ÎCCJ, decizie (scj.ro #81806)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81806) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prejudiciu

cauzat prin condamnarea nelegală. Cuantumul daunelor morale. Criterii

generale de evaluare.

Cuprins pe

materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere delictuală

civilă.

Index alfabetic

:

Răspundere delictuală civilă.

-

prejudiciu

C.proc.pen.: art. 504, art. 505, art. 506

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului

care le generează, practica judiciară și literatura de

specialitate au evidențiat că nu există criterii precise pentru

cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor

morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi

și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori

suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o

evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse

se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de

judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile

morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme

concrete de manifestare, iar instanța de judecată are astfel

posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și

să dispună repararea prejudiciului moral produs.

În acest sens și cu o atare

semnificație, nu se poate tăgădui că lipsirea de libertate

cauzată de arestarea sa îi provoacă celui în contra căruia

măsura a fost luată o suferință psihică

semnificativă, el trebuind să suporte nu doar restrângerea

severă a libertății de mișcare, ci și tensiunea

și disconfortul continuu pe care situația de persoană

încarcerată le presupun. Nu mai puțin, buna reputație a celui

arestat este atinsă, percepția publică privitoare la persoana sa

modificându-se în sens defavorabil. Tot astfel, suferința psihică

produsă de lipsirea de libertate ajunge să fie amplificată de

conștientizarea faptului că imaginea publică și

reputația au de suferit

.

Î.C.C.J,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr.

1534 din 21 februarie 2011.

Prin sentința civilă nr. 745/10

iulie 2009, Tribunalului Maramureș,

în

rejudecare, a

admis în parte acțiunea reclamantului B.V., a admis în parte acțiunea

conexă a reclamantului B.Ș., ambele acțiuni formulate în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, a obligat pârâtul să plătească

reclamanților următoarele sume: reclamantului B.V., suma de 1.152

lei, reprezentând salariu neîncasat pentru perioada 7 noiembrie 2000-23 martie 2001,

suma de 22.500 lei cu titlu de daune morale și suma de 700 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată: reclamantului B.Ș., suma de 168.039,5 lei cu

titlu de daune materiale, cu dobândă legală stabilită conform

O.G. nr. 9/2000, de la data pronunțării prezentei sentințe,

și suma de 45.000 lei cu titlu de daune morale, a dispus consemnarea în

carnetul de muncă al reclamantului B.Ș. a perioadei 7 noiembrie 2000-23

martie 2001 ca vechime în muncă, a respins cererea reclamantului B.Ș.

privind obligarea pârâtului la plata unei rente viagere.

În fapt,

s-a reținut că, la data de 12 martie 1998, în timpul

executării unui transport de utilaje de carmangerie pe ruta Vișeu de

Sus-București, pe raza localității Cheia, județul Prahova,

autotrenul condus de către reclamantul B.V. a fost antrenat într-un

accident rutier, urmat de intrarea autovehiculului în parapeții de

protecție și soldat cu un incendiu care a distrus mijlocul de

transport în proporție de 80%.

Comisia mixtă care a sosit la fața locului a stabilit

cauzele evenimentului rutier - condițiile de drum nefavorabile - și

cauza incendiului - un scurt circuit la bornele acumulatorilor. S-a stabilit

că bunurile, mașina și încărcătura, au fost asigurate la S.C U. S.A de către administratorul firmei, B.Ș.

S.C U. S.A a depus un denunț penal împotriva celor doi

reclamanți, pentru a evita plata despăgubirilor, considerând că

șoferul a produs voit evenimentul rutier.

Potrivit Ordonanței din 8 noiembrie 2000, emisă în

dosarul penal nr. 918/P/1998 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

Prahova, s-a dispus arestarea preventivă, pe timp de 30 de zile, începând

cu 8 noiembrie 2000, a lui B.Ș., pentru că în luna martie 1998, l-a instigat

pe fratele său, B.V., să incendieze și să distrugă un

autotren ce transporta utilaje de carmangerie, urmând să încaseze, prin

fraudă, asigurarea în sumă de aproximativ 1 miliard lei de la

societatea de asigurare S.C. U. S,A. Timișoara, fapta constituind

infracțiune de instigare la distrugere și tentativă de

înșelăciune.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul

Prahova nr. 918P/1998 din 29 noiembrie 2000 s-a dispus trimiterea în

judecată în stare de arest preventiv a lui B.Ș., pentru comiterea

infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 25, raportat la

art. 217 alin. (4) și alin. (5) Cod penal, art. 20 Cod penal, raportat la

art. 215 alin. (2), alin. (3) și alin. (5), art. 290 Cod penal, cu

aplicarea art. 33 Cod penal.

Prin sentința penală nr.

2891/2001 a Judecătoriei Ploiești, reclamanții B.V. și B.Ș.

au fost condamnați la pedeapsa închisorii, deducându-se durata arestului

preventiv, respectiv perioada 7 noiembrie 2000 – 23 martie 2001.

Prin Ordonanța din 24 august 2005, emisă de Parchetul

de pe lângă Tribunalul Prahova, procurorul a dispus scoaterea de sub

urmărire penală a inculpatului B.Ș., cu motivarea că în

cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Prin sentința penală nr. 136/2006, Tribunalul

Brașov a admis plângerea, a desființat ordonanța și a

trimis cauza Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova în vederea

redeschiderii urmăririi penale.

Prin decizia penală nr. 530/R din 29

septembrie  2006, Curtea de Apel Brașov a admis recursurile și a

respins plângerea Societății de Asigurare U. SA, menținând

astfel această ordonanță de scoatere de sub urmărire

penală. S-a reținut astfel că este nejustificată o

nouă redeschidere a urmării penale după 8 ani de la

inițierea acesteia împotriva făptuitorilor B., perioadă în care

organele judiciare nu au fost în măsură să demonstreze

săvârșirea infracțiunilor în cauză, în condiții care

să conducă la angajarea răspunderii penale a numiților B.Ș.

și B.V. Această situație nu poate conduce la o prelungire

fără limite a procedurilor în cauză, fără a se aduce

atingere drepturilor făptuitorilor B. la un proces echitabil, în sensul

respectării unei durate rezonabile a procedurii penale, impus de

prevederile art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În drept,

au fost avute în vedere dispozițiile art. 504 Cod de

procedură penală, art. 5 paragraful 5 din Convenția

europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, în raport de care instanța a apreciat

că, atât timp cât reclamanții nu au fost condamnați penal,

propunându-se cu caracter definitiv scoaterea lor de sub urmărire

penală, arestarea lor timp de 4 luni și 15 zile, pe timpul procesului

penal, apare ca fiind nelegală. Au fost avute în vedere și prevederile

art. 20 alin. (2) din Constituție, concluzia instanței fiind în

sensul că, a existat, în cazul reclamanților, o privare nelegală

de libertate, astfel că aceștia sunt în drept a pretinde

reparații civile.

În ceea ce

privește întinderea reparațiilor cuvenite fiecărui reclamant

și

natura acestora, s-au reținut următoarele

considerente;

Cu privire la reclamantul B.V.

-

studii medii,

șofer în cadrul serviciului de ambulanță al

localității Vișeu de Sus, județul Maramureș - s-a

reținut că la data arestării acesta avea un salariu de 2.880.000

lei vechi, la care se adăuga un spor de 100% pentru zilele de

sărbătoare. De asemenea, începând cu data de 01 martie 2001,

salariile de bază ale șoferilor ambulanțieri au fost majorate prin

O.G. nr. 42/2001 cu 7%, astfel că pentru perioada 1 martie 2001-23 martie 2001

s-a avut în vedere și această majorare. Prin urmare, salariul

neîncasat de către B.V. pentru perioada arestării nelegale a fost

stabilit la suma de 1.152 lei.

În ceea ce privește impactul pe care arestarea

nelegală 1-a avut asupra reclamantului B.V. și a familiei sale, suma

de 22.500 lei s-a apreciat a fi o compensație suficientă pentru

prejudiciul moral suferit.

Cu privire la reclamantul B.Ș.

- la data arestării

sale, asociat unic și administrator la S.C. R.B. S.R.L - instanța a avut în vedere stabilirea cuantumului prejudiciului

material numai pentru perioada arestării nelegale, calculându-se valoarea

actualizată a pierderilor. În acest sens, expertiza tehnico-judiciară

contabilă efectuată în cauză a stabilit că societatea

comercială realiza profit din activitatea de abatorizare a animalelor vii,

din comercializarea animalelor vii și din vânzarea cărnii în cele 5

magazine de desfacere cu amănuntul a produselor din carne. Instanța a

stabilit astfel, că profitul pe care societatea comercială l-ar fi

realizat în condiții normale ar fi fost de 44.067,5 lei. La acest

prejudiciu material s-a adăugat și suma de 66.413 lei, rezultată

din pierderea utilajelor (din totalul pierderilor suferite ca urmare

distrugerii utilajelor s-au scăzut despăgubirile încasate de la

societatea asigurătoare). Ca urmare a dezechilibrului în activitate

înregistrat pe timpul arestării preventive a reclamantului B.Ș., S.C.

R.B. S.R.L. a intrat în anul 2001 în procedura de faliment, iar ulterior, în

procedura de lichidare. Pierderile înregistrate prin declanșarea

falimentului au fost cuantificate la valoarea de 57.589 lei, ceea ce

înseamnă că despăgubirilor materiale cuvenite reclamantului B.Ș.

au fost stabilite la suma de 168.039,5 lei.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului B.Ș.

de a-i fi plătită o rentă viageră în cuantum de 2.000 lei

lunar, întrucât reclamantul nu se află în incapacitate totală sau

parțială de muncă, nedovedindu-se nici legătura de

cauzalitate între arestarea sa preventivă și afecțiunile de care

acesta a suferit ulterior (tulburări afectiv-depresive, reflux

gastro-esofagian, steatoză hepatică, tahicardie sinusală) sau de

care suferă în prezent și pentru care face tratament.

Referitor la daunele morale, s-a apreciat că suma de 45.000

lei ar fi suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral suferit ca

urmare a arestării nelegale.

Prin decizia civilă nr. 61 A. din 5 martie 2010, Curtea de Apel Cluj, Secția

civilă,

de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie

a admis, în parte,

apelul reclamanților, precum și apelul pârâtului, a

schimbat, în parte, sentința, a obligat pârâtul să-i plătească

reclamantului B.V. suma de 54.000 lei, cu titlu de daune morale, a obligat

pârâtul să-i plătească reclamantului B.Ș. suma de 76.500

lei cu titlu de daune morale și suma de 21.353 lei cu titlu de daune

materiale, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

S-a reținut în expunerea de motive că prin decizia

civilă nr. 35/A din 25 ianuarie 2008 a Curții de Apel Cluj (pronunțată în apel în primul ciclu procesual) s-a stabilit în mod irevocabil

că arestarea reclamantului B.Ș. timp de 4 luni și 15 zile a fost

nelegală.

Instanța a statuat totodată, cu

putere de lucru judecat, că, în rejudecare, se va ține seama la

soluționarea cererii în despăgubire, de întinderea perioadei în care

reclamanții au fost arestați nelegal, în conformitate cu

dispozițiile art. 505 alin. (l) Cod de procedură penală.

Rezultă așadar că ceea ce s-a impus a fi analizat

în rejudecare a fost Întinderea efectivă a despăgubirilor morale,

respectiv materiale, pentru fiecare dintre cei doi reclamanți.

În drept,

potrivit dispozițiilor art. 505 alin. (1) Cod de

procedură penală, la stabilirea întinderii reparației se va

ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de

libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra

persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui

libertate a fost restrânsă.

Aceste dispoziții legale instituie

regimul juridic aplicabil întinderii despăgubirilor morale și/sau

patrimoniale la care sunt îndreptățiți inclusiv cei care au fost

privați în mod nelegal de libertate, fiind de avut în vedere atât propria

lor suferință morală, cauzată de privarea de libertate, cât

și, când este cazul, consecințele produse asupra familiei lor, precum

și eventualele daune morale angajate.

Sub aspectul daunelor morale,

instanță a reținut atât durata efectivă a privării de

libertate, cât și ideea că, de principiu, lipsirea de libertate

provoacă persoanei în cauză o suferință psihică

semnificativă, acesta trebuind să suporte nu doar restrângerea

severă a libertății de mișcare, ci și tensiunea

și disconfortul continuu pe care situația de persoană încarcerată

le presupun. Pe de altă parte, buna reputație a celui arestat este

atinsă, percepția publică privitoare la persoana sa

modificându-se în sens defavorabil.

În cauza de față, durata arestării preventive a

reclamanților a fost de 4 luni și 15 zile, iar, în ceea ce-1

privește pe reclamantul B.V., s-a reținut în circumstanțiere

și faptul că acesta are studii medii și că la data

arestării era angajat ca șofer la Serviciul Teritorial de Ambulanță Maramureș.

În raport de aceste circumstanțe concrete, instanța de

apel a apreciat că suma de 22.500 lei acordată acestui reclamant de

către prima instanță, cu titlu de daune morale, apare ca

insuficientă, ea nereușind să se constituie într-o justă

compensație a suferinței psihice ce i-a fost cauzată prin

privarea de libertate. Concluzia instanței a fost în sensul că

acordarea în beneficiul reclamantului B.V. a unor daune morale în sumă

totală de 54.000 lei apare ca fiind întemeiată în drept și

justificată din perspectivă probatorie.

Cu privire la reclamantul B.Ș. s-au avut în vedere

statuările cu valoare de principiu arătate mai sus, suplimentar,

reținându-se că acesta este absolvent al Academiei de Studii

Economice din București, iar la data arestării sale preventive, avea

calitatea de unic asociat și administrator al unei societăți

comerciale. Apartenența sa la mediul de afaceri local și poziția

sa în această implicau, pe de o parte, o mai mare notorietate locală

în raport cu reclamantul B.V., dar, pe de altă parte, și o

suferință psihică sporită, între altele, de constatarea

că poziția sa socială și credibilitatea sa personală,

precum și cea a societății comerciale pe care o conducea, sunt

lezate de arestarea preventivă pe o durată de timp ce poate fi

caracterizată îndeajuns de lungă.

Concluzia finală a fost în sensul că, în cazul

reclamantul B.Ș., suferința psihică provocată de arestare a

fost mai mare decât aceea a reclamantului B.V., astfel că și

despăgubirea ce i se cuvine trebuie să fie sporită. Curtea a

apreciat astfel că reclamantului B.Ș. i se cuvin, cu titlu de

reparare a prejudiciului moral ce i-a fost cauzat, despăgubiri în sumă

de 67.500 lei.

Sub aspectul despăgubirilor materiale

ce i se cuvin reclamantului

B.Ș., s-a avut în

vedere că acest reclamant avea calitatea de unic asociat și

administrator al unei societăți comerciale.

Îndreptățirea la obținerea

despăgubirii implică însă, a se stabili în mod riguros

existența unui prejudiciu, precum și legătura de cauzalitate

dintre prejudiciu și măsura privativă de libertate

declarată nelegală, fiind de principiu că doar în limitele

acestei legături de cauzalitate se poate dispune repararea prejudiciului.

Mai mult, legătura de cauzalitate dintre măsura privativă de

libertate și prejudiciu trebuie să fie certă și

dovedită, în caz contrar neputându-se considera că sunt întrunite

cerințele legale pentru obținerea despăgubirii.

În ceea ce privește situația cauzei pendinte,

instanța a apreciat că, în mod eronat, a hotărât prima

instanță că reclamantul B.Ș. trebuie despăgubit cu

suma de 66.413 lei, reprezentând prejudiciu ce i-ar fi fost cauzat prin

distrugerea utilajelor de carmangerie, întrucât nu există o

legătură directă între distrugerea acestora și condamnarea

penală a reclamantului prin lipsirea lui de libertate. Așa cum

însuși reclamantul a arătat în motivarea cererii de chemare în judecată,

producerea în data de 12 martie 1998 a accidentului rutier s-a soldat cu

deteriorarea parțială a acestor utilaje, reclamantul mai

menționând și că societatea asigurătoare nu a plătit

daunele corespunzătoare repunerii în funcțiune a utilajelor, respectiv

suma de 54.000.000 lei vechi.

Doar în situația în care utilajele ar fi fost în stare de

funcționare după producerea accidentului și, totodată, ar

fi fost sechestrate, în sensul legii, de către organele de urmărire

penală sau de către instanțele de judecată, iar

reclamantul, ca asociat unic și administrator al S.C. R.B. S.R.L.

Vișeu de Sus, ar fi fost lipsit, împotriva voinței sale, de dreptul

de dispoziție asupra lor cu consecința imposibilității

utilizării în activitatea comercială a firmei, s-ar fi putut

considera că existența procesului penal i-ar fi cauzat reclamantului

B.Ș. un prejudiciu susceptibil de reparație patrimonială.

În ceea ce privește profitul pe care

această societate nu l-a realizat în perioada 7 noiembrie 2000 - octombrie

2006, s-a apreciat că nu s-a justificat rațiunea pentru care, exceptând

perioada în care reclamantul B.Ș. a fost privat de libertate (7 noiembrie

2000 - 23 martie 2001), s-ar putea considera că, în mod direct și

nemijlocit, deci neîndoielnic, pierderile în activitatea comercială s-au

datorat privării nelegale de libertate. In perioada în care s-a aflat în

stare de libertate, reclamantul putea conduce cu normală diligentă

activitatea societății, simpla existență a procesului penal

nefiind de natură a influența direct această activitate. Nu

există, așadar, necesara legătură de cauzalitate între

condamnarea penală a reclamantului, urmată de scoaterea lui

ulterioară de sub urmărire penală, și pierderile financiare

ale societății comerciale la care reclamantul avea calitatea de unic

asociat și administrator, nefiind probat în cauză că, prin ea

însăși, situația reclamantului de persoană

urmărită și, apoi, judecată penal a periclitat ori chiar

dăunat legăturilor de afaceri și, în genere,

activității comerciale a firmei.

S-a reținut totodată că, în sensul celor afirmate

în motivele apelului declarat de Statul Român, S.C. R.B. S.R.L. Vișeu de

Sus a înregistrat obligații financiare restante dintr-o perioadă

anterioară celei în care reclamantul a fost arestat preventiv,

ajungându-se apoi la declanșarea falimentului prin încheierea din 12

octombrie 2001 a Tribunalului Maramureș.

În perioada în care reclamantul B.Ș. a fost privat de

libertate,   nu   a  putut  conduce  în   mod   corespunzător

activitatea societății, aceasta și în condițiile în care nu

avea doar calitatea de asociat unic, ci și pe cea de administrator al

societății comerciale.

Concluzia instanței a fost în sensul

că, într-adevăr, pentru această perioadă de timp (7

noiembrie 2000 - 23 martie 2001), reclamantul este îndreptățit la a

pretinde despăgubiri corespunzătoare profitului pe care societatea

comercială l-ar fi obținut în condițiile unei

activități de producție și desfacere normale, adică

neinfluențată de privarea de libertate a reclamantului.

Față de concluziile expertizei

judiciare contabile efectuate de către Tribunal în rejudecare a rezultat,

în valoare actualizată cu rata inflației, că profitul net pe

care S.C. R.B. S.R.L. l-ar fi putut obține în perioada 7 noiembrie 2000 -

23 martie 2001 din producția în abator de 1500 kg. carne/zi, respectiv din desfacerea produselor din carne în cele cinci magazine de desfacere

cu amănuntul, era de 21.353 lei. Așa fiind, a rezultat că doar

această sumă i se cuvine reclamantului B.Ș., cu titlu de

despăgubiri materiale.

Împotriva deciziei instanței de apel

au formulat cereri de recurs

reclamanții B.V. si B.Ș.,

precum și

Statul Român, reprezentat Ministerul

Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a

Finanțelor Publice Maramureș,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Cluj, prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

(I) Recursul declarat

de reclamanți a vizat

următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

În ceea ce privește daunele morale acordate de către

instanță, acestea sunt cu mult sub limita acceptată chiar de

către pârât, în condițiile în care prin înscrisurile depuse la

dosarul cauzei - adresa nr. 14.975 din 27 martie .2007 emisă de către

Direcția Generală a Finanțelor Publice Maramureș și

adresa nr. 11.469 din 30 martie 2007 - s-a dovedit că acesta a fost de

acord cu daune morale cuprinse între 500-1000 lei/zi.

S-a susținut că, întrucât reclamantul B.Ș. are

studii superioare, fiind absolvent al ASE București, Facultatea de

Comerț și ocupând funcția de administrator al

societății, ar fi fost justificată o sumă maximă de

despăgubire, respectiv 1000 lei/zi de arest.

Cu privire la daunele materiale, cu referire la același

reclamant, s-a susținut că au fost avute în vedere concluziile

raportului de expertiză efectuat în cauză. Raportul este singurul

document din dosarul cauzei care stabilește cu exactitate valoarea

pagubelor materiale cu care trebuia despăgubit reclamantul. Aprecierea

că daunele materiale trebuie puse în legătură doar cu perioada

reținerii sub stare de arest preventiv, nu are niciun suport legal,

deoarece, în realitate, reținerea și distrugerea totală a

utilajelor din vina organelor de cercetare penală se întinde pe întreaga

perioadă de amortizare a acestora.

(II) Recursul

declarat de Statul,'Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Maramureș, a

vizat următoarele

aspecte de pretinsă nelegalitate:

Potrivit art. 504 Cod procedură penală, victimele

erorilor judiciare sunt îndreptățite la despăgubiri pentru

paguba materială și dauna morală suferită numai în

două cazuri: în caz de condamnare definitivă, dacă în urma

rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de

achitare; în caz de privare sau restrângere de libertate în mod nelegal în

cursul procesului.

Prima situație nu a existat în cazul reclamanților,

întrucât aceștia nu au fost condamnați printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, iar apoi achitați prin

exercitarea unei căi de atac extraordinare. Prin urmare, reclamanții

nu au purtat sintagma unei condamnări definitive, singura situație

avută în vedere de prevederile art. 504 alin. (1) Cod procedură

penală.

Recurentul-pârât a susținut că nu are posibilitatea de

a calcula daunele materiale sau morale suferite de către reclamanți,

acestea impunându-se a fi dovedite prin documente care să ateste

realitatea lor, ținându-se cont și de prevederile art. 111 Cod

procedură civilă,

respectiv art.

1169 Cod civil, conform căruia:

"cel ce face o propunere

înaintea

judecății trebuie să o dovedească''.

Cu privire la acordarea daunelor morale, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut în mod constant că, în cazurile de

violare a art. 5 paragraful I al Convenției - privare nelegală de

libertate - sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri

bănești pentru prejudiciul moral și fizic suferit pe perioada

detenției nelegale.

Prin definiție, daunele morale constau în atingerea

adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se

referă la existența fizică a omului, la sănătatea

și integralitatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiul

profesional și alte valori similare.

Astfel, instanța de judecată va avea în vedere

principiul reparării corecte a prejudiciului cauzat prin acordarea unor

despăgubiri echitabile, cu reală funcție reparatorie.

Scopul urmărit de art. 504 Cod procedura penală este

de materializare a principiului constituțional, potrivit căruia

statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile

judiciare săvârșite in procesele penale.

Art. 20 din Constituția României, republicată,

stipulează ca dispozițiile constituționale privind drepturile si

libertățile cetățenilor vor fi interpretate si aplicate in

concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si

cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există

neconcordanță, între pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile

interne, au prioritate reglementările internaționale, cu

excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin

dispoziții mai favorabile.

În raport de considerentele legale sus-menționate, s-a

susținut că sumele acordate reclamanților sunt prea mari

față de prejudiciul moral suferit, astfel ca, s-a solicitat

instanței să țină cont în soluționarea recursului, pe

lângă documentele depuse ca probă, și de practica judiciară

națională și internațională.

Instanța trebuia să țină cont de

dispozițiile art. 505 alin. (l) Cod procedură penală, potrivit

cărora la stabilirea întinderii reparației se ține seama de

durata privării de libertate suportate, precum și de

consecințele produse asupra persoanei și asupra familiei celui privat

de libertate.

Procedura falimentului debitoarei S.C. R.B. S.R.L. Viseu de Sus

a fost declanșată prin încheierea Tribunalului Maramureș din 12

octombrie 2001, data la care deja, conform raportului de expertiză

contabilă efectuată în dosar nr. 6567/2003, debitoarea înregistra

obligații restante către bugetul de stat și Credit Bank

Sucursala Maramureș.

Așadar, problemele financiare ale societății

administrate de reclamantul B.Ș. erau anterioare datei producerii

evenimentului rutier.

În ceea ce privește daunele morale s-a solicitat

instanței de recurs ca aprecierea suferinței morale îndurată de

reclamanți să fie pusă în concordanță cu

legislația și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Instanța de recurs trebuia să aibă în vedere la

stabilirea sumelor cuvenite reclamanților că, în situația

actuală, pentru păstrarea echilibrelor bugetare, sunt necesare unele

măsuri menite să reducă volumul cheltuielilor bugetare la un

nivel care să permită respectarea angajamentelor interne și

internaționale asumate de Guvernul României.

(III) Recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a

vizat

următoarele aspecte de pretinsă ne legalitate:

Instanța a reținut în mod

greșit că reclamantul B.Ș. ar fi îndreptățit la plata

sumei de 21.353 lei cu titlu de daune materiale, în condițiile în care

toate calculele expertizei au fost efectuate în baza studiului de fezabilitate

pe o perioadă de 3 ani dinaintea producerii accidentului de

circulație.

Chiar și în ipoteza în care s-ar

calcula un profit pentru perioada arestării de 4 luni și 15 zile,

acesta ar aparține societății, ca persoană juridică,

și nu reclamantului. Acesta, în calitate de asociat unic, este

îndreptățit doar la plata dividendelor, care se scad din profitul

brut al societății, rezultând astfel profitul net. De altfel,

încasarea dividendelor nu este obligatorie, acestea putând fi reinvestite, iar

din toate înscrisurile menționate a rezultă că reclamantul

B.Ș. nu a încasat niciodată dividende.

Dispozițiile art. 505 Cod de

procedură penală prescriu faptul că la stabilirea întinderii

reparației se va ține seama de durata privării de libertate, dar

și de toate consecințele produse asupra persoanei sau familiei celui

privat de libertate.

In cauza de față, s-a dovedit

faptul că cei doi reclamanți, care sunt frați, au fost

arestați aceeași perioadă de timp de 4 luni și 15 zile,

însă instanțele de judecată au diferențiat cuantumul

daunele morale în mod nejustificat.

Prima instanță a indicat doar criteriile generale din

art. 505 Cod de procedură penală, iar instanța de apel a

arătat că aceste daune morale trebuie diferențiate, aproape

dublate, datorită studiilor reclamanților.

Or, ținând cont de faptul că

daunele morale constau în atingerea valorilor care definesc personalitatea

umană, atributele de cinste, onoare, demnitate, acestea nu au nici o

legătură cu existența sau inexistența studiilor.

Nici Curtea Europeană, atunci când a acordat

despăgubiri morale, nu a operat cu criterii de evaluare prestabilite, ci a

judecat în echitate. Nu s-au dovedit aspecte care țin de viața

privată, socială, profesională ale reclamanților pentru a

se mări sau diferenția daunele morale.

Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce

urmează:

Față de conținutul cererilor de recurs, se impune

ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a

recursului să fie precedată de considerații preliminare privind

cauza recursului, după cum urmează:

În calea de atac extraordinară a

recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza

decât ipotezele prevăzute de art.   304  Cod  de  procedură

civilă,  care  concretizează  aspecte  de nelegalitate în

legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural

și/sau substanțial).

Scopul acestei căi de atac este, esențialmente,

de control al legalității hotărârii atacate cu recurs, ceea ce

înseamnă că orice susținere care relevă pretinse erori ale

instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză - sub

toate aspectele susținute de recurenți cu privire la valorizarea în

probațiune a înscrisurilor administrate de părți, valorificarea

raportului de expertiză efectuat în cauză - istoricul cauzei deduse

judecății, toate cu consecințe directe în planul

configurării/reconfigurării situației de fapt a dosarului pendinte,

excede analizei instanței de recurs.

Instanțele anterioare au prezentat în mod exhaustiv

întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret

și considerentele legale pentru care au ajuns la soluția

pronunțată în primă instanță, respectiv, în apel, pe

fondul raportului juridic litigios.

Noua formulare a textului art. 304 din Codul de procedură

civilă accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare

de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au

beneficiat de o judecată în primă instanță și una în

apel (ambele judecăți de fond), finalizată prin configurarea

situației de fapt a dosarului și cu o rezolvare judiciară definitivă

a conflictului existent între părțile cu interese contrare.

O situație de nelegalitate, în esență, pentru a

fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea

expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la

situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor

anterioare.

În fața unei instanțe de recurs

nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de

netemeinicie, și aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod

concret de sistemul dublului grad de jurisdicție, calea de atac a

recursului fiind în mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară

de atac.

Cu aceste precizări, Înalta Curte va

răspunde punctual doar criticilor de nelegalitate susținute prin

cererile de recurs deduse judecății.

În drept

,

potrivit

dispozițiilor art. 504 alin. (2) și alin. (3) Cod de procedură

penală, are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul

procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a

restrâns libertatea în mod nelegal.

Pe de altă parte, din momentul în care România a devenit

parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale, normele de drept intern

care vizează drepturi și libertăți care fac obiectul de

reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate cu

dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței dreptului

internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art. 20

din Constituția României.

În acest sens, au fost avute în vedere

prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, conform cărora orice persoană care este victima unei

arestări sau a unei dețineri în condiții contrare

dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparații, respectiv

dispozițiile art. 52 alin. (3) teza I-a din Constituția României,

care stipulează în termeni expreși că statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare și că

despăgubirile ce pot fi acordate pentru prejudiciile cauzate de erori

judiciare pot fi materiale și morale.

În raport de dispozițiile legale

sus-menționate, în mod corect instanțele fondului au apreciat

că, atât timp cât reclamanții nu au fost condamnați penal,

propunându-se cu caracter definitiv scoaterea lor de sub urmărire

penală, arestarea lor timp de 4 luni și 15 zile pe timpul procesului

penal, apare ca fiind nelegală, aceștia fiind în drept să

pretindă reparații civile.

Cât timp pretenția reclamanților

s-a întemeiat pe ipoteza alin. (2) și alin. (3) al art. 504 Cod de

procedură penală, respectiv dreptul la repararea pagubei a persoanei

care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori

căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, nu poate fi primită

critica recurentului-pârât conform căreia reclamanții nu au purtat

sintagma unei condamnări definitive, singura situație, în opinia

acestora, avută în vedere de prevederile art. 504 Cod procedură

penală.

Instanța de apel a reținut și faptul că prin

decizia civilă nr. 35/A din 25 ianuarie 2008 a Curții de Apel Cluj (pronunțată în apel în primul ciclu procesual) s-a stabilit

în mod irevocabil că arestarea reclamantului B.Ș. timp de 4 luni

și 15 zile a fost nelegală. Instanța a statuat totodată, cu

putere de lucru judecat, că, în rejudecare, se va ține seama, la

soluționarea cererii în despăgubire, de întinderea perioadei în care

reclamanții au fost arestați nelegal, în conformitate cu

dispozițiile art. 505 alin.(l) Cod de procedură penală.

S-a stabilit așadar, cu prioritate, că ceea ce s-a

impus a fi analizat în rejudecare a fost întinderea efectivă a

despăgubirilor morale, respectiv materiale, pentru fiecare dintre cei doi

reclamanți.

Din perspectivă strict normativă,

dispozițiile art. 505 alin. (1) Cod de procedură penală - care

enumără criteriile în funcție de care se stabilește

întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, anume durata

privării de libertate suportate, precum și consecințele produse

asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, consecințe

care se analizează în circumstanțele particulare ale fiecărei

cauze civile în parte - instituie regimul juridic aplicabil întinderii

despăgubirilor morale și/sau patrimoniale la care sunt

îndreptățiți inclusiv cei care au fost privați în mod

nelegal de libertate.

Din perspectivă jurisprudențială, trebuie

reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat

cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de

evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în

vedere și o judecată în echitate - aprecierea circumstanțelor

particulare ale fiecărei cauze, în esență, prin raportare la

tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de

autoritățile penale și la consecințelor nefaste pe care

privarea de libertate le-a avut cu privire la viața sa particulară,

socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator

administrat.

În cauza de față, în contextul normativ corect

stabilit de instanțele fondului, s-a apreciat judicios că, prin

privarea de libertate în mod nelegal - condițiile de fapt fiind

evidențiate cu pregnanță în expunerea de motive a

hotărârilor fondului - au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a

existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, ceea ce

înseamnă că dreptul reclamanților la repararea prejudiciului

astfel produs este incontestabil.

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului

care le generează, practica judiciară și literatura de

specialitate au evidențiat că nu există criterii precise pentru

cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor

morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi

și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori

suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o

evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse

se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de

judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile

morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme

concrete de manifestare, iar instanța de judecată are astfel

posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și

să dispună repararea prejudiciului moral produs.

În acest sens și cu o atare

semnificație, instanță de apel a reținut corect că nu

se poate tăgădui că lipsirea de libertate cauzată de

arestarea sa îi provoacă celui în contra căruia măsura a fost

luată o suferință psihică semnificativă, el trebuind

să suporte nu doar restrângerea severă a libertății de

mișcare, ci și tensiunea și disconfortul continuu pe care

situația de persoană încarcerată le presupun. Nu mai puțin,

buna reputație a celui arestat este atinsă, percepția

publică privitoare la persoana sa modificându-se în sens defavorabil. Tot

astfel, suferința psihică produsă de lipsirea de libertate

ajunge să fie amplificată de conștientizarea faptului că

imaginea publică și reputația au de suferit.

În ceea ce-l privește pe reclamantul B.Ș.

s-a avut în vedere și faptul că apartenența sa la mediul de

afaceri local și poziția sa în societatea comercială

menționată implicau, pe de o parte, o mai mare notorietate

locală în raport cu reclamantul B.V., dar, pe de altă parte, și

o suferință psihică sporită, între altele, de constatarea

că poziția sa socială și credibilitatea sa personală,

precum și cea a societății comerciale pe care o conducea, sunt

lezate de arestarea preventivă pe o durată de timp relativ lungă.

Fiind astfel preocupate să circumstanțieze

situația fiecărui reclamant, prin raportare la probatoriul

administrat în cauză, dar și la

dispoziția

de principiu a art. 1169 Cod civil -"cel ce face o propunere

înaintea judecății trebuie să o

dovedească",

nu poate

fi primită critica

recurentului-pârât relativă la

imposibilitatea cuantificării daunelor morale.

În ceea ce privește cuantumul efectiv al

despăgubirilor acordate, sub acest aspect recurenții având puncte de

vedere diferite - de mărire, respectiv, de scădere a cuantumului

despăgubirilor acordate - întrucât acesta se raportează în mod

explicit la modul de interpretare a dovezilor administrate, am arătat

anterior că această critică excede competențelor instanței

de recurs.

Nu poate fi primită nici critica

recurenților-reclamanți conform căreia daunele morale acordate

de către instanță ar fi cu mult sub limita acceptată chiar

de către pârât, dat fiind înscrisurile depuse la dosarul cauzei - adresa

nr. 14.975 din 27 aprilie 2007 emisă de către Direcția Generală

a Finanțelor Publice Maramureș și adresa nr. 11.469 din 30

martie 2007 - întrucât vizează cu evidență un aspect de

netemeinicie, și nu de nelegalitate.

Nici faptul că, criteriul studiilor reclamanților a

fost avut în vedere de instanțele fondului în circumstanțierea

situației particulare a acestora nu reprezintă un element de

nelegalitate ce poate fi imputat hotărârii pronunțate, cât timp

instanțele și-au motivat în mod corespunzător semnificația

drepturilor și valorilor nepatrimoniale, respectiv posibilitatea

reală de evaluare a acestora, prin puterea de apreciere a instanțelor

de judecată, dar prin raportare la toate aspectele relevate.

Sub aspectul despăgubirilor materiale, nu pot fi primite

criticile formulate, întrucât, în privința reclamantului B.Ș., s-a

avut în vedere, cum era și corect că îndreptățirea la

obținerea acestor despăgubiri implică în mod riguros

existența unui prejudiciu, precum și legătura de cauzalitate

dintre prejudiciu și măsura privativă de libertate

declarată nelegală, fiind de principiu că doar în limitele

acestei legături de cauzalitate se poate dispune repararea prejudiciului.

Mai mult, legătura de cauzalitate dintre măsura

privativă de libertate și prejudiciu trebuie să fie certă

și dovedită, în caz contrar neputându-se considera că sunt

întrunite cerințele legale pentru obținerea despăgubirii.

Aprecierea probatoriului s-a făcut din această

perspectivă legală, specifică răspunderii civile

delictuale, concluzia firească ce se impunea a fi făcută fiind

aceea că doar în situația în care utilajele ar fi fost în stare de

funcționare după producerea accidentului și, totodată, ar

fi fost sechestrate, în sensul legii, de către organele de urmărire

penală sau de către instanțele de judecată, iar

reclamantul, ca asociat unic și administrator al S.C. R.B. S.R.L.

Vișeu de Sus, ar fi fost lipsit, împotriva voinței sale, de dreptul

de dispoziție asupra lor cu consecința imposibilității

utilizării în activitatea comercială a firmei, s-ar fi putut

considera că existența procesului penal i-ar fi cauzat reclamantului

B.Ș. un prejudiciu susceptibil de reparație patrimonială.

Susținerea referitoare la faptul

că sunt necesare unele măsuri menite să reducă volumul

cheltuielilor bugetare la un nivel care să permită respectarea

angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul

României, nu reprezintă un argument legal pertinent în acord cu regulile

materiei răspunderii civile delictuale.

Critica ce vizează lipsa de

îndreptățire a reclamantului B.Ș. la plata sumei de 21.353 lei,

cu titlu de daune materiale, susținută pe ideea că, chiar

și în ipoteza în care s-ar calcula un profit pentru perioada

arestării de 4 luni și 15 zile, acesta ar aparține

societății, ca persoană juridică, și nu reclamantului,

nu poate fi primită, întrucât calitatea de asociat unic a acestei

părți îi conferea dreptul la o valoare economică precisă,

respectiv la plata dividendelor.

Pentru toate aceste considerente

de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (l) Cod de procedură civilă, a respins recursurile

formulate în cauză ca nefondate.