ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10076/2009

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia nr.6460 din 10 iunie 2009 Înalta Curte de Casație si Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 135/Ap din 29 octombrie 2008 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A modificat decizia în sensul că a admis apelul pârâtului și a schimbat în totalitate sentința nr. 159/S din 25 aprilie 2008 a Tribunalului Brașov, Secția civilă, în sensul că a respins cererea reclamantei ca nefondată. A respins apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe. A respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.M.

împotriva aceleiași decizii. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut în legătură cu susținerea pârâtului referitoare la nelegala constituire a instanței, întrucât nu a participat procurorul, că natura cauzei nu impunea ca procurorul să participe la judecată, în condițiile în care nicio dispoziție legală nu prevede ca în asemenea pricim constituirea instanței să se facă prin includerea procurorului și că nu sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. (4) C. proc. civ., care reglementează punerea concluziilor de către procuror în mod obligatoriu, în cazuri prevăzute de lege. Au fost găsite fondate criticile pârâtului referitoare la neîndeplinirea condițiilor angajării răspunderii statului pentru erori judiciare, deoarece în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 504 alin. (2) și (3) C. proc.

pen. Potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen. are dreptul la repararea pagubei și ,,persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de liberate, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal". Caracterul nelegal al măsurii privative de libertate trebuie stabilit „prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărârea instanței de revocare a măsurii preventive sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. f) [art. 504 alin. (3) C. proc.

pen.]. In speță nu a existat niciun asemenea act procedural al procurorului sau al instanței care să fi constatat că arestarea a fost nelegală și să deschidă astfel calea unei acțiuni în pretenții pentru săvârșirea unei erori judiciare. Punerea în libertate a reclamantei s-a realizat prin încheierea instanței de recurs, cu ocazia exercitării controlului judiciar fiind respinsă propunerea de arestare preventivă. Faptul că ulterior a fost pronunțată ordonanța procurorului prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantei pe temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen. nu se subsumează dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc.

pen., care au în vedere „ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j)". Rezultă că nestabilindu-se în condițiile legii caracterul nelegal al reținerii și arestării preventive, reclamanta nu și-a justificat pretențiile de daune pe temeiul art. 504 C. proc. pen. Împrejurarea că în final soluția a fost de scoatere de sub urmărire penală nu este suficientă și nu determină în sine concluzia caracterului nelegal al privării de libertate. Cât privește art. 5 par. 1 lit. c) din CEDO, invocat de recurentul-pârât instanța a reținut că reținerea și arestarea preventivă își găsesc justificarea din perspectiva acestor norme convenționale.

Absența inculpării sau trimiterii în judecată ulterior nu presupune în mod necesar ca privarea de libertate să fi fost nelicită. In concluzie, propunerea de arestare preventivă și dispunerea măsurii au corespuns indiciilor și materialului probator de la acel moment, având în vedere că prin raportul de constatare medico-legală se consemnase că „moartea s-a datorat insuficienței respiratorii acute consecutive unei asfixii mecanice prin comprimarea îndelungată a gâtului pe trei planuri" și nu a fost o măsură abuzivă sau nelegală pentru a fi antrenată răspunderea starului. Recursul reclamantei, vizând cuantumul daunelor ce i-au fost acordate, a fost respins în baza considerentelor prin care a fost analizat recursul pârâtului.

Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat contestație în anulare, susținând că este rezultatul unei erori materiale constând în aceea că instanța nu a observat că la dosar a fost depusă Ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală din 9 iunie 2006. În drept a fost indicat art. 318 teza I C. proc. civ. Contestația în anulare va fi respinsă pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ., pe care se întemeiază contestatoarea, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unor greșeli materiale sau când instanța respingând recursul sau admițându-l numai în partea omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac prin care se solicită instanței care a pronunțat hotărârea atacată să își desființeze propria hotărâre în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege. In realitate contestatoarea este nemulțumită de modul cum a fost soluționat recursul, dar pe calea contestației în anulare nu se pot valorifica eventualele greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale, contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare,ordonanța procurorului a si fost avuta în vedere de altfel de instanță. Fiind un text de excepție noțiunea de greșeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv.

Instituind acest motiv de contestație în anulare legiuitorul a avut în vedere greșelile materiale cu caracter procedural pe care instanța le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante. O asemenea eroare trebuie să fie evidentă și să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății. Greșeala materială nu trebuie să fie nici rezultatul modulul în care instanța ar fi înțeles să interpreteze un text de lege sau o probă, pentru că altfel s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs. Așa fiind, contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de P.M. împotriva deciziei nr. 6460 din 10 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 11 decembrie 2009.