ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 780/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin sentința civilă nr. 1873 din 29 septembrie 2010 a Tribunalului Iași s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul F.E. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P., prin D.G.F.P. Iași. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 50.000 lei cu titlu de daune morale. Totodată, a fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata daunelor materiale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 4941 din 30 octombrie 2001, Judecătoria Iași a dispus condamnarea inculpatului F.E., la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2) C. pen.

și 3 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 288 alin. (1) C. pen. Pedepsele aplicate au fost contopite în pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare. Căile de atac, apel și recurs, exercitate de inculpatul F.E. împotriva acestei sentințe penale au fost respinse prin decizia penală nr. 1437 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Iași și decizia penală nr. 517 din 24 iunie 2003 a Curții de Apel Iași. În puterea acestei hotărâri judecătorești, condamnatul F.E.

a fost arestat la data de 22 ianuarie 2007 de autoritățile judiciare spaniole în vederea predării sale către România, mandatul de executare a pedepsei închisorii cu nr. 6435/2001 fiind emis la data de 1 iulie 2003. În procedura rejudecării după extrădare, Judecătoria Iași a pronunțat la data de 22 august 2007, sentința penală nr. 2408, prin care a fost admisă cererea de rejudecare după extrădare formulată de condamnatul F.E., dispunându-se anularea sentinței penale nr. 4941 din 30 octombrie 2001 a Judecătoriei Iași, menținută prin decizia penală nr. 1437 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Iași și definitivă prin decizia penală nr. 517 din 24 iunie 2003 a Curții de Apel Iași. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen., inculpatul F.E. a fost achitat. S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă nu este arestat în altă cauză. Conform adresei nr. X – 39271 din 12 octombrie 2007 reclamantul F.E. a fost pus în libertate la data de 22 august 2007. Apelul formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași împotriva acestei sentințe penale a fost respins prin decizia penală nr. 84 din 19 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul Iași, definitivă. În contextul hotărârilor pronunțate de instanțele de judecată și analizate diacronic rezultă, în puterea autorității de lucru judecat de care se bucură sentința penală nr. 2408 din 22 august 2007 a Judecătoriei Iași, că reclamantul F.E. a fost lipsit de libertate în mod nelegal pe o perioadă de 7 luni, respectiv 22 ianuarie 2007 – 22 august 2007. Achitarea sa a fost pronunțată în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 11 lit. c) C. proc.

pen., reținându-se că faptele nu au fost săvârșite de inculpat. Caracterul nelegal al privării sale de libertate determină în cauză incidența dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituția României și art. 504 – art. 506 C. proc. pen. Astfel, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituția României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. La rândul său, Codul de procedură penală cuprinde în cadrul art. 504 – art. 507 dispoziții legale exprese, speciale, aplicabile reparării pagubei materiale sau daunei morale, în cazul condamnării pe nedrept sau al privării și restrângerii de libertate în mod nelegal. Potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Totodată, în conformitate cu art. 505 alin. (1), la stabilirea întinerii reparării se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Reparația constă în plata unei sume de bani sau ținându-se seama de condițiile celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală. Ca atare, răspunderea statului [(art. 506 alin. (3) C. proc.

pen., pentru obținerea reparării pagubei persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție teritorială domiciliază, chemând în judecată civilă statul care este citat prin M.F.P.)] este strict circumstanțiată, ipotezelor avute în vedere de legiuitor, fiind o răspundere directă, cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Contrar susținerilor pârâtului din întâmpinare, situația de fapt litigioasă dedusă judecății aparține, astfel cum rezultă cu evidență din cele deja relevate, primei ipoteze a textului de lege fiind în prezența unei hotărâri definitive de achitare pronunțată ca urmare a rejudecării cauzei unei persoane, care a fost condamnată definitiv și care a executat din totalul pedepsei închisorii la care a fost condamnată, un interval de timp de 7 luni de zile.

Daunele morale constituie o componentă importantă a răspunderii civile, răspundere care are ca scop nu numai repararea daunelor materiale dar și a celor morale. Prin lipsirea de libertate în mod nelegal reclamantului i s-a adus, în primul rând, un prejudiciu, o pagubă morală independent de orice leziune - fizică. Această pagubă rezultă din atingerile aduse vieții private, cinstei, onoarei, creditului moral, poziției sociale a reclamantului din cauza arestării sale în cursul lunii ianuarie 2007, stare de arest care a durat 7 luni de zile. În acest fel a fost violată injust integritatea psiho – fizică a reclamantului ce a modificat în mod înrăutățitor modul său de a fi și care se repercutează negativ asupra sferei individuale a reclamantului în manifestările sale de viață relevante din punct de vedere juridic.

Prin natura sa imanentă, faptul constând în privarea de libertate, este în putere a produce oricărei persoane un prejudiciu afectiv. Un astfel de prejudiciu prezumat a fost relevat de testimoniile administrate în cauză, testimonii care prezintă umoarea reclamantului privită comparativ înainte de arestarea sa și ulterior acestui moment. Alăturat prejudiciului afectiv reclamantul a suferit și un prejudiciu fizic, corporal, urmare a bolilor debutate în perioada de detenție, insuficiență respiratorie și hipertensiune arterială. În acest sens sunt depozițiile martorilor audiați în cauză. Doctrina juridică română și practica judiciară admit repararea bănească a daunelor morale, deoarece consideră că indemnizația acordată persoanei vătămate, deși nu poate repara propriu-zis prejudiciul moral cauzat, dă totuși, o anumită satisfacție compensatorie acesteia.

Repararea daunelor morale, prin indemnizații bănești, este eficientă deoarece sumele de bani acordate persoanelor vătămate sunt capabile să-i ofere acesteia o satisfacție compensatorie de natură a-i ușura suferințele psihice. De altfel, C.E.D.O. a reținut constant că în cazurile de violare a art. 5, paragraful I al Convenției privind privarea nelegală de libertate sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești pentru prejudiciul produs victimei, atât material cât și moral, pe perioada detenției nelegale. Realitatea că prejudiciile morale, datorită naturii lor, nu pot fi evaluate în bani nu implică nicidecum imposibilitatea stabilirii cuantumului indemnizației de reparare a daunelor morale.

Indemnizația acordată pentru repararea prejudiciului moral trebuie să reprezinte în realitate, o reparare a acestuia, în sensul unei compensații sau satisfacții compensatorii. Întrucât, aprecierea pagubei morale suferite nu se rezumă la determinarea „prețului” suferințelor psihice care sunt inestimabile, tribunalul este chemat la o apreciere multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și a implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale a reclamantului. Pe planul fizic și psihic al vieții sale, reclamantului i-a fost îngrădită libertatea pe o durată apreciabilă în timp, respectiv 7 luni, perioadă în care a fost privat de viața normală și liniștită pe care o avea anterior arestării sale.

Totodată, tribunalul a avut în vedere și modul în care starea de detenție a determinat viața reclamantului în viitor. Întrucât criteriul de stabilire a cuantumului indemnizației destinate reparării daunelor morale, respectiv criteriul gravității și importanței pagubei morale, nu pot fi decât orientative și nu exacte se are în vedere și criteriul echității. Aceasta pentru motivul că indemnizația destinată reparării pagubei morale trebuie să fie justă, echitabilă și nu exagerată. Ca atare, urmărind o justă și integrală dezdăunare a reclamantului F.E., acordarea daunelor morale în sumă de 50.000 lei permite acestuia să-și creeze o anumită ambianță prin care să compenseze cel puțin parțial acele posibilități și satisfacții de care a fost lipsit pe nedrept în perioada arestării de 7 luni.

Relevă tribunalul și jurisprudența constantă sub aspectul daunelor morale a C.E.D.O., care, statuând în echitate și în raport de circumstanțele fiecărei cauze adoptă o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate (cauza K., cauza C., cauza D. împotriva României). Cererea reclamantului de acordare a daunelor materiale a fost respinsă. Paguba materială suferită de reclamant prin arestarea lui nelegală este dincolo de orice echivoc și rezultă din declarațiile martorilor audiați în cauză. Însă, ceea ce nu a avut putință reclamantul a dovedi este cuantumul daunelor materiale produse în patrimoniul său. Tribunalul nu are căderea de a aprecia, în absența unor elemente concrete și relevante ce trebuiau a-i fi prezentate nu doar prin susțineri, ci și prin dovezi administrate înaintea sa, asupra cuantumului daunelor materiale solicitate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul F.E. și pârâtul S.R. prin M.F.P., prin D.G.F.P. Iași. Prin decizia civilă nr. 22 din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate. În ceea ce privește apelul formulat de S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Iași, Curtea a reținut următoarele: Critica vizând neaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor legale privind răspunderea statului nu poate fi primită. Astfel, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora o persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a prejudiciului suferit, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Aceste dispoziții sunt în concordanță cu dispozițiile art. 48 alin. (3) teza I din Constituția României. În speță, reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare prin sentința penală nr. 4941 din 30 octombrie 2001, definitivă. În puterea acestei hotărâri judecătorești, reclamantul a fost arestat la data de 22 ianuarie 2007. În procedura rejudecării după extrădare, Judecătoria Iași a pronunțat sentința penală nr. 2408 din 22 august 2007, definitivă. Prin această sentință a fost admisă cererea de rejudecare după extrădare, iar instanța a anulat sentința penală nr. 4941 din 30 octombrie 2001 a Judecătoriei Iași și a achitat pe reclamant în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c), reținându-se că faptele nu au fost săvârșite de inculpat.

Totodată, s-a dispus punerea de îndată în libertate a reclamantului. Raportat la dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., corect instanța a constatat că dreptul reclamantului de a obține repararea prejudiciului suferit prin deținerea sa ilegală este întemeiat și că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 505 C. proc. pen. Drept urmare, criticile din apelul S.R., formulate sub acest aspect, sunt nefondate. Nefondată este și critica privind cuantumul daunelor morale acordate reclamantului. Daunele morale nu pot fi supuse unei cuantificări exacte. În această materie operează pe deplin principiul reparației integrale care guvernează răspunderea civilă delictuală.

Este evident, în speță, că au fost lezate valori morale esențiale ale reclamantului, astfel că cuantumul daunelor morale, raportat la circumstanțele speței, a fost corect stabilit. În ceea ce privește apelul reclamantului F.E., Curtea a reținut că este nefondat. Astfel, corect prima instanță a argumentat în sensul că prejudiciile morale nu pot fi evaluate în bani, dar nu implică imposibilitatea stabilirii cuantumului indemnizației de reparare a daunelor morale, aceasta reprezentând o compensație, sau o satisfacție compensatorie. Într-adevăr, reclamantului prin faptul arestării sale nelegale timp de 7 luni i s-a adus atingere onoarei, demnității, prestigiului și credibilității sale. În mod deosebit suferința sa psihică a fost intensificată raportat la faptul că unicul său copil a fost lipsit pe un interval de 7 luni de grija și afecțiunea singurului părinte rămas în viață.

Indemnizația stabilită de 50.000 lei este justă, echilibrată și nu este exagerată dând reclamantului o satisfacție corespunzătoare. Curtea a constatat că, raportat la situația de fapt reținută de instanța de fond și la finalitatea indemnizației cu titlu de daune morale, cererea reclamantului de acordare de daune morale în cuantum de 200.000 Euro este excesivă. Constatând în mod corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, instanța s-a pronunțat în echitate și în consens cu jurisprudența C.E.D.O. atunci când a stabilit cuantumul daunelor morale la 50.000 lei. În ceea ce privește daunele materiale, reclamantul avea obligația potrivit art. 1169 C. civ., să le probeze, dar nu le-a dovedit, susținerile sale în legătură cu prejudiciul material neavând corespondent cu probele administrate în cauză.

Drept urmare, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică, apelul reclamantului a fost respins, ca nefondat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, atât reclamantul, cât și pârâtul în cauză. Reclamantul F.E. critică hotărârea instanței de apel sub aspectul cuantumului daunelor morale, considerând că suma de 50.000 lei acordată ca indemnizație pentru prejudiciul moral suferit este extrem de mică. În acest sens arată că, este adevărat că instanțele de judecată nu pot cuantifica cu exactitate prejudiciul moral suferit, însă lipsirea de libertate o perioadă de peste 7 luni nu poate fi satisfăcută cu acordarea sumei de 50000 lei, adică 11.904 Euro. Arestarea nu a fost doar o simplă privare de libertate.

Aceasta a fost de natură a-i leza valorile morale esențiale, situația profesională, socială și familială. În consecință, solicită să se analizeze toate aspectele relatate, să se admită recursul formulat și să se majoreze cuantumul indemnizației de la 50.000 lei la 200.000 Euro. Pârâtul S.R. prin M.F.P., prin D.G.F.P. Iași, critică hotărârea atacată, în special, cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, suma acordată de instanțele anterioare fiind considerată mult prea mare pentru perioada de 7 luni cât a fost arestat reclamantul. În acest sens, arată că instanța de apel a interpretat greșit actele deduse judecății și nu a ținut cont de susținerile pârâtului, având în vedere probatoriul insuficient depus de reclamant în susținerea acțiunii formulate.

Examinând recursurile în limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt fondate, urmând a le respinge, pentru considerentele ce succed: În primul rând, instanța de recurs constată că toate criticile formulate vizează, în esență, cuantumul daunelor morale acordate, motiv pentru care, urmează a le analiza împreună, argumentele respingerii acestora fiind comune. În drept, potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., o persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a prejudiciului suferit, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Din perspectivă strict normativă, art. 505 alin. (1) C. proc.

pen., instituie regimul juridic aplicabil întinderii despăgubirilor morale și/sau patrimoniale la care sunt îndreptățiți inclusiv cei care au fost privați în mod nelegal de libertate. Din perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și C.E.D.O., atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate, aprecierea circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, în esență, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autoritățile penale și la consecințele nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viața sa particulară, socială astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.

În cauza de față, în contextul normativ corect stabilit de instanțele fondului, s-a apreciat judicios că, prin privarea de libertate a reclamantului în mod nelegal, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, ceea ce înseamnă că dreptul reclamantului la repararea prejudiciului astfel produs este incontestabil. În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au evidențiat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs. În acest sens, instanța de apel a reținut corect că nu se poate tăgădui că lipsirea de libertate cauzată de arestarea sa îi provoacă celui în contra căruia măsura a fost luată o suferință psihică semnificativă, el trebuind să suporte nu doar restrângerea severă a libertății de mișcare, ci și tensiunea și disconfortul continuu pe care situația de persoană încarcerată le presupun. Nu mai puțin, buna reputație a celui încarcerat este atinsă, percepția publică privitoare la persoana sa modificându-se în sens defavorabil.

Tot astfel, suferința psihică produsă de lipsirea de libertate ajunge să fie amplificată de conștientizarea faptului că imaginea publică și reputația au de suferit. În mod deosebit, suferința psihică a reclamantului în cauză fost intensificată raportat la faptul că unicul său copil a fost lipsit pe un interval de 7 luni de grija și afecțiunea singurului părinte rămas în viață. În ceea ce privește cuantumul efectiv al despăgubirilor acordate, sub acest aspect recurenții având puncte de vedere diferite, de mărire, respectiv de scădere a cuantumului despăgubirilor, întrucât acesta se raportează explicit la modul de interpretare a probelor administrate, această critică excede competențelor instanței de recurs, întrucât vizează cu evidență un aspect de netemeinicie, și nu de nelegalitate a hotărârii atacate.

Instanțele anterioare au prezentat pe larg întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret și considerentele legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată în primă instanță, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios. O situație de nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare. Prin urmare, în fața instanței de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât, exclusiv, aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, și aceasta pentru că recurenții au beneficiat în mod concret de sistemul dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind în mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac, cu un caracter non-devolutiv, accentuat de textul art. 304 C. proc.

civ. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul F.E. și pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Iași împotriva deciziei nr. 22 din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 februarie 2012.