ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6460/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6460/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Brașov sub nr. 9280/62/2007, reclamanta P.M. a chemat în judecată Statul Român

prin M.E.F., solicitând

obligarea acestuia la plata sumei de

10.000 lei daune materiale și 200.000 lei daune morale, urmare a privării sale

de libertate, în mod nelegal, în perioada 26 iulie 2004 - 28 iulie 2004, cu

cheltuieli de judecată.

Prin

sentința civilă nr. 159 din 25 aprilie 2008, Tribunalul Brașov

a

admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P.M. și,

în consecință, a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 lei cu titlul de

daune morale către reclamantă, a respins cererea de acordare a daunelor

materiale ca neîntemeiată și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a

sumei de 1.500 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru

a pronunța această sentință, prima instanță a reținut în fapt că, în dimineața

zilei de 26 iulie 2004, reclamanta a fost ridicată din locuință de organele de

poliție și condusă la sediul Poliției municipiului Codlea, unde a aflat că este

învinuită de suprimarea vieții soțului său – P.G., prin comprimarea gâtului cu

un corp moale.

Prin

încheierea nr. 89 din 27 iulie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 1892/2004 al

Tribunalului Brașov, a fost admisă propunerea de arestare preventivă a

reclamantei, deși s-a concluzionat că probele sunt contradictorii, pentru ca în

28 iulie 2004 să fie admis recursul împotriva încheierii anterioare și revocată

măsura arestării, prin încheierea nr. 94 în Dosarul penal nr. 1213/R/2004 al

Curții de Apel Brașov, astfel că, la orele 20 reclamanta a părăsit arestul

I.P.J. Brașov.

S-a

concluzionat că reclamanta a fost victima unei erori judiciare, prezumția sa de

nevinovăție fiind încălcată prin faptul că a fost lipsită de libertate, chiar

și numai pentru 3 zile.

Or,

potrivit

art. 48 alin. (3) teza I din Constituție, Statul răspunde patrimonial pentru

prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar prin Decizia nr. 45/1998 s-a

decis în contenciosul constituțional că principiul responsabilității statului

față de aceste persoane trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori.

În

consecință, s-a constatat că sunt întrunite în speță condițiile prevăzute de art.

504 alin. (1) C. proc. pen., ceea ce justifică admiterea cererii reclamantei.

În

privința cuantumului daunelor morale, tribunalul a apreciat că, deși pe

situația de fapt este cert că reclamantei i-au fost cauzate suferințe în plan

moral, fiindu-i lezate demnitatea, onoarea, valori garantate de Constituția

României, în același timp, suma pretinsă (de 200.000 lei) este disproporționată

în raport cu întinderea măsurii suportate, așa încât cererea a fost admisă la

nivelul sumei de 10.000 lei.

Pretenția

vizând daunele materiale a fost găsită neîntemeiată, în condițiile în care, din

carnetul de muncă a rezultat că reclamanta a beneficiat de ajutor de șomaj în

perioada 15 aprilie  2004 – 9 august 2004, neconfirmându-se astfel, susținerile

reclamantei în sensul că a suferit o pagubă materială importantă, având dese

perioade de șomaj, datorită imaginii sale afectate, dar și scăderii

randamentului și puterii sale de muncă. De asemenea, a rezultat din probele

dosarului că, atât anterior luării măsurii arestării, cât și ulterior,

reclamanta a avut repetate angajări și perioade de șomaj, neputându-se reține

că măsura luată a determinat această stare, așa cum s-a pretins.

Împotriva

sentinței au declarat apel reclamanta P.M. și pârâtul Statul Român prin M.E.F.

1)

Prin apelul formulat, reclamanta a solicitat schimbarea în parte a sentinței,

în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, arătând că

suferințele cauzate prin măsura arestării nelegale nu au fost reținute de prima

instanță, care a acordat despăgubiri disproporționate în raport cu vătămarea

produsă.

De

asemenea, s-a arătat că pe parcursul procesului penal a suportat cheltuielile

aferente, cuantificate la suma de 10.000 RON.

2)

Prin apelul declarat, pârâtul Statul Român prin M.E.F. a solicitat schimbarea

sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În

motivarea apelului, s-a arătat că se impunea introducerea în cauză a M.P. în

considerarea dispozițiilor art. 45, alin. (3) și alin. (4) C. proc. civ.

De asemenea, s-a criticat faptul că prima instanță nu s-a

pronunțat asupra excepției inadmisibilității acțiunii, arătându-se că nu sunt

îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 504, art. 505 și art. 506 C.

proc. civ. și nici ale art. 5, și art.

1,

lit. c) din Convenție,

întrucât

măsura

reținerii și arestării preventive au fost dispuse în deplină legalitate în

condițiile art. 143 și următoarele C. proc. pen.

În acest context, daunele materiale și morale solicitate de

reclamantă nu sunt justificate.

Prin Decizia civilă nr. 135 din 29 octombrie 2008, Curtea de

Apel Brașov a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat în parte

sentința, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 lei cu titlu

de daune morale și la plata sumei de 200 lei, cu titlu de daune materiale. A

fost respins apelul declarat de Statul Român prin M.E.F.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, cu

referire la criticile formulate vizând constituirea instanței, că dispoz. art. 45

alin. (3) și (4) C. proc. civ. nu sunt incidente, participarea procurorului

nefiind necesară pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și

libertăților cetățenești; la fel, art. 504 – 506 C. proc. pen. nu prevăd

obligativitatea participării și punerii concluziilor de către procuror în

astfel de cauze.

Pe fondul cauzei, s-a constatat că sunt întrunite cumulativ

cerințele art. 504 – 506 C. proc. pen., pentru angajarea răspunderii statului,

întrucât prin încheierea nr. 89 din 27 iulie 2004, pronunțată în Dos. nr. 1892/2004

al Tribunalul Brașov a fost admisă propunerea de arestare preventivă a

reclamantei, iar prin încheierea nr. 94 din 28 iulie 2004 (pronunțată în Dos. nr.

1213/R/2004 al Curții de Apel Brașov) a fost admis recursul împotriva acestei

încheieri și revocată măsura arestării.

Ulterior, prin ordonanța pronunțată la 6 iunie 2006 în Dos. nr.

1061/P/2004, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantei.

Or, ca urmare a arestării nelegale, au fost cauzate

prejudicii personalității afective și personalității sociale a reclamantei, din

materialul probator administrat în cauză rezultând suferințele de natură

psihică la care a fost expusă reclamanta, determinate de imposibilitatea

participării la înmormântarea soțului său și a îngrijirii copilului minor, care

în această perioadă deosebit de grea pentru el, a rămas singur, fără nici un

sprijin.

S-a reținut că au fost

dovedite

în cauză prejudiciile constând în lezarea unor valori nepatrimoniale, respectiv

onoarea, demnitatea, reputația și viața privată a reclamantei, care justifică

modificarea cuantumului daunelor morale în raport cu întinderea prejudiciului

suferit.

Cu privire la daunele materiale, s-a constatat că, la

dosarul cauzei a fost depusă (în apel) chitanța nr. 3017911 din 29 iulie 2004,

care face dovada unor cheltuieli efectuate de reclamantă, în cursul procesului

penal, reprezentând onorariu de avocat, în cuantum de 2.000.000 lei (vechi),

ceea ce justifică încuviințarea în parte, a cererii de acordare a daunelor

materiale, în condițiile art. 504, art. 505 C. proc. pen.

Împotriva deciziei au declarat recurs Statul Român prin M.E.F.

și reclamanta.

1)

Recurentul Statul Român a formulat

critici sub următoarele aspecte.

-

Instanțele de fond au reținut eronat că reclamanta ar fi fost victima unei

erori judiciare, obligând pârâtul la plata daunelor materiale și morale fără

nici un fundament.

- În

mod greșit instanța de apel nu a dat curs solicitării Statul Român, de

introducere în cauză a Ministerului Public, în considerarea dispoz. art. 45 alin.

(3) și (4) C. proc. civ., față de împrejurarea că erau supuse controlului

judiciar documente emanând de la acest minister.

-

Hotărârea este nelegală sub aspectul aprecierii asupra admisibilității

acțiunii, deși nu erau întrunite cerințele art. 504 – 506 C. proc. pen., pentru

ca reclamanta să aibă dreptul la despăgubiri pe aceste temei.

Astfel,

în condițiile art. 504 C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei „și

persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori

căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal (alin. 2), iar privarea sau

restrângerea de libertate în mod nelegal, trebuie stabilite, după caz, prin

ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de

libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau

de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit.

j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau

restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin

hotărâre definitivă de încetare a procesului penal.

În

speță, nu a fost dat nici un act al instanței sau al procurorului, în sensul

dispozițiilor menționate anterior, care să fi constatat nelegalitatea măsurii

și ca atare, cererea reclamantei nu îndeplinește cerințele de admisibilitate.

De

asemenea, normele C.E.D.O. (art. 5 alin. (1) lit. c)) prevăd posibilitatea

îngrădirii libertății persoanei, atunci când „măsura este necesară în vederea

aducerii sale în fața autorităților judiciare competente, când există motive

verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune”.

Or,

măsurile reținerii și arestării au fost dispuse în deplină legalitate, în

condițiile art. 143 și urm. C. proc. pen., astfel încât acestea se încadrează

în excepțiile cuprinse la art. 5 C.E.D.O.

Legalitatea

măsurii arestării se apreciază față de probele existente la acel moment în

dosarul de urmărire penală și actele procesuale efectuate în dosar, cu referire

la dispozițiile Codului de procedură penală, care reglementează condițiile de

fond și formă ale măsurilor privative de libertate și la dispozițiile C.E.D.O.

- În

ce privește cuantumul daunelor, dacă s-ar aprecia că acestea se datorează, el

este nejustificat, având în vedere că reclamanta doar l-a invocat, fără să-l

concretizeze.

În drept, au fost

indicate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

2)

Criticile

recurentei-reclamante au vizat următoarele aspecte:

-

Instanța de apel nu a acordat daune morale în cuantumul cerut, ignorând astfel,

principiul reparației integrale a prejudiciului.

În

speță, acordarea sumei cerute cu titlu de daune ar reprezenta o justă reparație

și nu o îmbogățire fără justă cauză, având în vedere suferințele suportate, ca

și urmările îngrădirii de libertate, așa cum au fost detaliate și precizate pe

parcursul procesului.

În

cazul reclamantei, toată greșeala se datorează unui medic legist, care a dat

dovadă de lipsă de profesionalism, întrucât o parte din semnele presupusei

infracțiuni de omor a fost creată chiar de acesta (artefacte de autopsie), așa

cum s-a stabilit și la expertiza efectuată de I.M.L.

În

drept, s-au invocat dispoz. art. 504 pct. 9 C. proc. civ.

1)

Examinând criticile deduse

judecății prin recursul Statului Român, se constată următoarele:

- În

primul rând, susținerea referitoare la nelegala constituire a instanței –

întrucât nu a participat procurorul – este nefondată.

Așa

cum în mod corect a reținut instanța de apel, natura cauzei nu impunea ca

procurorul să participe la judecată, în condițiile în care nici o dispoziție

legală nu prevede ca în asemenea pricini constituirea instanței să se facă prin

includerea procurorului, nefiind astfel incident art. 45 alin. (4) C. pro. civ.

(care reglementează punerea concluziilor de către procuror, în mod obligatoriu,

dar în cazurile anume prevăzute de lege).

Împrejurarea

că procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în sensul art. 45 alin.

(3) C. proc. civ., vizează un alt aspect, care nu are legătură cu

obligativitatea participării (ci, dimpotrivă, cu posibilitatea aprecierii

prezenței sale în proces, în exercitarea atribuțiilor privind supravegherea și

apărarea ordinii de drept).

De

aceea, nu se poate imputa instanței, cum se susține prin motivele de recurs, că

nu a dispus „introducerea” în cauză a M.P.

-

Criticile sunt însă fondate și urmează să fie primite pe aspectul

neîndeplinirii condițiilor angajării răspunderii statului pentru erori

judiciare.

Astfel,

promovând acțiunea în despăgubiri, reclamanta și-a fundamentat demersul

judiciar pe dispoz. art. 504 – 506 C. proc. pen, art. 5 C.E.D.O., pretinzând că

i se datorează daune materiale și morale pentru arestare nelegală în perioada

26 iulie 2004 – 28 iulie 2004.

Potrivit

probelor dosarului și situației de fapt reținută de instanțele fondului, la 26

iulie 2004, față de reclamantă s-a luat măsura reținerii, pe o durată de 24

ore, pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, făcându-se propunere de

arestare preventivă, dispusă de instanță prin încheierea din 27 iulie 2004

(pronunțată de Tribunalul Brașov în Dos. nr. 1892/2004).

Această

măsură de arestare preventivă a fost infirmată de instanța de control judiciar,

prin încheierea din 28 iulie 2004 (Dos. nr. 94/R/2004 al Curții de Apel Brașov)

fiind admis recursul inculpatei, respinsă propunerea de arestare preventivă și

anulat mandatul de arestare, cu punerea de îndată în libertate.

Raportat

la aceste elemente vizând modalitatea în care s-au produs reținerea și

arestarea preventivă iar ulterior, punerea în libertate a reclamantei, rezultă

că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen.

pentru angajarea răspunderii statului.

Astfel,

potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei și

„persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori

căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”, dar caracterul nelegal al

măsurii privative de libertate trebuie stabilit „prin ordonanță a procurorului

de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a

procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi

penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărârea

instanței de revocare a măsurii preventive sau restrictive de libertate, prin

hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a

procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) (art. 504 alin.

(3)).

În

speță, nu a existat nici un asemenea act procedural – al procurorului sau al

instanței – care să fi constatat că arestarea a fost nelegală și să deschidă

astfel, calea unei acțiuni în pretenții pentru săvârșirea unei erori judiciare.

Punerea

în libertate a reclamantei s-a realizat prin încheierea instanței de recurs, cu

ocazia exercitării controlului judiciar fiind respinsă propunerea de arestare

preventivă.

Nu a

existat așadar, o măsură a arestării preventive aplicată definitiv de către

instanțe, care să fi făcut apoi obiectul

revocării

acesteia, în sensul

dispoz. art. 504 alin. (3) C. pro. pen.

Sub

acest aspect, în mod greșit instanțele fondului au reținut că încheierea prin

care s-a admis recursul împotriva propunerii de arestare a dispus

revocarea

acestei măsuri,

întrucât în realitate, punerea în libertate s-a făcut ca urmare a exercitării

controlului judiciar, măsura arestării nefiind așadar una definitivă.

De

asemenea, faptul că ulterior a fost pronunțată ordonanța procurorului (la 6

iunie 2004, în Dosarul nr. 1061/P/2004) prin care s-a dispus scoaterea de sub

urmărire penală a reclamantei pe temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen., nu se

subsumează dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen., care au în vedere

„ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a

urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

Rezultă

că, nestabilindu-se, în condițiile legii, caracterul nelegal al reținerii și

arestării preventive, reclamanta nu și-a justificat pretențiile de daune pe

temeiul art. 504 C. proc. pen.

Împrejurarea

că finalmente, soluția a fost de scoatere de sub urmărire penală nu este

suficientă și nu determină, în sine, concluzia caracterului nelegal al privării

de libertate, având în vedere că temeiurile juridice ale celor două soluții

sunt diferite.

Arestarea

preventivă poate corespunde la un moment dat, în funcție de materialul probator

existent, necesității de a se asigura o bună instrumentare a procesului penal

(recurenta-reclamantă însăși arătând că greșeala a pornit de la constatarea

medicului legist care a menționat existența unor semne ale omorului, deși

acestea ar fi fost doar „artefacte de autopsie”) și de aceea, caracterul ei

legal sau nelegal nu depinde în mod obligatoriu, de soluția care va fi

pronunțată în cauză.

Sub

acest aspect, în art. 5 parag. 1 lit. c) din C.E.D.O. – invocat de

recurentul-pârât în susținerea nelegalității deciziei –, este reglementată, ca

având caracter licit, privarea de libertate, dacă persoana „a fost arestată sau

reținută, în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune”.

De

asemenea, în asigurarea garanțiilor că o astfel de privare de libertate nu este

arbitrară, trebuie ca orice persoană arestată sau reținută în condițiile

anterior menționate să poată fi adusă, de îndată, înaintea unui judecător (art.

5 parag. 3) și să aibă dreptul de a introduce recurs în fața unui tribunal (art.

5 parag. 4).

Aceste

exigențe ale normelor convenționale au fost respectate în speță, având în

vedere că după ce a fost reținută de organele de anchetă, reclamanta a fost

prezentată în fața unui judecător cu propunerea de arestare, iar ulterior,

împotriva măsurii acestuia a fost exercitat recursul.

Așadar,

reținerea și arestarea preventivă își găsesc justificarea, din perspectiva art.

5 parag. 1 lit. c) din C.E.D.O., în necesitatea efectuării anchetei penale, în

raport de indiciile existente la un moment dat, pentru confirmarea sau

infirmarea bănuielilor concrete ce au condus la măsura privativă de libertate,

iar absența inculpării sau a trimiterii în judecată ulterioare, nu presupune în

mod necesar, că privarea de libertate ar fi fost nelicită.

Rezultă

că în speță, pe de o parte, privarea de libertate a reclamantei nu a fost

stabilită ca nelegală printr-un act al instanței sau al procurorului în

condițiile reglementate de art. 504 alin. (3) C. proc. pen., și pe de altă

parte, că o asemenea măsură corespunde, potrivit normelor convenționale (art. 5

parag. 1 lit. c) din C.E.D.O.) unei privări licite de libertate, având ca scop

aducerea persoanei în fața autorității judiciare competente, în condițiile

existenței „unor motive verosimile de a se bănui săvârșirea unei infracțiuni”.

Aceasta,

întrucât așa cum s-a arătat, propunerea de arestare preventivă și dispunerea

măsurii au corespuns indiciilor și materialului probator de la acel moment,

având în vedere că prin raportul de constatare medico-legală, se consemnase că

„moartea s-a datorat insuficienței respiratorii acute consecutive unei asfixii

mecanice prin comprimarea îndelungată a gâtului pe trei planuri”.

Drept

urmare, nefiind vorba de o măsură abuzivă, nelegală și nefiind întrunite

condițiile angajării răspunderii statului, rezultă că instanțele au făcut o

greșită aplicare a dispozițiilor legale aplicabile în materie (art. 504 C. proc.

pen.).

De

aceea, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul Statului Român va fi

admis și modificată decizia instanței de apel, în sensul admiterii apelului

aceleiași părți (și respingerii apelului reclamantei).

Conform

art. 296 C. pro. civ. va fi schimbată în tot sentința apelată, în sensul

respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

2.

Recursul reclamantei, care vizează cuantumul daunelor ce i-au fost acordate, va

fi respins în considerarea argumentelor arătate anterior, în analiza recursului

pârâtului.

Stabilindu-se

că nu există temei pentru angajarea răspunderii Statului, rezultă implicit că

rămân fără suport criticile reclamantei referitoare la acordarea daunelor

într-un alt cuantum decât cel stabilit de instanțele anterioare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul

Român prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 135/Ap din 29 octombrie 2008 a Curții

de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia atacată în

sensul că admite apelul declarat de pârât și schimbă în totalitate sentința nr.

59/S din 25 aprilie 2008 a Tribunalului Brașov, secția civilă, în sensul că

respinge cererea reclamantei ca nefondată. Respinge apelul declarat de reclamantă

împotriva aceleiași sentințe.

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 iunie 2009.