ÎCCJ, decizie (scj.ro #86803)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86803) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Prejudiciu
cauzat prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Cuantumul
daunelor morale. Criterii generale de evaluare
Cuprins
pe materii :
Drept civil. Obligații. Răspundere
delictuală civilă.
Index
alfabetic :
răspundere delictuală civilă
-
eroare judiciară
-
prejudiciu
-
daune morale
C.proc.pen., art. 10, art. 11, art. 504,
art. 505, art. 506
La
stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea
adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere
consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic,
importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost
vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute
consecințele vătămării de către persoana lipsită
în mod nelegal de libertate.
Arestarea
nelegală a reclamantului a avut grave consecințe asupra acestuia,
vătămându-i onoarea, creditul moral, poziția socială,
criterii care definesc persoana umană și care, analizate și
evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate. De altfel,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că în
cazurile de violare a art. 5 paragraful I al Convenției, privind privarea
nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a
despăgubirilor bănești pentru prejudiciul produs victimei,
material și moral, pe perioada detenției nelegale.
ICCJ,
Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia
civilă nr. 4505 din
3 iulie 2008
Prin cererea
înregistrată la 7 iunie 1999, pe rolul Tribunalului București,
reclamantul R.V. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat de
Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata
sumei de 30.000 USD sau contravaloarea acesteia în lei, la data
plății, cu titlu de despăgubiri, ca urmare a erorilor judiciare
săvârșite împotriva sa de către fostele organe de poliție
și procuratură precum și pentru privarea sa de libertate.
În motivarea cererii,
reclamantul a arătat că, în sepembrie1984, ofițeri ai fostei
miliții l-au sechestrat în Stațiunea Venus, după care au urmat
percheziții la domiciliul său, interogatorii, ridicări de
aparatură electronică.
Reținerea sa s-a
produs la data de 15 ianuarie 1985, după care la 17 ianuarie1985 a primit
mandat de arestare preventivă, fiind pus în libertate la 2 mai 1985. În
această perioadă, o mare cantitate de aparatură electronică
i-a fost reținută în vederea confiscării, motiv pentru care
reclamantul nu a mai putut să-și exercite meseria de artist liber
profesionist.
Ulterior, prin
ordonanțe ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5
București, Tribunalul București și Curtea Supremă de
Justiție a fost scos de sub urmărire penală, constatându-se
că nu a comis faptele cu intenție.
La data de 8 octombrie
2000, reclamantul și-a majorat cuantumul pretențiilor, solicitând
suma de 50.000 USD.
Prin sentința
civilă nr. 1676/2002, Tribunalul București a admis excepția
prescripției dreptului la acțiune a reclamantului și a respins
cererea acestuia, ca neîntemeiată.
Prin decizia
civilă nr. 684/2004, Curtea de Apel București a respins apelul ca
nefondat, hotărâre ce a fost casată de Înalta Curte de Casație
și Justiție prin decizia civilă nr. 2364/2005, cu
consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului la instanța de
apel.
Curtea de Apel
București, rejudecând apelul, a constatat că tribunalul nu a cercetat
fondul, astfel că, în temeiul art. 297 alin.(1) C.proc.civ., prin decizia
civilă nr. 171/2006, a admis apelul declarat de reclamant, a
desființat sentința atacată și a trimis cauza spre
rejudecare Tribunalului București.
Prin sentința
civilă nr. 480/2007, Tribunalul București a admis în parte cererea
reclamantului și a obligat pârâtul la plata sumei de 150.000 lei daune
morale, reținând următoarele:
Reclamantul R.V. a
fost arestat la data de 16 ianuarie 1985, conform mandatului de arestare
preventivă nr. 17/88/P/1985 emis de Procuratura locală sector 5
București și eliberat la 2 mai1985, când a expirat acest mandat. Prin
ordonanța procurorului, din 8 decembrie 1986, s-a dispus scoaterea de sub
urmărire penală, în baza art. 10 lit. d raportat la art. 11 pct. 1
lit. b C.p.p.
În data de 28 martie
2007, reclamantul a renunțat la acordarea daunelor patrimoniale,
solicitând doar daune morale în sumă de 300.000 RON, ca urmare a
suferințelor ce i-au fost produse în perioada privării sale de
libertate, în mod nelegal.
În privința
prejudiciului moral, judecătorul apreciază, de la caz la caz, dacă
repararea trebuie să se facă în formă bănească și
cuantumul acesteia sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie reparat pentru
că gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.
În speță,
prin privarea de libertate a reclamantului, cât timp a fost arestat preventiv,
i s-a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale
omului, iar traumele psihice și suferințele fizice provocate trebuie
să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri, întrucât acesta a
avut de suportat, atât pe perioada detenției cât și ulterior, o serie
de consecințe, în sensul că a fost izolat de colectivitate, nu a mai
putut obține un loc de muncă pentru a-și întreține familia,
a suferit oprobiul public.
Incidența art.
504 C.p.p. circumscrie despăgubirile morale la
prejudiciile de
natură morală, cauzate prin eroare judiciară.
Prin decizia nr.
650/A/2007, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de
Ministerul Economiei și Finanțelor, ca reprezentant al Statului
Român, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat
Ministerul Economiei și Finanțelor la plata sumei de 75.000 lei,
reprezentând daune morale și a respins apelurile declarate de reclamant
și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul
București.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Art. 504 alin.(1)
C.p.p. reglementează cazurile care dau dreptul la reparație,
respectiv atunci când s-a stabilit că persoana nu a săvârșit
fapta imputată ori că acea faptă nu există. Are dreptul la
repararea pagubei și persoana împotriva căreia s-a luat o
măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub
urmărire penală.
Potrivit
dispozițiilor art. 48 alin.(3) din Constituție, statul răspunde
patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, însă
acțiunea pentru repararea prejudiciului trebuie formulată în termen
de 1 an de la data ordonanței de achitare sau de la data ordonanței
de scoatere de sub urmărire penală, conform dispozițiilor art.
505 alin.(2) C.p.p.
Această
reglementare se referă strict la cele două ipoteze prevăzute de
dispozițiile art. 504 C.p.p., or o asemenea limitare este
neconstituțională față de prevederile dispozițiilor
art. 48 alin.(3) din Constituție, care instituie răspunderea
patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare
săvârșită în procesele penale.
Prin decizia
Curții Constituționale nr. 45/1998 s-a constatat că
dispozițiile art. 504 alin.(1) C.p.p. sunt constituționale numai în
măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute de text,
cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate
prin erori judiciare, săvârșite în procesele penale.
În privința
reclamantului, calculul termenului de un an începe să curgă de la
momentul în care decizia Curții Constituționale a fost
publicată, prin aceasta lărgindu-se câmpul de aplicare al
dispozițiilor art. 504 C.p.p., întrucât anterior publicării deciziei
Curții Constituționale dreptul reclamantului nu era născut, în
raport de această normă legală, care stabilea doar două
ipoteze în care se putea promova o cerere pentru repararea prejudiciului în
cazul erorilor judiciare.
S-a concluzionat
că, în aceste condiții, excepția prescripției dreptului
material la
acțiune a fost legal respins de către instanța de fond.
Pe fond, s-a apreciat
că art. 504 C.p.p., reglementând obligația de plată a daunelor
de către stat în cazul erorilor judiciare, are în vedere reparația
integrală a prejudiciului cauzat.
În speță,
despăgubirile trebuie să acopere prejudiciul moral, ceea ce s-a
și solicitat prin cerere de către reclamant, față de
renunțarea acestuia la obligarea pârâtei să suporte daunele materiale
produse.
Acordarea unei sume
mari, nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit,
este nelegală, întrucât instituția răspunderii delictuale nu se
poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just
temei a celor ce se pretind prejudiciați.
Daunele morale,
ca echivalent al prejudiciului moral, constituie o componentă a
pagubei invocată de cel condamnat sau arestat preventiv, pentru că vătămarea
intereselor sale personale, nepatrimoniale ca : nume, onoare, reputație,
imagine și încrederea acordată în societate – determină efectele
directe în planul existenței materiale cu conținut patrimonial.
Prin lipsirea de
libertate pe o perioadă de aproximativ 5 luni, reclamantului i s-a adus
atingere reputației, iar traumele psihice provocate de o atare
măsură pot și trebuie să fie reparate prin acordarea de
despăgubiri.
Stabilirea cuantumului
acestora include o doză de aproximare, avându-se în vedere
consecințele negative suferite de reclamant pe plan psihic,
importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate
aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele
vătămării
de către reclamant.
Pentru
ca instanța să poată aplica aceste criterii, apare necesar ca
cel ce pretinde daunele morale să producă un minimum de argumente
și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile
persoanele nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost lezate
prin arestarea nelegală și, pe cale de consecință, să
se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează
să compenseze prejudiciul.
S-a apreciat că,
probele administrate nu sunt, însă, de natură a conduce la o evaluare
atât de mare a prejudiciului suferit, întrucât nu se poate stabili o
situație de fapt certă, respectiv că reclamantul era o
persoană decentă și muncitoare, că prin arestarea sa
abuzivă a fost împiedicat să desfășoare o viață socială
normală, că, după perioada arestării, a avut
dificultăți în ceea ce privește reintegrarea sa socială,
datorită antecedentelor penale și că situația
familială, profesională și socială a avut de suferit.
Curtea a stabilit
valoarea prejudiciului suferit de reclamant la suma de 75.000 lei, având în
vedere că spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care
presupune un suport probator, în privința daunelor morale nu se poate
apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de
consecințele, pe orice plan, suferite de reclamant, trebuie să aprecieze
o anumită sumă globală, care să compenseze prejudiciul
moral cauzat, fără ca prin aceasta să se încerce o reparare cu
mult peste vătămarea produsă, determinând o îmbogățire
fără justă cauză în persoana reclamantului.
Împotriva acestei
decizii au declarat recurs reclamantul, Statul Român prin Ministerul Economiei
și Finanțelor și Ministerul Public -Parchetul de pe lângă
Curtea de Apel București.
Reclamantul R.V.,
prin criticile formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și pct.9
C.proc.civ., a arătat că instanța a încălcat prevederile
art. 505 alin.(1) C.p.p., prin aceea că nu a ținut seama la
stabilirea întinderii reparației de consecințele negative produse
asupra sa și asupra familiei
sale prin
arestarea pe nedrept.
De asemenea, s-a mai
arătat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii,
pentru că s-a apreciat că „probele administrate nu sunt însă de
natură a conduce la o evaluare atât de mare a prejudiciului suferit,
întrucât nu se poate stabili o situație de fapt certă” și
că „ nu s-a probat de către reclamant faptul că detenția
specifică perioadei comuniste a avut un alt caracter”, ceea ce este în
contradicție vădită cu considerentul potrivit căruia,
instanța de apel apreciază că, „spre deosebire de alte
despăgubiri civile care presupun un caracter probator, în privința
daunelor morale nu se poate apela la probe materiale”.
Statul Român, prin
Ministerul Economiei și Finanțelor, prin recursul său, a
criticat decizia pentru nelegalitate, potrivit dispozițiilor art. 304 pct.
7 și pct.9 C.proc.civ., în sensul că deși acțiunea
reclamantului a fost întemeiată pe art. 504-506 C.p.p., instanța a
ignorat dispozițiile legale privind termenele procedurale impuse de aceste
texte de lege, respectiv termenul de prescripție de 1 an, pentru formularea
acțiunii în repararea prejudiciului.
În mod nelegal, a
reținut instanța de apel că „anterior momentului publicării
deciziei Curții Constituționale, dreptul reclamantului nu era
născut”, deoarece reclamantul se încadra în ipotezele prevăzute de dispozițiile
art. 504 C.p.p., respectiv „persoana împotriva căreia s-a luat o
măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub
urmărire penală.
Această
ipoteză prevăzută de lege a existat și în codul penal din
anul 1987, astfel că dreptul reclamantului la acțiune nu s-a
născut după publicarea deciziei Curții Constituționale din
anul 1998.
Acțiunea
reclamantului a fost formulată la data de 24 mai 1999, iar ordonanța
de scoatere de sub urmărire penală a acestuia a fost emisă sub
la 8 decembrie 1986 pentru dosarul nr. 88/1985 al Procuraturii locale sector 5
și sub nr. 2267/1994, în dosarul nr. 1194/1989 al Parchetului General de
pe lângă Curtea Supremă de Justiție.
Potrivit
dispozițiilor legale în vigoare la data introducerii acțiunii, art.
506 alin. (2) C.p.p., acțiunea pentru repararea pagubei putea fi
pornită în termen de 1 an de la data hotărârii de achitare sau de la
data ordonanței de scoatere de sub urmărire penală, or,
reclamantul a promovat acțiunea după 5 ani și, respectiv, 13 ani
de la emiterea ordonanțelor de scoatere de sub urmărire penală.
În concluzie, a fost
reiterată excepția prescripției dreptului material la
acțiune a reclamantului, solicitând să se constate că
acțiunea este prescrisă.
Se mai arată
că instanța de apel a motivat acordarea despăgubirilor morale
prin susțineri neconforme, incluzând în categoria despăgubirilor
și elemente fără nici o legătură cu răspunderea
statului.
Probațiunea
efectuată în cauză pentru fundamentarea solicitărilor din
acțiune este precară, constituindu-se în cea mai mare parte din probe
echivoce sau având la bază simple susțineri, în condițiile în
care era posibilă o probațiune obiectivă, cu referire la starea
psihică a reclamantului, care necesita opinia unor specialiști în
dovedirea circumstanțelor amintite.
S-a arătat
că instanța de apel, fiind chemată să aplice legea, a
exclus orice probă și și-a motivat soluția prin simpla
situație de fapt, preluând ca atare, fără nici o
intervenție proprie, motivarea instanței de fond.
S-a mai susținut
că instanța nu a arătat în nici un fel modalitatea în care a
realizat cuantificarea daunelor, iar în această situație este
imposibil de realizat o verificare a soluției date, aprecierile fiind pur
subiective, concluzionându-se că, potrivit dispozițiilor art. 304
pct. 7 C.proc.civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se
sprijină.
Prin recursul
său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
București a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, potrivit
dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., pentru următoarele
considerente:
Hotărârea
instanței de apel este dată cu nesocotirea dispozițiilor
art. 506
alin.(2) și art. 505 alin.(1) C.p.p.
Cazurile care
permiteau obligarea statului la plata despăgubirilor pentru erorile
judiciare produse în procesele penale se limitau, la acea dată, doar la
ipoteza achitării, respectiv scoaterii de sub urmărire penală,
pe motivul inexistenței faptei sau a nesăvârșirii faptei de
către cel condamnat sau arestat.
Prin apariția
deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale s-a extins sfera de
aplicare a dispozițiilor art. 504 din C.p.p. și la celelalte
situații prevăzute de art. 10 lit. a-e din același cod.
Prin scoaterea de
sub urmărire penală a reclamantului, dispusă în baza art. 11
pct. 1 lit. b raportat la art. 10 lit. d din C.p.p., în mod corect au constatat
instanțele de fond și apel că dreptul la acțiune al
reclamantului s-a născut după apariția deciziei Curții
Constituționale nr. 45/1998, iar termenul de 1 an prevăzut de lege a
început să curgă de la data publicării acesteia în M.Of., la 18
mai 1998, astfel că acțiunea reclamantului promovată la 24 mai
1999, apare în mod evident ca fiind făcută cu depășirea
termenului legal de 1 an.
În ceea ce
privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 505 alin.(1)
C.p.p., se arată că, față de aceste dispoziții legale,
suma de bani acordată de instanță este exagerat de mare în
raport cu durata privării de libertate, în speță aceasta fiind
de 3 luni și jumătate, existând astfel o disproporție
evidentă față de sumele de bani acordate în alte cauze, pentru
perioada de arest aproximativ egale sau chiar mai mari.
Mai mult, s-a
arătat că deși instanța de apel a sesizat în mod corect
lipsa de consistență și de credibilitate a susținerilor
reclamantului privind consecințele devastatoare ale perioadei de arest
preventiv asupra sa și a familiei sale, aceasta a acordat într-un mod cu
totul discreționar suma de 75.000 lei drept despăgubiri pentru
prejudiciul moral suferit, motivând că, spre deosebire de celelalte
despăgubiri civile, daunele morale nu au nevoie de suport probator.
Reclamantul nu a
reușit să dovedească faptul că înainte de arestare
era o
persoană decentă și muncitoare, că prin arestarea
abuzivă a fost împiedicat să desfășoare o viață
socială normală, că a avut dificultăți în
privința reintegrării sale sociale datorită antecedentelor
penale, că arestarea sa a avut un substrat politic, astfel că pe baza
unei simple prezumții că starea de arest, fie chiar și de numai
trei luni, poate produce consecințe de asemenea proporții, nu se
poate acorda o sumă atât de mare ca titlu de daune morale.
În ședința
publică din 3 iulie 2008, Înalta Curte a respins ca neîntemeiată
excepția tardivității recursului declarat de Ministerul Public-
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București următoarele
considerente:
Potrivit art. 63 lit.
e și f din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară,
„Ministerul Public exercită, prin procurori, atribuțiile privind
participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată
și, respectiv, exercită căile de atac împotriva
hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute
de lege”.
Potrivit art. 45
alin.(5) C.proc.civ., „procurorul poate, în condițiile prevăzute de
lege, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri”,
iar potrivit dispozițiilor art. 284 alin.(4) C.proc.civ., „pentru
procuror, termenul de apel curge de la pronunțarea hotărârii, în
afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei,
când termenul curge de la comunicarea hotărârii”.
In concluzie,
Ministerul Public își exercită atribuțiile prevăzute de
art. 63 din Legea nr. 304/2004, prin procuror, iar în situația în care
acesta a participat la judecata pricinii, comunicarea se face către
procurorul respectiv, în speță, procurorului de la Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel București.
Or, în
speță, decizia recurată nu a fost comunicată procurorului
din Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București care a și
declarat calea de atac a recursului pentru Ministerul Public, ci Ministerului
Public - Parchetul
de pe
lângă Tribunalul București.
În această
situație, comunicarea hotărârii recurate către Ministerul
Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București nu s-a realizat
cu respectarea dispozițiilor legale privind comunicarea actelor de
procedură.
Potrivit art. 316
raportat la art. 284 alin.(3) C.proc.civ., hotărârea se socotește
comunicată la data depunerii cererii de recurs.
Prin urmare, recursul
declarat de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
București nu poate fi sancționat cu tardivitatea, pentru
nerespectarea dispozițiilor art. 301 C.proc.civ., urmând ca acesta să
fie examinat alături de celelalte două recursuri formulate.
Examinând recursurile
în limita motivelor invocate, instanța constată următoarele:
Atât prin recursul
declarat de reclamantul, cât și prin recursul declarat de Statul Român,
prin Ministerul Economiei și Finanțelor, se critică decizia
pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 7 C.proc.civ., în sensul că
aceasta cuprinde motive contradictorii, respectiv, nu cuprinde motivele pe care
se sprijină.
Aceste critice sunt
nefondate, întrucât decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii.
Considerentele apreciate ca fiind contradictorii vizează, pe de o parte,
criteriile ce au fost avute în vedere de către instanță la
stabilirea despăgubirilor morale ce se cuvin reclamantului și, pe de
altă parte, modul de stabilire de către instanță a
cuantumului despăgubirilor morale.
De asemenea,
hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină, ceea
ce permite efectuarea controlului judiciar de către instanța de
recurs.
Criticile întemeiate
pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., formulate de Statul Român,
prin Ministerul Economiei și Finanțelor și de Ministerul Public
– Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, potrivit
cărora dreptul material la acțiune al reclamantului ar fi prescris,
sunt
nefondate.
Astfel, critica
formulată de Statul Român, prin Ministerul Economiei și
Finanțelor sub acest aspect, este nefondată, deoarece termenul de
exercitare a acțiunii pentru repararea pagubei, de 1 an, prevăzut de
art. 506 alin.(2) C.p.p., nu a început să curgă de la emiterea
ordonanțelor de scoatere de sub urmărire penală a reclamantului,
deoarece ipoteza în care s-a aflat reclamantul nu era prevăzută de
Codul de procedură penală la data emiterii celor două
ordonanțe.
La momentul
respectiv, cazurile care permiteau obligarea statului la plata
despăgubirilor pentru erorile judiciare produse în procesele penale se
limitau doar la ipotezele achitării și scoaterii de sub urmărire
penală, pentru motivele inexistenței faptei sau al
nesăvârșirii acesteia de către cel condamnat sau arestat.
Ulterior, prin
Decizia nr. 45 din 10 mai 1998 pronunțată de Curtea
Constituțională, s-a extins sfera de aplicare a dispozițiilor
art. 504 C.p.p. și la celelalte situații prevăzute de art. 10
lit. a-e din același cod, și cum scoaterea de sub urmărire
penală a reclamantului s-a dispus în baza art. 10 lit. d raportat la art.
11 pct. 1 lit. b C.p.p., în mod legal, prima instanță, prin
soluția adoptată, păstrată sub acest aspect prin decizia
recurată, a constatat că termenul de 1 an prevăzut de art. 506
alin.(2) C.p.p. a început să curgă de la data publicării
deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial la data de 18
mai 1998.
Critica
formulată de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
București, în sensul că acțiunea formulată de reclamant la
data de 24 mai 1999, față de data publicării deciziei
Curții Constituționale în Monitorul Oficial, la 18 mai 1998, apare ca
fiind făcută cu depășirea termenului de 1 an, este
nefondată.
Astfel, reclamantul
a formulat acțiunea la data de 18 mai 1999, potrivit ștampilei de pe
plicul cu care a fost expediată acțiunea prin poștă, deci
în termenul legal de 1 an prevăzut de art. 506 alin.(2) C.p.p.
În ceea ce
privește criticile formulate de reclamant și Ministerul
Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, întemeiate pe
dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., privind încălcarea dispozițiilor
art. 505 alin. (1) C.p.p., s-au reținut următoarele:
Reclamantul
invocă nesocotirea dispozițiilor art. 505 alin.(1) C.p.p., în sensul
că nu s-a ținut seama la stabilirea întinderii reparației, de
către instanța de apel, de gravitatea și totalitatea
consecințelor arestării și detenției pe nedrept produse
asupra sa și a familiei sale, potrivit cărora suma de 75.000 lei,
stabilită cu titlu de daune morale, ar fi prea mică, iar Ministerul
Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București invocă
încălcarea acelorași dispoziții legale în sensul că suma
acordată reclamantului, cu titlu de despăgubire morală, de
75.000 lei, este prea mare față de perioada de detenție
suferită de reclamant și de consecințele negative produse asupra
reclamantului și familiei sale.
Potrivit
dispozițiilor art. 505 alin.(1) C.p.p. „la stabilirea întinderii
reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a
restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele
produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a
cărui libertate a fost restrânsă”.
Reclamantul a fost
arestat nelegal în perioada 17 ianuarie - 2 mai 1985, iar prin ordonanțe
ale Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București,
Tribunalul București și Curții Supreme de Justiție a fost
scos de sub urmărire penală, constatându-se că nu a comis
faptele cu intenție, în baza art. 10 lit. d raportat la art. 11 pct. 1
lit. b C.p.p.
În speță,
legal au apreciat instanțele de fond și apel că arestarea pe nedrept
a reclamantului a fost susceptibilă de a produce suferințe morale, de
natură să lezeze demnitatea și onoarea acestuia.
În acest sens,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că în
cazurile de violare a art. 5 paragraful I al Convenției, privind privarea
nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a
despăgubirilor bănești pentru prejudiciul produs victimei,
material și moral, pe perioada detenției nelegale.
Arestarea
nelegală a reclamantului a avut grave consecințe asupra acestuia,
vătămându-i onoarea, creditul moral, poziția socială,
criterii care definesc persoana umană și care, analizate și
evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant.
La stabilirea
cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă
valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere
consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic;
importanța valorilor morale lezate; măsura în care au fost vătămate
aceste valori, și intensitatea cu care au fost percepute consecințele
vătămării de către reclamant.
În această
situație, stabilirea cuantumului despăgubirii acordate reclamantului
pentru repararea daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective, se face
numai pe baza calității personale și profesionale a
judecătorului cauzei, cu respectarea principiului
proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.
Prin raportare la
datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, întinderea
despăgubirilor acordate pentru repararea daunelor morale, față
de perioada arestării nelegale a reclamantului, 17 ianuarie 1985 – 2
mai1985, de atingere adusă de această măsură prestigiului,
demnității și de suferințele fizice și psihice cauzate
acestuia, nu este excesivă, așa cum susține Ministerul Public -
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
Dimpotrivă,
Curtea a constatat ca fondată critica formulată de reclamant privind
întinderea despăgubirii acordate și, urmare a reevaluării
circumstanțelor cauzei, în raport de prevederile art. 505 alin.(1) C.p.p.
a dispus obligarea pârâtului la despăgubiri în cuantum de 100.000 lei RON,
reprezentând daune morale.
Față de
cele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312
alin.(1)
C.proc.civ., a admis recursul declarat de reclamantul R.V., a casat în parte
decizia recurată și a obligat Ministerul Economiei și
Finanțelor, ca reprezentant al Statului Român, să plătească
reclamantului suma de 100.000 lei (RON), reprezentând daune morale și s-au
menținut restul dispozițiilor deciziei. Au fost respinse recursurile
declarate de Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor
și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
București.