivă este considerată  legală fără a

fi necesar ca faptele  care ar putea da naștere unei bănuieli

legitime să fie de același nivel cu cele necesare pentru a justifica

o condamnare sau chiar pentru a formula  o acuzație împotriva unei

persoane.

Prin urmare, împrejurarea că recurenții au fost

arestați preventiv, iar ulterior au fost

achitați,

nu indică în mod necesar faptul că aceste măsuri preventive nu

au urmărit un scop legitim, conform art. 5 din CEDO și nici că

nu s-ar fi adunat probe pentru a se putea formula o punere sub acuzare  în

momentul arestării, sau în cursul privării de libertate (CEDO

Cauza

Labita

versus Italia)

Curtea de apel a mai reținut că în ceea ce-i

privește pe reclamanții S.C. și B.D., prin încheierea

penală nr. 85/2004 a fost respinsă propunerea Parchetului de

arestare  preventivă a acestora, potrivit art. 149

1

alin. (9)

C.proc.pen.

Revocarea măsurii privative sau restrictive de

libertate poate opera numai în condițiile reglementate de  art. 106

b

alin. (3) și art. 139 alin. (2) C.proc.pen.

Pe de altă parte, nu există o hotărâre

judecătorească de condamnare  definitivă a acestor

reclamanți și, prin urmare, nefiind beneficiarii dispozițiilor

alin. (2) din art. 504 C.proc.pen. nu se încadrează în niciunul dintre

cazurile reglementate de art. 504 C.proc.pen.

Motivațiile reclamanților în susținerea

cererii privind acordarea daunelor morale sunt cantonate, în principal,  pe

așa zisa conduită culpabilă a reprezentanților

instituțiilor judiciare, însă atât timp cât nu s-a stabilit

caracterul ilegal al măsurii preventive raportat și la art. 5 parag.

3 din CEDO, nu se poate angaja răspunderea statului român în acest sens,

deoarece în cauză lipsește situația premisă a stabilirii

caracterului nelegal al arestării preventive și implicit a

condițiilor  prevăzute de art. 504 C.proc.pen.

Probele administrate au evidențiat că la data

luării măsurii privative de libertate au existat motive verosimile de

a bănui săvârșirea infracțiunii, impunându-se aducerea

reclamanților în fața autorităților competente.

În consecință, instanța de apel a

concluzionat că reclamanții nu beneficiază de dreptul la

despăgubiri în sensul art. 504 C.proc.pen., motiv pentru care a admis

apelul pârâtului, schimbând în tot sentința în sensul respingerii

acțiunii ca neîntemeiate; pentru aceleași considerente, s-a respins

ca nefondat apelul reclamanților.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții A.M.A., C.C.M., B.N.C.M., B.D. și S.C., arătând

că hotărârea recurată e dată cu încălcarea legii

și că împrejurarea că aceștia au fost achitați prin

hotărâre definitivă pentru infracțiunea pentru care au fost trimiși

în judecată demonstrează cu prisosință că măsura

arestării preventive aferentă perioadelor arătate pentru fiecare

în acțiunea introductivă, a fost dispusă în mod ilegal,

situație care în baza art. 504 alin. (3) C.proc.pen., le dă dreptul

să solicite despăgubiri corespunzătoare.

Recurenții mai susțin că motivarea

dată de instanța de apel nu are nicio bază legală și

se mai învederează că despăgubirile acordate inițial sunt

inferioare celor solicitate prin acțiunea introductivă și

contrare practicii CEDO în materie, astfel că solicită a fi majorate.

Având în vedere că situația recurenților

reclamanți nu este identică sub aspectul legalității

măsurii arestării preventive, Înalta Curte a admis recursul formulat

de reclamanții B.D. și S.C., respingând recursul formulat de

reclamanții A.M.A., C.C.M. și B.M., potrivit celor ce urmează:

Cererea de chemare în judecată formulată de cei

cinci reclamanți (prin care au solicitat acordarea de daune morale pentru

măsura arestării preventive dispuse în cadrul procesului penal) a

fost în mod corect analizată de instanțele de fond pe temeiul

dispozițiilor art. 504 alin. (2) și (3) C.proc.pen., de vreme ce nu

este întrunită cerința premisă pentru incidența art. 504

alin. (1) C.proc.pen. (o hotărâre definitivă de condamnare urmată

de achitare), întrucât, pentru durate diferite, în cursul procesului penal

finalizat cu achitarea lor, împotriva reclamanților s-a dispus măsura

arestării preventive.

Prin urmare, fiind aplicabile dispozițiile art. 504

alin. (2) C.proc.pen., instanța de apel a evaluat cererea în baza acestei

norme legale, verificând în speță dacă sunt întrunite

condițiile prevăzute de acest text.

Pornind de la incidența art. 504 alin. (2)

C.proc.pen., curtea de apel în mod legal a apreciat că aceasta

analiză se impune a fi realizată prin raportare la prevederile art.

504 alin. (3) C.proc.pen., în raport de susținerile reclamanților

privind existența sentinței penale nr. 625/S/2005 a Tribunalului

Brașov, definitivă prin decizia civilă nr. 2639/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, Secția penală, prin

care aceștia au fost achitați, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. d) C.proc.pen., pentru faptele ce li se imputau,

încriminate și pedepsite de art. 12 alin. (2) din Legea 678/2001.

Având în vedere  prevederile art. 504 alin. (3)

C.proc.pen., curtea de apel a pornit de la premisa că achitarea

reclamanților dispusă în procesul penal nu echivalează automat

cu nelegalitatea măsurii restrângerii libertății acestora prin

arestarea lor preventivă, întrucât textul invocat

prevede că privarea sau restrângerea de libertate în

mod nelegal trebuie stabilită prin hotărâre definitivă de

achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului ori de

revocare a măsurii arestării preventive.

Numai în absența unei asemenea statuări a

instanței penale cu privire a legalitatea sau nelegalitatea măsurii

arestării preventive, această dezlegare cade în sarcina

instanței civile, învestite cu soluționarea unei cereri întemeiate pe

prevederile art. 504 alin. (2) și (3) C.proc.pen.

Înalta Curte a constatat însă că, în mod

nelegal, în aplicarea prevederilor art. 504 alin.(3) C.proc.pen., curtea de

apel a realizat ea însăși evaluarea caracterului nelegal al

măsurii arestării preventive dispuse împotriva celor cinci reclamanți,

cu încălcarea puterii de lucru judecat a dezlegărilor date de

instanțele penale care s-au pronunțat, în cadrul procesului penal ce

se derula, asupra legalității și temeiniciei măsurilor

procesuale restrictive de libertate dispuse împotriva inculpaților de la

acea dată, respectiv, reclamanții pricinii.

Împotriva recurenților reclamanți s-a dispus

măsura arestării preventive pe durate diferite, individualizate de

organele judiciare penale în raport cu gradul de pericol social concret al

fiecăruia, potrivit normelor de procedură penală ce

reglementează măsura reținerii și arestării preventive

[art. 143 și 148 lit. h)].

Astfel, prin încheierea nr. 78/2004 a Tribunalului

Brașov s-a admis propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul

Brașov de arestare preventivă împotriva celor 5 reclamanți ai

pricinii de față (inculpați în procesul penal) pentru

săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane,

prevăzută de art. 12 alin.(2) din Legea 678/2001, apreciindu-se

că sunt întrunite dispozițiile prevăzute de art. 143 C.proc.pen.

și că, cercetările nefiind finalizate, se impunea măsura

arestării acestora, pentru a se desfășura în bune condiții

urmărirea penală.

Împotriva încheierii anterior menționate, toți

cei 5 inculpați au formulat recurs care a fost soluționat de Curtea

de Apel Brașov, Secția Penală prin încheierea penală nr.

85R/2004.

Astfel, instanța penală a decis respingerea ca

nefondate a recursurilor formulate de inculpații Ț. (devenită

C., prin căsătorie) C.M., A.M.A. și B.C.M.; prin aceeași

decizie, s-a admis recursul inculpaților S.C. și B.D., casându-se în

parte încheierea recurată, respectiv, în ceea ce privește măsura

arestării preventive a acestora; rejudecând în aceste limite,

instanța de recurs a decis respingerea propunerii Parchetului de pe

lângă tribunalul Brașov privind arestarea preventivă a celor doi

inculpați -  S.C. și B.D.; s-a dispus anularea mandatelor de arestare

preventivă din 10.07.2004 emise împotriva lor și s-a dispus punerea

de îndată în libertate a acestora, dacă nu erau arestați în

altă cauză.

Din considerentele acestei decizii, Înalta Curte a

constatat că instanța penală a realizat evaluarea

legalității măsurii arestării preventive dispuse împotriva

fiecăruia dintre cei 5 inculpați.

Astfel, referitor la inculpații Ț.C.M., A.M.A.

și B.C.M., instanța penală a reținut: „rezultă astfel

existența cel puțin a unor indicii temeinice că acești 3

inculpați au realizat racolarea părții vătămate precum

și organizarea plecării din țară a acesteia, în scopul

prevăzut de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 678/201.”

În plus, referitor la aceiași trei reclamanți,

instanța penală concluzionează: „În ceea ce privește

arestarea preventivă a celorlalți inculpați (Ț., A., B.,

s.n.), aceasta a fost în mod judicios dispusă de către prima

instanță, cu reținerea temeiului prevăzut de art. 148 lit.

h) C.proc.pen., pericolul concret pentru ordinea publică fiind creat prin

caracterul organizat al întregii activități infracționale, prin

amploarea acesteia, prin urmările pe care le produce sub aspectul

tratamentului aplicabil în afara granițelor României tuturor

cetățenilor români care călătoresc în țările

Uniunii Europene.”

Față de această constatare a

instanței penale, Înalta Curte a observat că instanța

penală a confirmat legalitatea măsurii arestării preventive a celor

trei reclamanți (inculpați în cauza penală).

Referitor la ceilalți doi reclamanții,

aceeași instanță penală, în aceeași decizie

invocată reține: „În ceea ce îi privește pe inculpații B.

și S., aceste indicii însă nu există; dacă în ceea ce

privește efectuarea transportului s-ar putea susține că ar fi

întrunite elementele constitutive ale infracțiunii sub aspectul laturii

obiective, din probele administrate până în prezent nu rezultă acele

indicii care să  creeze presupunerea că inculpații

cunoșteau scopul transportării părții vătămate în

Italia (deci, sub aspectul laturii subiective).

Din actele dosarului întocmite până în prezent,

rezultă că în mod obișnuit inculpatul B. a efectuat

transporturi, cunoscând-o pe inculpata S.C. care, de asemenea, se deplasa în

Italia și înapoi în România, la circa 3-4 luni.”

Față de cele anterior citate, reiese că

recurenții reclamanți B. și S. au fost arestați preventiv 5

zile între 9.07.2004 (data admiterii propunerii de arestare preventivă

formulată de Parchet prin încheierea nr. 78 a Tribunalului Brașov)

și 13.07.2007 (data pronunțării încheierii penale nr. 85R din

13.07.2004 de Curtea de Apel Brașov, Secția Penală) prin care

s-au anulat mandatele de arestare preventivă emise pe numele acestora

și s-a dispus punerea lor în libertate de îndată.

Față de această soluție a

instanței penale, dacă însăși propunerea de arestare

preventivă a celor doi a fost respinsă, reiese că perioada de

arestare preventivă a reclamanților B. și S. a fost plasată

pe tărâmul unei arestări nelegale în decursul celor 5 zile.

Ca atare, în raport cu evaluările instanței

penale, Înalta Curte a constatat că aceștia întrunesc cerințele

legale presupuse de art. 504 alin. (2) și (3) C.proc.pen. pentru a le fi

acordate daune morale pentru măsura arestării preventive dispuse în

mod nelegal de organele de urmărire penală, pe durate celor 5 zile în

cadrul procesului penal soldat cu achitarea lor.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte apreciază

că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a

normelor invocate, întrucât a procedat la reevaluarea unor chestiuni care erau

deja tranșate de instanța penală și, mai mult decât atât, a

ajuns la o concluzie contrară; or, cele statuate de instanța

penală se impuneau instanței civile cu puterea lucrului judecat, date

fiind și prevederile art. 19 C.proc.pen.

În consecință, referitor la acești doi

reclamanți sunt întrunite condițiile admiterii recursului în temeiul

art. 304 pct. 9, sens în care s-a dispus, în aplicarea prevederilor art. 312

alin. (1) și (3) C.proc.pen.

Astfel, decizia recurată a fost modificată în

parte, în sensul păstrării sentinței sub aspectul

soluționării cererii de chemare în judecată a acestor doi

reclamanți, cerere admisă de prima instanță (apelul lor ca

și al celorlalți trei reclamanți a fost menținut respins,

în timp ce admiterea apelului formulat de pârât, a privit confirmarea deciziei

recurate sub aspectul schimbării sentinței în sensul respingerii

cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții

Ț.C.C.M., A.M.A. și B.C.M.)

Referitor la cuantumul daunelor morale, acesta

rămâne cel stabilit de prima instanță, respectiv, câte 5.000 lei

pentru fiecare dintre acești doi reclamanți, întrucât prima

instanță a făcut o corectă aplicare a criteriilor legale

prevăzute de art. 504 alin. (3) C.proc.pen., stabilind o reparație

justă, echitabilă și proporțională cu încălcarea

constatată, cu observarea jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului în materia art. 5 din Convenție.

În ce-i privește pe ceilalți trei

recurenți reclamanți (C., A., B.), așa cum a reținut

și instanța de apel prin decizia recurată, ulterior, împotriva

acestora, prin încheierea de ședință din 3 august 2004

pronunțată de Tribunalul Brașov în dosar nr. 19xx/P/2004, s-a dispus

menținerea arestării preventive, respingându-se cererea pe care au

formulat-o de înlocuire a arestării preventive cu aceea a obligării

de a nu părăsi localitatea.

Împotriva acestei încheieri, cei trei inculpați au

promovat recurs, iar prin decizia penală nr. 677R din 5.08.2004 a

Curții de Apel Brașov, Secția Penală, recursul lor a fost

admis, iar instanța penală a dispus revocarea măsurii

arestării preventive a acestora și punerea lor în libertate de

îndată, dacă nu erau arestați în altă cauză.

Din perspectiva cererii de chemare în judecată

formulată în această pricină, decizia penală

menționată are semnificația atragerii incidenței art. 504

alin.(2) C.proc.pen. (întrucât reprezintă cauza revocării

măsurii arestării preventive), dar, totodată, din observarea

considerentelor ei, rezultă că instanța penală de recurs a

stabilit că măsura arestării preventive dispuse împotriva celor

trei inculpați a avut un caracter legal; or, această constatare, din

perspectiva art. 504 alin.(3), conduce la concluzia că nu sunt întrunite

toate cerințele normei pentru acordarea daunelor morale, întrucât

măsura arestării preventive a celor trei reclamanți a avut un

caracter legal, astfel cum instanța penală a constatat.

Din acest punct de vedere, deși instanța de

apel a ajuns la aceeași concluzie, Înalta Curte apreciază că

prin decizia recurată au fost încălcate aceleași dispoziții

ale art. 19 C.proc.pen., deoarece a realizat ea evaluarea legalității

măsurii arestării preventive (constatând caracterul legal al

măsurii), peste ceea ce instanța penală a reținut, chiar

dacă a ajuns la o concluzie concordantă cu cea a instanței

penale; o atare evaluare a legalității măsurii restrictive de

libertate era îngăduită instanței civile, în aplicarea

prevederilor art. 504 alin. (2) C.proc.pen., numai dacă instanța

penală a omis (sau cadrul procesual nu i-a impus-o) să statueze

asupra acestui aspect, prin hotărârea judecătorească care a avut

ca efect înlăturarea restricțiilor de libertate a reclamantului

într-o cerere formulată pe temeiul art. 504 C.proc.pen.

Astfel, în considerente deciziei penale nr. 677R din

5.08.2004 a Curții de Apel Brașov, Secția Penală, s-a

reținut: „Urmărirea penală a fost finalizată și

instanța de judecată a fost sesizată cu soluționarea în

fond a cauzei. Până la primul termen de judecată stabilit în

cauză, instanța de judecată a analizat legalitatea și

temeinicia măsurii arestării preventive aplicată celor 3

inculpați, apreciind că subzistă și în prezent temeiurile

de fapt și de drept ale arestării preventive.

Instanța de recurs constată că, la luarea

măsurii arestării preventive față de cei 3 inculpați,

existau indiciile temeinice că s-a săvârșit o faptă

prevăzută de legea penală, astfel că în mod legal și

fondat s-a aplicat această măsură a arestării preventive.

(...). Din materialul probator pus la dispoziție din faza de urmărire

penală, ținând seama și de elementele constitutive ale

infracțiunilor reținute în sarcina inculpaților, rezultă

că în prezent, temeiurile de fapt și de drept ale acestei măsuri

preventive, nu mai există (...), astfel că, se va revoca măsura

arestării preventive aplicată celor 3 inculpați.”

În consecință, măsura arestării

preventive a celor trei reclamanți a fost una legală, calificată

ca atare de instanța penală, ceea ce constituie premisa  respingerii

cererii acestora de acordare a unor daune morale determinate de repararea

prejudiciilor decurgând din privarea de libertate în cursul procesului penal

(9.07.2004 – 5.08.2004), în speță, nefiind întrunite toate

condițiile cumulative prevăzute de art. 504 alin. (2) C.proc.pen. pentru

angajarea răspunderii Statului pentru acest motiv.

Având în vedere toate aceste considerente, în aplicarea

art. 312 alin. (1) și (3) C.proc.civ., Înalta Curtea a admis recursul

reclamanților B.D. și S.C. și a dispus respingerea recursului

reclamanților A.M.A., C.C.M. și B.N.C.M., în sensul celor deja

arătate.