ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 780/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 780/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin sentința civilă nr.

1873 din 29 septembrie 2010 a Tribunalului Iași s-a admis, în parte, acțiunea

civilă formulată de reclamantul F.E. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P.,

prin D.G.F.P. Iași. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 50.000

lei cu titlu de daune morale.

Totodată, a fost

respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata daunelor

materiale.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr.

4941 din 30 octombrie 2001, Judecătoria Iași a dispus condamnarea inculpatului

F.E., la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de

înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2) C. pen. și 3 luni închisoare,

pentru săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută

de art. 288 alin. (1) C. pen. Pedepsele aplicate au fost contopite în pedeapsa cea

mai grea de 3 ani închisoare. Căile de atac, apel și recurs, exercitate de

inculpatul F.E. împotriva acestei sentințe penale au fost respinse prin decizia

penală nr. 1437 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Iași și decizia penală nr.

517 din 24 iunie 2003 a Curții de Apel Iași. În puterea acestei hotărâri

judecătorești, condamnatul F.E. a fost arestat la data de 22 ianuarie 2007 de

autoritățile judiciare spaniole în vederea predării sale către România,

mandatul de executare a pedepsei închisorii cu nr. 6435/2001 fiind emis la data

de 1 iulie 2003.

În procedura

rejudecării după extrădare, Judecătoria Iași a pronunțat la data de 22 august 2007,

sentința penală nr. 2408, prin care a fost admisă cererea de rejudecare după extrădare

formulată de condamnatul F.E., dispunându-se anularea sentinței penale nr. 4941

din 30 octombrie 2001 a Judecătoriei Iași, menținută prin decizia penală nr. 1437

din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Iași și definitivă prin decizia penală nr.

517 din 24 iunie 2003 a Curții de Apel Iași. În baza art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., inculpatul F.E. a fost

achitat. S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă nu este

arestat în altă cauză. Conform adresei nr. X – 39271 din 12 octombrie 2007

reclamantul F.E. a fost pus în libertate la data de 22 august 2007. Apelul

formulat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași împotriva acestei sentințe penale

a fost respins prin decizia penală nr. 84 din 19 februarie 2008 pronunțată de

Tribunalul Iași, definitivă.

În contextul

hotărârilor pronunțate de instanțele de judecată și analizate diacronic

rezultă, în puterea autorității de lucru judecat de care se bucură sentința

penală nr. 2408 din 22 august 2007 a Judecătoriei Iași, că reclamantul F.E. a

fost lipsit de libertate în mod nelegal pe o perioadă de 7 luni, respectiv 22

ianuarie 2007 – 22 august 2007. Achitarea sa a fost pronunțată în baza art. 11 pct.

2 lit. a) raportat la art. 11 lit. c) C. proc. pen., reținându-se că faptele nu

au fost săvârșite de inculpat.

Caracterul nelegal al

privării sale de libertate determină în cauză incidența dispozițiilor art. 52 alin.

(3) din Constituția României și art. 504 – art. 506 C. proc. pen.

Astfel, potrivit art.

52 alin. (3) din Constituția României, statul răspunde patrimonial pentru

prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

La rândul său, Codul

de procedură penală cuprinde în cadrul art. 504 – art. 507 dispoziții legale

exprese, speciale, aplicabile reparării pagubei materiale sau daunei morale, în

cazul condamnării pe nedrept sau al privării și restrângerii de libertate în

mod nelegal.

Potrivit art. 504 alin.

(1) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la

repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a

pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Totodată, în

conformitate cu art. 505 alin. (1), la stabilirea întinerii reparării se ține

seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate,

precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui

privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Reparația constă în

plata unei sume de bani sau ținându-se seama de condițiile celui îndreptățit la

repararea pagubei și de natura daunei produse, în constituirea unei rente

viagere ori în obligația ca pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau

a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredințat unui institut de asistență

socială și medicală.

Ca atare, răspunderea

statului [(art. 506 alin. (3) C. proc. pen., pentru obținerea reparării pagubei

persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție teritorială

domiciliază, chemând în judecată civilă statul care este citat prin M.F.P.)]

este strict circumstanțiată, ipotezelor avute în vedere de legiuitor, fiind o

răspundere directă, cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Contrar susținerilor

pârâtului din întâmpinare, situația de fapt litigioasă dedusă judecății

aparține, astfel cum rezultă cu evidență din cele deja relevate, primei ipoteze

a textului de lege fiind în prezența unei hotărâri definitive de achitare

pronunțată ca urmare a rejudecării cauzei unei persoane, care a fost condamnată

definitiv și care a executat din totalul pedepsei închisorii la care a fost

condamnată, un interval de timp de 7 luni de zile.

Daunele morale

constituie o componentă importantă a răspunderii civile, răspundere care are ca

scop nu numai repararea daunelor materiale dar și a celor morale.

Prin lipsirea de

libertate în mod nelegal reclamantului i s-a adus, în primul rând, un

prejudiciu, o pagubă morală independent de orice leziune - fizică. Această

pagubă rezultă din atingerile aduse vieții private, cinstei, onoarei,

creditului moral, poziției sociale a reclamantului din cauza arestării sale în

cursul lunii ianuarie 2007, stare de arest care a durat 7 luni de zile. În

acest fel a fost violată injust integritatea psiho – fizică a reclamantului ce

a modificat în mod  înrăutățitor modul său de a fi și care se repercutează

negativ asupra sferei individuale a reclamantului în manifestările sale de

viață relevante din punct de vedere juridic. Prin natura sa imanentă, faptul

constând în privarea de libertate, este în putere a produce oricărei persoane

un prejudiciu afectiv. Un astfel de prejudiciu prezumat a fost relevat de

testimoniile administrate în cauză, testimonii care prezintă umoarea

reclamantului privită comparativ înainte de arestarea sa și ulterior acestui

moment.

Alăturat

prejudiciului afectiv reclamantul a suferit și un prejudiciu fizic, corporal,

urmare a bolilor debutate în perioada de detenție, insuficiență respiratorie și

hipertensiune arterială. În acest sens sunt depozițiile martorilor audiați în

cauză.

Doctrina juridică

română și practica judiciară admit repararea bănească a daunelor morale,

deoarece consideră că indemnizația acordată persoanei vătămate, deși nu poate

repara propriu-zis prejudiciul moral cauzat, dă totuși, o anumită satisfacție compensatorie

acesteia. Repararea daunelor morale, prin indemnizații bănești, este eficientă

deoarece sumele de bani acordate persoanelor vătămate sunt capabile să-i ofere

acesteia o satisfacție compensatorie de natură a-i ușura suferințele psihice.

De altfel, C.E.D.O. a

reținut constant că în cazurile de violare a art. 5, paragraful I al Convenției

privind privarea nelegală de libertate sunt întemeiate cererile de acordare a

despăgubirilor bănești pentru prejudiciul produs victimei, atât material cât și

moral, pe perioada detenției nelegale.

Realitatea că prejudiciile

morale, datorită naturii lor, nu pot fi evaluate în bani nu implică nicidecum

imposibilitatea stabilirii cuantumului indemnizației de reparare a daunelor

morale.  Indemnizația acordată pentru repararea prejudiciului moral trebuie să reprezinte

în realitate, o reparare a acestuia, în sensul unei compensații sau satisfacții

compensatorii.

Întrucât, aprecierea

pagubei morale suferite nu se rezumă la determinarea „prețului” suferințelor

psihice care sunt inestimabile, tribunalul este chemat la o apreciere multilaterală

a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și a implicațiilor acestora

pe toate planurile vieții sociale a reclamantului.

Pe planul fizic și

psihic al vieții sale, reclamantului i-a fost îngrădită libertatea pe o durată apreciabilă

în timp, respectiv 7 luni, perioadă în care a fost privat de viața normală și

liniștită pe care o avea anterior arestării sale. Totodată, tribunalul a avut

în vedere și modul în care starea de detenție a determinat viața reclamantului

în viitor.

Întrucât criteriul de

stabilire a cuantumului indemnizației destinate reparării daunelor morale,

respectiv criteriul gravității și importanței pagubei morale, nu pot fi decât

orientative și nu exacte se are în vedere și criteriul echității. Aceasta

pentru motivul că indemnizația destinată reparării pagubei morale trebuie să

fie justă, echitabilă și nu exagerată. Ca atare, urmărind o justă și integrală dezdăunare

a reclamantului F.E., acordarea daunelor morale în sumă de 50.000 lei permite

acestuia să-și creeze o anumită ambianță prin care să compenseze cel puțin

parțial acele posibilități și satisfacții de care a fost lipsit pe nedrept în

perioada arestării de 7 luni.

Relevă tribunalul și

jurisprudența constantă sub aspectul daunelor morale a C.E.D.O., care, statuând

în echitate și în raport de circumstanțele fiecărei cauze adoptă o poziție

moderată prin sumele rezonabile acordate (cauza K., cauza C., cauza D. împotriva

României).

Cererea reclamantului

de acordare a daunelor materiale a fost respinsă. Paguba materială suferită de

reclamant prin arestarea lui nelegală este dincolo de orice echivoc și rezultă

din declarațiile martorilor audiați în cauză. Însă, ceea ce nu a avut putință reclamantul

a dovedi este cuantumul daunelor materiale produse în patrimoniul său.

Tribunalul nu are căderea de a aprecia, în absența unor elemente concrete și

relevante ce trebuiau a-i fi prezentate nu doar prin susțineri, ci și prin

dovezi administrate înaintea sa, asupra cuantumului daunelor materiale

solicitate.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantul F.E. și pârâtul S.R. prin M.F.P., prin D.G.F.P.

Iași.

Prin decizia civilă nr.

22 din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate.

În ceea ce privește

apelul formulat de S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Iași, Curtea a

reținut următoarele:

Critica vizând

neaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor legale privind răspunderea statului

nu poate fi primită. Astfel, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe

dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora o persoană care

a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a

prejudiciului suferit, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre

definitivă de achitare.

Aceste dispoziții

sunt în concordanță cu dispozițiile art. 48 alin. (3) teza I din Constituția

României.

În speță, reclamantul

a fost condamnat la 3 ani închisoare prin sentința penală nr. 4941 din 30

octombrie 2001, definitivă. În puterea acestei hotărâri judecătorești,

reclamantul a fost arestat la data de 22 ianuarie 2007.

În procedura

rejudecării după extrădare, Judecătoria Iași a pronunțat sentința penală nr. 2408

din 22 august 2007, definitivă. Prin această sentință a fost admisă cererea de

rejudecare după extrădare, iar instanța a anulat sentința penală nr. 4941 din 30

octombrie 2001 a Judecătoriei Iași și a achitat pe reclamant în baza art. 11 pct.

2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c), reținându-se că faptele nu au

fost săvârșite de inculpat. Totodată, s-a dispus punerea de îndată în libertate

a reclamantului.

Raportat la

dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., corect instanța a constatat că

dreptul reclamantului de a obține repararea prejudiciului suferit prin

deținerea sa ilegală este întemeiat și că, în cauză, sunt aplicabile

dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 505 C. proc.

pen.

Drept urmare,

criticile din apelul S.R., formulate sub acest aspect, sunt nefondate.

Nefondată este și

critica privind cuantumul daunelor morale acordate reclamantului.

Daunele morale nu pot

fi supuse unei cuantificări exacte.

În această materie

operează pe deplin principiul reparației integrale care guvernează răspunderea

civilă delictuală.

Este evident, în

speță, că au fost lezate valori morale esențiale ale reclamantului, astfel că

cuantumul daunelor morale, raportat la circumstanțele speței, a fost corect

stabilit.

În ceea ce privește

apelul reclamantului F.E., Curtea a reținut că este nefondat.

Astfel, corect prima instanță

a argumentat în sensul că prejudiciile morale nu pot fi evaluate în bani, dar

nu implică imposibilitatea stabilirii cuantumului indemnizației de reparare a

daunelor morale, aceasta reprezentând o compensație, sau o satisfacție

compensatorie.

Într-adevăr,

reclamantului prin faptul arestării sale nelegale timp de 7 luni i s-a adus

atingere onoarei, demnității, prestigiului și credibilității sale.

În mod deosebit

suferința sa psihică a fost intensificată raportat la faptul că unicul său

copil a fost lipsit pe un interval de 7 luni de grija și afecțiunea singurului

părinte rămas în viață.

Indemnizația stabilită

de 50.000 lei este justă, echilibrată și nu este exagerată dând reclamantului o

satisfacție corespunzătoare.

Curtea a constatat că,

raportat la situația de fapt reținută de instanța de fond și la finalitatea

indemnizației cu titlu de daune morale, cererea reclamantului de acordare de

daune morale în cuantum de 200.000 Euro este excesivă.

Constatând în mod

corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, instanța s-a pronunțat în

echitate și în consens cu jurisprudența C.E.D.O. atunci când a stabilit

cuantumul daunelor morale la 50.000 lei.

În ceea ce privește

daunele materiale, reclamantul avea obligația potrivit art. 1169 C. civ., să le

probeze, dar nu le-a dovedit,

susținerile

sale în legătură cu prejudiciul material neavând

corespondent cu probele

administrate în cauză.

Drept urmare, soluția

instanței de fond fiind legală și temeinică, apelul reclamantului a fost

respins, ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, atât reclamantul, cât și pârâtul

în cauză.

Reclamantul

F.E. critică hotărârea instanței de apel sub aspectul cuantumului daunelor

morale, considerând că suma de 50.000 lei acordată ca indemnizație pentru prejudiciul

moral suferit este extrem de mică.

În

acest sens arată că, este adevărat că instanțele de judecată nu pot cuantifica

cu exactitate prejudiciul moral suferit, însă lipsirea de libertate o perioadă

de peste 7 luni nu poate fi satisfăcută cu acordarea sumei de 50000 lei, adică

11.904 Euro.

Arestarea

nu a fost doar o simplă privare de libertate. Aceasta a fost de natură a-i leza

valorile morale esențiale, situația profesională, socială și familială.

În

consecință, solicită să se analizeze toate aspectele relatate, să se admită

recursul formulat și să se majoreze cuantumul indemnizației de la 50.000 lei la

200.000 Euro.

Pârâtul S.R. prin M.F.P.,

prin D.G.F.P. Iași, critică hotărârea atacată, în special, cu privire la

cuantumul despăgubirilor morale, suma acordată de instanțele anterioare fiind

considerată mult prea mare pentru perioada de 7 luni cât a fost arestat

reclamantul.

În acest sens, arată

că instanța de apel a interpretat greșit actele deduse judecății și nu a ținut

cont de susținerile pârâtului, având în vedere probatoriul insuficient depus de

reclamant în susținerea acțiunii formulate.

Examinând

recursurile în limitele criticilor invocate, ce pot fi încadrate în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt

fondate, urmând a le respinge, pentru considerentele ce succed:

În primul rând,

instanța de recurs constată că toate criticile formulate vizează, în esență,

cuantumul daunelor morale acordate, motiv pentru care, urmează a le analiza

împreună, argumentele respingerii acestora fiind comune.

În drept, potrivit art.

504 alin. (1) C. proc. pen., o persoană care a fost condamnată definitiv are

dreptul la repararea de către stat a prejudiciului suferit, dacă în urma

rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Din perspectivă

strict normativă, art. 505 alin. (1) C. proc. pen., instituie regimul juridic

aplicabil întinderii despăgubirilor morale și/sau patrimoniale la care sunt

îndreptățiți inclusiv cei care au fost privați în mod nelegal de libertate.

Din perspectivă

jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și C.E.D.O.,

atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat

nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au

avut în vedere și o judecată în echitate, aprecierea circumstanțelor

particulare ale fiecărei cauze, în esență, prin raportare la tratamentul la

care persoana în cauză a fost supusă de autoritățile penale și la consecințele

nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viața sa

particulară, socială astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator

administrat.

În cauza de față, în

contextul normativ corect stabilit de instanțele fondului, s-a apreciat

judicios că, prin privarea de libertate a reclamantului în mod nelegal, au fost

lezate drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care

definesc personalitatea umană, ceea ce înseamnă că dreptul reclamantului la

repararea prejudiciului astfel produs este incontestabil.

În materia daunelor

morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară

și literatura de specialitate au evidențiat că nu există criterii precise

pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor

morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori

nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată

de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care

vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor

de judecată.

Prin urmare, chiar

dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora

îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța de judecată are astfel

posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să dispună

repararea prejudiciului moral produs.

În acest sens,

instanța de apel a reținut corect că nu se poate tăgădui că lipsirea de

libertate cauzată de arestarea sa îi provoacă celui în contra căruia măsura a

fost luată o suferință psihică semnificativă, el trebuind să suporte nu doar

restrângerea severă a libertății de mișcare, ci și tensiunea și disconfortul

continuu pe care situația de persoană încarcerată le presupun. Nu mai puțin,

buna reputație a celui încarcerat este atinsă, percepția publică privitoare la

persoana sa modificându-se în sens defavorabil. Tot astfel, suferința psihică

produsă de lipsirea de libertate ajunge să fie amplificată de conștientizarea

faptului că imaginea publică și reputația au de suferit.

În mod deosebit,

suferința psihică a reclamantului în cauză fost intensificată raportat la

faptul că unicul său copil a fost lipsit pe un interval de 7 luni de grija și

afecțiunea singurului părinte rămas în viață.

În ceea ce privește

cuantumul efectiv al despăgubirilor acordate, sub acest aspect recurenții având

puncte de vedere diferite, de mărire, respectiv de scădere a cuantumului

despăgubirilor, întrucât acesta se raportează explicit la modul de interpretare

a probelor administrate, această critică excede competențelor instanței de

recurs, întrucât vizează cu evidență un aspect de netemeinicie, și nu de

nelegalitate a hotărârii atacate.

Instanțele anterioare

au prezentat pe larg întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând

în mod concret și considerentele legale pentru care au ajuns la soluția

pronunțată în primă instanță, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic

litigios.

O situație de

nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin

invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația

de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare.

Prin urmare, în fața

instanței de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât, exclusiv, aspecte de

nelegalitate, nu de netemeinicie, și aceasta pentru că recurenții au beneficiat

în mod concret de sistemul dublului grad de jurisdicție, calea de atac a

recursului fiind în mod expres desemnată de legiuitor drept o cale

extraordinară de atac, cu un caracter non-devolutiv, accentuat de textul art. 304

C. proc. civ.

Având

în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul F.E. și pârâtul S.R. prin M.F.P.

prin D.G.F.P. Iași împotriva deciziei nr. 22 din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 09 februarie 2012.