ÎCCJ, decizie (scj.ro #86721)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86721) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Prejudiciu
cauzat prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Cuantumul daunelor
morale. Criterii generale de evaluare.
Cuprins pe materii
:
Drept
civil. Obligații. Răspundere delictuală civilă.
Index alfabetic :
răspundere
delictuală civilă
-
eroare judiciară
-
prejudiciu
-
daune morale
C.proc.pen
.:
art
. 504,
art
. 505,
art
.
506
Prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin
rigori abstracte
stricte, din moment ce el
diferă de la persoană la persoană, în
funcție
de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.
Nici argumentul potrivit căruia persoana ce a fost supusă
unui prejudiciu moral poate
determina
întinderea acestuia nu poate fi primit, deoarece,
dacă ar fi așa,
determinarea unui astfel de prejudiciu ar fi
lăsat
doar la aprecierea subiectivă a persoanei interesate.
De asemenea,
prejudiciul moral nu poate fi determinat
nici prin aprecieri privind
eventuale oportunități de a desfășura activități sau de a continua activități
care erau în curs la momentul lipsirii de libertate.
De aceea, nici Curtea Europeană, atunci
când acordă despăgubiri
morale nu
operează cu criterii de evaluare
prestabilite, ci judecă în echitate
.
Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală,
decizia
nr
. 8801 din 28 octombrie 2009
Prin sentința civilă
nr
. 1905 din 1 iulie 2008, Tribunalul
Prahova
a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul
P.O.
împotriva pârâtului Statul Român, prin
Ministerul Economiei și Finanțelor.
A obligat pârâtul să
plătească reclamantului suma totală
de 1.528.199 Ron
despăgubiri civile, din care 28.199 Ron
daune materiale și
1.500.000 Ron daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a
reținut că prin
ordonanța și mandatul de
arestare preventivă
nr
. 694/P din 1
august
2001, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova a
dispus arestarea preventivă a reclamantului de la 1 august
2001
șl
până la 30 august 2001 și punerea în mișcare a
acțiunii penale pentru săvârșirea infracțiunilor
de înșelăciune,
fals, uz de fals și luare de mită.
Măsura arestării preventive
a fost prelungită de instanță
până la data de 29 septembrie 2001.
Reclamantul, alături de alte patru
persoane, a fost trimis
în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă
Tribunalul Prahova.
Prin decizia
nr
. 2784 din 11
iunie 2003 a Curții
Supreme de Justiție,
Secția penală au fost casate decizia
penală
nr
. 314 din 10 iulie 2002 a Curții de Apel Ploiești
și sentința penală
nr
. 164 din 16 aprilie 2002 a
Tribunalului
Prahova, iar cauza a
fost restituită la Parchetul de pe lângă
Tribunalul Prahova pentru continuarea probatoriului, menținându-se,
totodată, măsura arestării preventive a celor
5 inculpați.
Prin ordonanța
nr
. 309/P/2003
a P.N.A s-a dispus
înlocuirea măsurii
arestării preventive a unui număr de 4
persoane,
printre care și reclamantul, cu măsura obligării de a
nu părăsi țara în intervalul 31 iulie 2003 - 29
august 2003,
reținându-se și că
măsura arestării preventive a reclamantului
a încetat de drept la 1
august 2003.
Prin ordonanța
nr
.
6300/P din 7 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria
Ploiești s-a dispus
clasarea cauzei sub
aspectul infracțiunii prevăzute de
art
. 288
alin. (1) din Codul penal, încetarea urmăririi
penale pentru
infracțiunea prevăzută
de
art
. 248 din Codul penal, pentru
împlinirea termenului de prescripție a răspunderii
penale și
scoaterea de sub urmărire penală pentru infracțiunile
prevăzute de
art
. 288
alin. (1),
art
. 291,
art
.
215 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) din Codul
penal, deoarece, din
probele administrate în cauză nu a
rezultat
că reclamantul ar fi comis aceste infracțiuni.
Prin sentința penală
nr
. 359 din 26 februarie 2008 a
Judecătoriei
Ploiești, definitivă în urma respingerii recursului
prin
decizia penală
nr
. 612 din 18 iunie 2008 a
Tribunalului
Prahova a fost respinsă ca
nefondată
plângerea
C.N. Poșta Romană S.A. împotriva ordonanței
nr
. 6300/P/2004.
Tribunalul, făcând
aplicarea dispozițiilor
art
. 504 din
Codul de procedură
civilă și
art
. 5 paragraful 1 din Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și libertăților
fundamentale,
a constatat că, atât timp cât față de reclamant
s-a luat măsura arestării preventive timp de 2 ani pentru
săvârșirea unor infracțiuni față de care,
ulterior, s-a dispus
scoaterea de sub urmărirea penală pentru că faptele
nu au fost săvârșite de inculpat, reținerea reclamantului a fost nelegală.
Reclamantul are
dreptul la repararea pagubei suferite,
reprezentând imposibilitatea de a încasa un
venit lunar conform pregătirii sale profesionale de la data arestării și
până la data reangajării, precum și la daune
morale.
A mai reținut tribunalul, că
dreptul la despăgubire este
justificat și de durata
procedurii, care nu a fost rezonabilă.
Perioada de 6 ani a
procedurii penale și mediatizarea
accentuată a
procesului au avut repercusiuni negative asupra
vieții private
a reclamantului, pe plan profesional și social,
ceea ce a dus și la o încălcare a
art
. 8 din Convenția europeană.
Prin decizia
nr
. 281 din 15 decembrie 2008, Curtea de Apel Ploiești,
Secția civilă și pentru cauze cu minori și de
familie a admis
apelurile declarate de pârâtul Statul Român,
prin Ministerul Economiei și
Finanțelor și Parchetul de pe
lângă
Tribunalul Prahova împotriva sentinței, pe care a
schimbat-o în parte, în sensul că a redus
cuantumul daunelor
morale la 200.000 lei.
Apelul declarat de reclamant împotriva
aceleiași sentințe a fost respins ca
nefondat
.
Instanța de apel a
reținut că, potrivit
art
. 504 alin. (3) din Codul de
procedură penală, privarea sau restrângerea de libertății în mod nelegal se
stabilește, după caz, și prin
ordonanța procurorului de
scoatere de sub urmărire penală,
motiv pentru care
reclamantul este îndreptățit la repararea
prejudiciului cauzat pentru privarea sa de
libertate în perioada 1 august 2001 - 31 iulie 2003.
A mai reținut instanța de apel, că acordarea
prejudiciului moral semnifică o reparație morală
de principiu,
dar că nu există
criterii legale de determinare a cuantumului
unor astfel de despăgubiri, practica judiciară stabilind că
despăgubirile morale nu trebuie să constituie un
motiv de
îmbogățire fără justă cauză.
În aceste condiții,
suma solicitată de reclamant prin
cererea de chemare în judecată - 3.125.000
lei - și cea acordată de prima instanță cu titlu de daune morale -1.500.000 lei
sunt exagerate, ducând la o îmbogățire fără justă cauză.
În ceea ce privește cererea
reclamantului de a i se
recunoaște vechimea în muncă, instanța a constatat că
această pretenție nu a fost formulată prin
cererea de chemare
în judecată.
Împotriva acestei
decizii, în termen legal, au declarat
recurs reclamantul,
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel Ploiești și Ministerul
Finanțelor Publice pentru Statul Român.
Reclamantul a invocat
dispozițiile
art
. 304
pct
.
8 și
pct
. 9 din
Codul de procedură
civilă și a arătat că decizia instanței de apel este nelegală, deoarece
art
. 505 alin. (1) din Codul de
procedură
penală stabilește criteriile în funcție de care se
stabilește
întinderea daunei morale.
Prejudiciul moral suferit este
complex, deoarece i-a
afectat viața de familie, profesională
și socială.
Astfel, după punerea în libertate nu a putut relua
afacerea imobiliară în care era implicat anterior
arestării, viața
de familie a fost
perturbată și a trebuit să îndure regimul de
detenție și aducerile în fața instanței în stare de arest.
De asemenea, prejudiciul moral se datorează și
mediatizării excesive a cazului său, în care a
fost prezentat ca
un infractor.
Toate aceste aspecte
au fost dovedite prin probatoriul
administrat în cauză.
Recurentul a mai arătat că este eronată
susținerea
instanței de apel că daunele
morale acordate ar duce la o
îmbogățire
fără justă cauză, deoarece arestarea pe nedrept a
adus atingere valorilor ce definesc personalitatea
umană și
numai persoana care a suferit
lezarea libertății este în măsură
să evalueze prejudiciul moral suferit.
Ministerul Public a
arătat că decizia este nelegală, fiind
dată cu nesocotirea
art
. 506 alin. (2) și a
art
. 505
alin. (1) din Codul de
procedură penală.
Prevederile coroborate
ale
art
. 139 alin. (3
3
)și 504 alin. (2)
și alin. (3) din
Codul de procedură penală duc la concluzia că
dreptul
la repararea pagubei se naște numai în situația în care
măsura arestării
preventive se revocă pentru că a fost luată
cu
încălcarea prevederilor legale, așa cum se prevede și în
art
.
5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților
fundamentale.
Or, măsura arestării preventive a reclamantului a
respectat dispozițiile
art
. 148
lit
.
h din Codul de procedură penală, iar prin ordonanța de scoatere de sub urmărire
penală nu s-a reținut că arestarea
preventivă a fost nelegală.
A mai arătat recurentul, că față de
circumstanțele
concrete ale cauzei,
cuantumul daunele morale acordate este
excesiv.
Recurentul Statul Român,
prin Ministerul Finanțelor
Publice, a invocat dispozițiile
art
. 304
pct
. 9 din Codul de
procedură
civilă și a arătat că în cauză nu sunt aplicabile
dispozițiile
art
. 504 din Codul de procedură penală, care este
de
strictă interpretare și prevede expres situațiile în care o
persoană are
dreptul la despăgubiri.
Măsura arestării
preventive nu poate fi considerată aprioric nelegală, iar
nelegalitatea
arestării trebuie stabilită
prin ordonanță a procurorului sau prin hotărâre
judecătorească.
A mai arătat recurentul, raportându-se la practica
judiciară în materie, că suma acordată cu titlu de daune morale este exagerată.
Toate cele trei recursuri permit
încadrarea în dispozițiile
art
.
304
pct
. 9 din Codul de procedură civilă, dar nu sunt
fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Atât Ministerul Public cât și Statul Român, prin
Ministerul Finanțelor Publice au arătat că în
cauză nu sunt
incidente dispozițiile
art
. 504 - 506 din Codul de procedură
penală, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile
reglementate
de aceste texte de lege.
Potrivit
art
. 504
alin. (2) și alin. (3) din Codul de procedură
penală,
are dreptul la repararea pagubei persoana care, în
cursul procesului penal, a fost privată de
libertate ori căreia i
s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea
sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin
ordonanță a procurorului de revocare a
măsurii
privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a
procurorului de
scoatere de sub urmărire penală sau de
încetare
a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în
art
. 10
alin. (1)
lit
. j ori
prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii
privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă
de
achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a
procesului penal pentru cauza prevăzută în
art
.
10 alin. (1)
lit
.
j.
Din momentul în care România a devenit parte
contractantă a Convenției pentru apărarea
drepturilor omului
și libertăților
fundamentale, textele de lege care vizează
drepturi și garanții care fac
obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate
cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței dreptului
internațional, consacrat de dispozițiile
art
. 11 și
ale
art
. 20 din Constituția României.
Or, dreptul la libertate și
siguranță este garantat de
art
. 5 din Convenție, care
în par. 1
lit
. c prevede că nimeni nu
poate
fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a
fost
arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității
judiciare
competente, sau când există motive verosimile de a
bănui
că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în
necesitatea de a-l împiedica să
săvârșească o
infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
Dreptul la despăgubiri
în situația lipsirii nelegale de
libertate este
garantat, de asemenea, de
art
. 5 paragraful 5 din
Convenție,
care condiționează acordarea de despăgubiri doar
de existența unei arestări nelegale,
fără a fi necesară o
hotărâre judecătorească
anterioară prin care să se constate
nelegalitatea
reținerii sau arestării.
În cauză, reclamantul a fost
arestat de procuror la data
de 1 august 2001 și a fost pus în
libertate la data de 31 iulie
2003, dată la care măsura
arestării preventive a încetat de
drept.
Este important de subliniat faptul că
arestarea reclamantului a fost dispusă și s-a derulat în condițiile
vechilor reglementări din Codul de procedură
penală privind
măsura arestării
preventive, care nu erau
conforme
exigențelor
art
.
5 din Convenție, aspect ce a determinat și o
primă condamnare a României
la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului în
cauza Partea împotriva României
(hotărârea din 3 iunie 2003).
În afara acestui aspect, care ar fi dus
prin el însuși la obținerea de despăgubiri în fața Curții Europene a
Drepturilor Omului, se constată că, deși recurenții susțin că arestarea a
respectat întru totul dispozițiile legale privind
arestarea
preventivă, Curtea Supremă de Justiție, prin decizia
nr
.
2784 din 11 iunie 2003 a Secției penale a restituit cauza la
procuror pentru completarea materialului
probator, reținând
că faptele, așa cum sunt reținute prin rechizitoriu „
nu sunt conturate în mod clar".
Prin ordonanța dată de procuror la 7 martie
2007 în dosar
nr
. 6300/P/2004 s-a constatat că
din administrarea probelor, nu rezultă că învinuiții au comis infracțiuni
de înșelăciune și că P.O.
nu a întocmit
documentele
false pe baza cărora s-au emis facturile de către
societatea prestatoare.
Prin urmare, toate aceste constatări
ulterioare ale
instanței de judecată și ale
procurorului, duc la concluzia că
la
data arestării nu existau motive verosimile de a bănui că
reclamantul a săvârșit o infracțiune, ceea ce
înseamnă că
arestarea preventivă a
reclamantului nu a fost conformă exigențelor
art
. 5
paragraful 1
lit
. c din Convenție nici sub acest
aspect.
În ceea ce privește critica formulată de
toți cei trei
recurenți cu privire la
cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral
suferit, se constată că, într-adevăr,
art
. 505 alin.
(1) din Codul de procedură penală
stabilește
criteriile în funcție de care se determină acordarea
despăgubirilor pentru prejudiciul suferit dar nu
stabilește și
criterii de cuantificare a acestuia.
Acest lucru este pe deplin justificat de
faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori
abstracte
stricte, din moment ce el diferă
de la persoană la persoană, în
funcție
de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.
Nici argumentul prezentat de reclamant că doar persoana ce a
fost supusă unui prejudiciu moral poate
determina
întinderea acestuia nu poate fi primit, deoarece,
dacă ar fi așa,
determinarea unui astfel de prejudiciu ar fi
lăsat
doar la aprecierea subiectivă a persoanei interesate.
De asemenea,
prejudiciul moral nu poate fi determinat
nici prin aprecieri privind eventuale
oportunități de a desfășura activități sau de a continua activități care erau
în curs la momentul lipsirii de libertate.
De aceea, nici Curtea Europeană, atunci când
acordă despăgubiri
morale nu operează
cu criterii de evaluare
prestabilite, ci judecă în echitate.
Or, judecând în
echitate, se constată că suma acordată
reclamantului cu titlu de despăgubiri pentru
prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparație completă
pentru atingerea adusă
onoarei
, reputației și
persoanei reclamantului, atât în ceea ce privește viața sa privată cât și cea
socială.
Față de cele expuse
mai sus, recursurile declarate sunt
nefondate
și, în temeiul
art
. 312 alin. (1) din Codul de
procedură civilă,
s-au respins ca atare.