ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8801/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8801/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra

recursurilor civile de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1905 din 1 iulie 2008,

Tribunalul Prahova a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul P.O.

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma

totală de 1.528.199 Ron despăgubiri civile, din care 28.199 Ron daune materiale

și 1.500.000 Ron daune morale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin

ordonanța și mandatul de arestare preventivă nr. 694/P din 1 august 2001,

Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova a dispus arestarea preventivă a

reclamantului de la 1 august 2001 și până la 30 august 2001 și punerea în

mișcare a acțiunii penale pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune,

fals, uz de fals și luare de mită.

Măsura arestării preventive a fost prelungită de

instanță până la data de 29 septembrie 2001.

Reclamantul, alături de alte patru persoane, a fost

trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul

Prahova.

Prin decizia nr. 2784 din 11 iunie 2003 a Curții

Supreme de Justiție, secția penală, au fost casate decizia penală nr. 314 din

10 iulie 2002 a Curții de Apel Ploiești și sentința penală nr. 164 din 16

aprilie 2002 a Tribunalului Prahova, iar cauza a fost restituită la Parchetul

de pe lângă Tribunalul Prahova pentru continuarea probatoriului, menținându-se,

totodată, măsura arestării preventive a celor 5 inculpați.

Prin ordonanța nr. 309/P/2003 a P.N.A. s-a dispus

înlocuirea măsurii arestării preventive a unui număr de 4 persoane, printre

care și reclamantul, cu măsura obligării de a nu părăsi țara în intervalul 31

iulie 2003 – 29 august 2003, reținându-se și că măsura arestării preventive a

reclamantului a încetat de drept la 1 august 2003.

Prin ordonanța nr. 6300/P din 7 martie 2007 a

Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești s-a dispus clasarea cauzei sub

aspectul infracțiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) C. pen., încetarea

urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 248 C. pen., pentru

împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale și scoaterea de sub

urmărire penală pentru infracțiunile prevăzute de art. 288 alin. (1), art. 291,

art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., deoarece, din probele administrate în

cauză nu a rezultat că reclamantul ar fi comis aceste infracțiuni.

Prin sentința penală nr. 359 din 26 februarie 2008 a

Judecătoriei Ploiești, definitivă în urma respingerii recursului prin decizia

penală nr. 612 din 18 iunie 2008 a Tribunalului Prahova a fost respinsă ca

nefondată plângerea formulată de C.N.P.R. SA împotriva ordonanței nr.

6300/P/2004.

Tribunalul, făcând aplicarea dispozițiilor art. 504 C.

proc. pen. și art. 5 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, a constatat că, atât timp cât față de reclamant s-a

luat măsura arestării preventive timp de 2 ani pentru săvârșirea unor

infracțiuni față de care, ulterior, s-a dispus scoaterea de sub urmărirea

penală pentru că faptele nu au fost săvârșite de inculpat, reținerea

reclamantului a fost nelegală.

Reclamantul are dreptul la repararea pagubei suferite,

reprezentând imposibilitatea de a încasa un venit lunar conform pregătirii sale

profesionale de la data arestării și până la data reangajării, precum și la

daune morale.

A mai reținut tribunalul, că dreptul la despăgubire

este justificat și de durata procedurii, care nu a fost rezonabilă.

Perioada de 6 ani a procedurii penale și mediatizarea

accentuată a procesului au avut repercusiuni negative asupra vieții private a

reclamantului, pe plan profesional și social, ceea ce a dus și la o încălcare a

art. 8 din Convenția europeană.

Prin decizia nr. 281 din 15 decembrie 2008, Curtea de

Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis

apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și

Finanțelor și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova împotriva sentinței, pe

care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale la

200.000 lei.

Apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași

sentințe a fost respins ca nefondat.

Instanța de apel a reținut că, potrivit art. 504 alin.

(3) C. proc. pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal se

stabilește, după caz, și prin ordonanța procurorului de scoatere de sub

urmărire penală, motiv pentru care reclamantul este îndreptățit la repararea

prejudiciului cauzat pentru privarea sa de libertate în perioada 1 august 2001

– 31 iulie 2003.

A mai reținut instanța de apel, că acordarea

prejudiciului moral semnifică o reparație morală de principiu, dar că nu există

criterii legale de determinare a cuantumului unor astfel de despăgubiri,

practica judiciară stabilind că despăgubirile morale nu trebuie să constituie

un motiv de îmbogățire fără justă cauză.

În aceste condiții, suma solicitată de reclamant prin

cererea de chemare în judecată – 3.125.000 lei – și cea acordată de prima

instanță cu titlu de daune morale – 1.500.000 lei sunt exagerate, ducând la o

îmbogățire fără justă cauză.

În ceea ce privește cererea reclamantului de a i se

recunoaște vechimea în muncă, instanța a constatat că această pretenție nu a

fost formulată prin cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au

declarat recurs reclamantul, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Ploiești și Ministerul Finanțelor Publice pentru Statul Român.

Reclamantul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ. și a arătat că decizia instanței de apel este nelegală,

deoarece art. 505 alin. (1) C. proc. pen. stabilește criteriile în funcție de

care se stabilește întinderea daunei morale.

Prejudiciul moral suferit este complex, deoarece i-a

afectat viața de familie, profesională și socială.

Astfel, după punerea în libertate nu a putut relua

afacerea imobiliară în care era implicat anterior arestării, viața de familie a

fost perturbată și a trebuit să îndure regimul de detenție și aducerile în fața

instanței în stare de arest.

De asemenea, prejudiciul moral se datorează și

mediatizării excesive a cazului său, în care a fost prezentat ca un infractor.

Toate aceste aspecte au fost dovedite prin probatoriul

administrat în cauză.

Recurentul a mai arătat că este eronată susținerea

instanței de apel că daunele morale acordate ar duce la o îmbogățire fără justă

cauză, deoarece arestarea pe nedrept a adus atingere valorilor ce definesc

personalitatea umană și numai persoana care a suferit lezarea libertății este

în măsură să evalueze prejudiciul moral suferit.

Ministerul Public a arătat că decizia este nelegală,

fiind dată cu nesocotirea art. 506 alin. (2) și art. 505 alin. (1) C. proc.

pen.

Prevederile coroborate ale art. 139 alin. (3

3

)

și art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. duc la concluzia că dreptul la

repararea pagubei se naște numai în situația în care măsura arestării

preventive se revocă pentru că a fost luată cu încălcarea prevederilor legale,

așa cum se prevede și în art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale.

Or, măsura arestării preventive a reclamantului a

respectat dispozițiile art. 148 lit. h) C. proc. pen., iar prin ordonanța de

scoatere de sub urmărire penală nu s-a reținut că arestarea preventivă a fost

nelegală.

A mai arătat recurentul, că față de circumstanțele

concrete ale cauzei, cuantumul daunele morale acordate este excesiv.

Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că în

cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 C. proc. pen., care este de

strictă interpretare și prevede expres situațiile în care o persoană are

dreptul la despăgubiri.

Măsura arestării preventive nu poate fi considerată

aprioric nelegală, iar nelegalitatea arestării trebuie stabilită prin ordonanță

a procurorului sau prin hotărâre judecătorească.

A mai arătat recurentul, raportându-se la practica

judiciară în materie, că suma acordată cu titlu de daune morale este exagerată.

Toate cele trei recursuri permit încadrarea în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce

se vor arăta în continuare.

Atât Ministerul Public cât și Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice au arătat că în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 504 - 506 C. proc. pen., deoarece nu sunt îndeplinite

condițiile reglementate de aceste texte de lege.

Potrivit art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei

persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori

căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de

libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a

procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin

ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a

urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin

hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de

libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de

încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit.

j).

Din momentul în care România a devenit parte

contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanții care fac

obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate

cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței dreptului

internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția

României.

Or, dreptul la libertate și siguranță este garantat de

art. 5 din Convenție, care în par. 1 lit. c) prevede că nimeni nu poate fi

lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat sau reținut

în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente, sau când există

motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive

temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o

infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

Dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale

de libertate este garantat, de asemenea, de art. 5 par. 5 din Convenție, care

condiționează acordarea de despăgubiri doar de existența unei arestări

nelegale, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească anterioară prin care să

se constate nelegalitatea reținerii sau arestării.

În cauză, reclamantul a fost arestat de procuror la

data de 1 august 2001 și a fost pus în libertate la data de 31 iulie 2003, dată

la care măsura arestării preventive a încetat de drept.

Este important de subliniat faptul că arestarea

reclamantului a fost dispusă și s-a derulat în condițiile vechilor reglementări

C. proc. pen. privind măsura arestării preventive, care nu erau conforme

exigențelor art. 5 din Convenție, aspect ce a determinat și o primă condamnare

a României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Pantea împotriva

României (hotărârea din 3 iunie 2003).

În afara acestui aspect, care ar fi dus prin el însuși

la obținerea de despăgubiri în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, se

constată că, deși recurenții susțin că arestarea a respectat întru totul

dispozițiile legale privind arestarea preventivă, Curtea Supremă de Justiție,

prin decizia nr. 2784 din 11 iunie 2003 a Secției penale a restituit cauza la

procuror pentru completarea materialului probator, reținând că faptele, așa cum

sunt reținute prin rechizitoriu „nu sunt conturate în mod clar”.

Prin ordonanța dată de procuror la 7 martie 2007 în

dosar nr. 6300/P/2004 s-a constatat că din administrarea probelor, nu rezultă

că învinuiții au comis infracțiuni de înșelăciune și că P.O. nu a întocmit

documentele false pe baza cărora s-au emis facturile de către societatea

prestatoare.

Prin urmare, toate aceste constatări ulterioare ale

instanței de judecată și ale procurorului, duc la concluzia că la data

arestării nu existau motive verosimile de a bănui că reclamantul a săvârșit o

infracțiune, ceea ce înseamnă că arestarea preventivă a reclamantului nu a fost

conformă exigențelor art. 5 par. 1 lit. c) din Convenție nici sub acest aspect.

În ceea ce privește critica formulată de toți cei trei

recurenți cu privire la cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit, se constată că, într-adevăr, art. 505 alin. (1) C.

proc. pen. stabilește criteriile în funcție de care se determină acordarea

despăgubirilor pentru prejudiciul suferit dar nu stabilește și criterii de

cuantificare a acestuia.

Acest lucru este pe deplin justificat de faptul că

prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din

moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcție de circumstanțele

concrete ale fiecărui caz.

Nici argumentul prezentat de reclamant că doar

persoana ce a fost supusă unui prejudiciu moral poate determina întinderea

acestuia nu poate fi primit, deoarece, dacă ar fi așa, determinarea unui astfel

de prejudiciu ar fi lăsat doar la aprecierea subiectivă a persoanei interesate.

De asemenea, prejudiciul moral nu poate fi determinat

nici prin aprecieri privind eventuale oportunități de a desfășura activități

sau de a continua activități care erau în curs la momentul lipsirii de

libertate.

De aceea, nici Curtea Europeană, atunci când acordă

despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă

în echitate.

Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată

reclamantului cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este

suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă onoarei,

reputației și persoanei reclamantului, atât în ceea ce privește viața sa

privată cât și cea socială.

Față de cele expuse mai sus, recursurile declarate se

vor privi ca nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor

respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul P.O.,

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și D.G.F.P.

Prahova, în numele Ministerului Finanțelor Publice, pentru Statul Român,

împotriva deciziei nr. 281 din 15 decembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2009.