ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1534/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1534/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 745 din 10 iulie 2009, Tribunalului Maramureș, în

rejudecare, a admis în parte acțiunea reclamantului B.V., a admis în parte

acțiunea conexă a reclamantului B.Ș., ambele acțiuni formulate în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice, a obligat pârâtul să plătească reclamanților următoarele sume:

reclamantului B.V., suma de 1.152 lei, reprezentând salariu neîncasat pentru

perioada 07 noiembrie 2000 - 23 martie 2001, suma de 22.500 lei cu titlu de

daune morale și suma de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată:

reclamantului B.Ș., suma de 168.039,5 lei cu titlu de daune materiale, cu

dobândă legală stabilită conform O.G. nr. 9/2000, de la data pronunțării

prezentei sentințe, și suma de 45.000 lei cu titlu de daune morale, a dispus

consemnarea în carnetul de muncă al reclamantului B.Ș. a perioadei 07 noiembrie

2000 - 23 martie 2001 ca vechime în muncă, a respins cererea reclamantului B.Ș.

privind obligarea pârâtului la plata unei rente viagere.

În fapt, s-a reținut că, la data de 12

martie 1998, în timpul executării unui transport de utilaje de carmangerie pe

ruta Vișeu de Sus-București, pe raza localității Cheia, județul Prahova,

autotrenul condus de către reclamantul B.V. a fost antrenat într-un accident

rutier, urmat de intrarea autovehiculului în parapeții de protecție și soldat

cu un incendiu care a distrus mijlocul de transport în proporție de 80%.

Comisia mixtă care a sosit la fața

locului a stabilit cauzele evenimentului rutier - condițiile de drum

nefavorabile - și cauza incendiului - un scurt circuit la bornele

acumulatorilor. S-a stabilit că bunurile, mașina și încărcătura, au fost

asigurate la SC U. SA de către administratorul firmei, B.Ș.

SC U. SA a depus un denunț penal

împotriva celor doi reclamanți, pentru a evita plata despăgubirilor,

considerând că șoferul a produs voit evenimentul rutier.

Potrivit Ordonanței din 08 noiembrie 2000,

emisă în Dosarul penal nr. 918/P/1998 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

Prahova, s-a dispus arestarea preventivă, pe timp de 30 de zile, începând cu 08

noiembrie 2000, a lui B.Ș., pentru că în luna martie 1998, l-a instigat pe

fratele său, B.V., să incendieze și să distrugă un autotren ce transporta

utilaje de carmangerie, urmând să încaseze, prin fraudă, asigurarea în sumă de

aproximativ 1 miliard lei de la societatea de asigurare SC U. SA Timișoara,

fapta constituind infracțiune de instigare la distrugere și tentativă de

înșelăciune.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe

lângă Tribunalul Prahova nr. 918P/1998 din 29 noiembrie 2000 s-a dispus

trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a lui B.Ș., pentru comiterea

infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 25, raportat la art. 217 alin.

(4) și alin. (5) C. pen., art. 20 C. pen., raportat la art. 215 alin. (2), alin.

(3) și alin. (5), art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 33 C. pen.

Prin sentința penală nr. 2891/2001 a

Judecătoriei Ploiești, reclamanții B.V. și B.Ș. au fost condamnați la pedeapsa

închisorii, deducându-se durata arestului preventiv, respectiv perioada 07

noiembrie 2000 - 23 martie 2001.

Prin Ordonanța din 24 august 2005,

emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, procurorul a dispus

scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului B.Ș., cu motivarea că în cauză

nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Prin sentința penală nr. 136/2006,

Tribunalul Brașov a admis plângerea, a desființat ordonanța și a trimis cauza

Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova în vederea redeschiderii urmăririi

penale.

Prin decizia penală nr. 530/ R din 29

septembrie 2006, Curtea de Apel Brașov a admis recursurile și a respins

plângerea SC U. SA, menținând astfel această ordonanță de scoatere de sub

urmărire penală. S-a reținut astfel că este nejustificată o nouă redeschidere a

urmării penale după 8 ani de la inițierea acesteia împotriva făptuitorilor B.,

perioadă în care organele judiciare nu au fost în măsură să demonstreze

săvârșirea infracțiunilor în cauză, în condiții care să conducă la angajarea

răspunderii penale a numiților B.Ș. și B.V. Această situație nu poate conduce

la o prelungire fără limite a procedurilor în cauză, fără a se aduce atingere

drepturilor făptuitorilor B. la un proces echitabil, în sensul respectării unei

durate rezonabile a procedurii penale, impus de prevederile art. 6 din

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

În drept, au fost avute în vedere

dispozițiile art. 504 C. proc. pen., art. 5 paragraful 5 din Convenția

europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în

raport de care instanța a apreciat că, atât timp cât reclamanții nu au fost

condamnați penal, propunându-se cu caracter definitiv scoaterea lor de sub

urmărire penală, arestarea lor timp de 4 luni și 15 zile, pe timpul procesului

penal, apare ca fiind nelegală. Au fost avute în vedere și prevederile art. 20 alin.

(2) din Constituție, concluzia instanței fiind în sensul că, a existat, în

cazul reclamanților, o privare nelegală de libertate, astfel că aceștia sunt în

drept a pretinde reparații civile.

În ceea ce privește întinderea

reparațiilor cuvenite fiecărui reclamant și natura acestora, s-au reținut

următoarele considerente;

Cu privire la reclamantul B.V. -

studii medii, șofer în cadrul serviciului de ambulanță al localității Vișeu de

Sus, județul Maramureș - s-a reținut că la data arestării acesta avea un

salariu de 2.880.000 lei vechi, la care se adăuga un spor de 100% pentru zilele

de sărbătoare. De asemenea, începând cu data de 01 martie 2001, salariile de

bază ale șoferilor ambulanțieri au fost majorate prin O.G. nr. 42/2001 cu 7%,

astfel că pentru perioada 01 martie 2001 - 23 martie 2001 s-a avut în vedere și

această majorare. Prin urmare, salariul neîncasat de către B.V. pentru perioada

arestării nelegale a fost stabilit la suma de 1.152 lei.

În ceea ce privește impactul pe care

arestarea nelegală 1-a avut asupra reclamantului B.V. și a familiei sale, suma

de 22.500 lei s-a apreciat a fi o compensație suficientă pentru prejudiciul

moral suferit.

Cu privire la reclamantul B.Ș. - la data

arestării sale, asociat unic și administrator la SC R.B. SRL - instanța a avut

în vedere stabilirea cuantumului prejudiciului material numai pentru perioada

arestării nelegale, calculându-se valoarea actualizată a pierderilor. În acest

sens, expertiza tehnico-judiciară contabilă efectuată în cauză a stabilit că

societatea comercială realiza profit din activitatea de abatorizare a

animalelor vii, din comercializarea animalelor vii și din vânzarea cărnii în

cele 5 magazine de desfacere cu amănuntul a produselor din carne. Instanța a

stabilit astfel, că profitul pe care societatea comercială l-ar fi realizat în

condiții normale ar fi fost de 44.067,5 lei. La acest prejudiciu material s-a

adăugat și suma de 66.413 lei, rezultată din pierderea utilajelor (din totalul

pierderilor suferite ca urmare distrugerii utilajelor s-au scăzut despăgubirile

încasate de la societatea asigurătoare). Ca urmare a dezechilibrului în

activitate înregistrat pe timpul arestării preventive a reclamantului B.Ș., SC

.B. SRL a intrat în anul 2001 în procedura de faliment, iar ulterior, în

procedura de lichidare. Pierderile înregistrate prin declanșarea falimentului

au fost cuantificate la valoarea de 57.589 lei, ceea ce înseamnă că

despăgubirilor materiale cuvenite reclamantului B.Ș. au fost stabilite la suma

de 168.039,5 lei.

S-a respins ca neîntemeiată cererea

reclamantului B.Ș. de a-i fi plătită o rentă viageră în cuantum de 2.000 lei

lunar, întrucât reclamantul nu se află în incapacitate totală sau parțială de

muncă, nedovedindu-se nici legătura de cauzalitate între arestarea sa

preventivă și afecțiunile de care acesta a suferit ulterior (tulburări

afectiv-depresive, reflux gastro - esofagian, steatoză hepatică, tahicardie

sinusală) sau de care suferă în prezent și pentru care face tratament.

Referitor la daunele morale, s-a

apreciat că suma de 45.000 lei ar fi suficientă pentru acoperirea prejudiciului

moral suferit ca urmare a arestării nelegale.

Prin decizia civilă nr. 61/ A din 5

martie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie, a admis, în parte, apelul reclamanților, precum și

apelul pârâtului, a schimbat, în parte, sentința, a obligat pârâtul să-i

plătească reclamantului B.V. suma de 54.000 lei, cu titlu de daune morale, a

obligat pârâtul să-i plătească reclamantului B.Ș. suma de 76.500 lei cu titlu

de daune morale și suma de 21.353 lei cu titlu de daune materiale, a menținut

celelalte dispoziții ale sentinței.

S-a reținut în expunerea de motive că

prin decizia civilă nr. 35/ A din 25 ianuarie 2008 a Curții de Apel Cluj

(pronunțată în apel în primul ciclu procesual) s-a stabilit în mod irevocabil

că arestarea reclamantului B.Ș. timp de 4 luni și 15 zile a fost nelegală.

Instanța a statuat totodată, cu putere

de lucru judecat, că, în rejudecare, se va ține seama la soluționarea cererii

în despăgubire, de întinderea perioadei în care reclamanții au fost arestați

nelegal, în conformitate cu dispozițiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen.

Rezultă așadar că ceea ce s-a impus a

fi analizat în rejudecare a fost Întinderea efectivă a despăgubirilor morale,

respectiv materiale, pentru fiecare dintre cei doi reclamanți.

În drept, potrivit dispozițiilor art. 505

alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparației se va ține seama de

durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum

și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de

libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Aceste dispoziții legale instituie

regimul juridic aplicabil întinderii despăgubirilor morale și/ sau patrimoniale

la care sunt îndreptățiți inclusiv cei care au fost privați în mod nelegal de

libertate, fiind de avut în vedere atât propria lor suferință morală, cauzată

de privarea de libertate, cât și, când este cazul, consecințele produse asupra

familiei lor, precum și eventualele daune morale angajate.

Sub aspectul daunelor morale, instanță

a reținut atât durata efectivă a privării de libertate, cât și ideea că, de

principiu, lipsirea de libertate provoacă persoanei în cauză o suferință

psihică semnificativă, acesta trebuind să suporte nu doar restrângerea severă a

libertății de mișcare, ci și tensiunea și disconfortul continuu pe care

situația de persoană încarcerată le presupun. Pe de altă parte, buna reputație

a celui arestat este atinsă, percepția publică privitoare la persoana sa

modificându-se în sens defavorabil.

În cauza de față, durata arestării

preventive a reclamanților a fost de 4 luni și 15 zile, iar, în ceea ce-l

privește pe reclamantul B.V., s-a reținut în circumstanțiere și faptul că

acesta are studii medii și că la data arestării era angajat ca șofer la

Serviciul Teritorial de Ambulanță Maramureș.

În raport de aceste circumstanțe

concrete, instanța de apel a apreciat că suma de 22.500 lei acordată acestui

reclamant de către prima instanță, cu titlu de daune morale, apare ca

insuficientă, ea nereușind să se constituie într-o justă compensație a

suferinței psihice ce i-a fost cauzată prin privarea de libertate. Concluzia

instanței a fost în sensul că acordarea în beneficiul reclamantului B.V. a unor

daune morale în sumă totală de 54.000 lei apare ca fiind întemeiată în drept și

justificată din perspectivă probatorie.

Cu privire la reclamantul B.Ș. s-au

avut în vedere statuările cu valoare de principiu arătate mai sus, suplimentar,

reținându-se că acesta este absolvent al Academiei de Studii Economice din

București, iar la data arestării sale preventive, avea calitatea de unic

asociat și administrator al unei societăți comerciale. Apartenența sa la mediul

de afaceri local și poziția sa în această implicau, pe de o parte, o mai mare

notorietate locală în raport cu reclamantul B.V., dar, pe de altă parte, și o

suferință psihică sporită, între altele, de constatarea că poziția sa socială

și credibilitatea sa personală, precum și cea a societății comerciale pe care o

conducea, sunt lezate de arestarea preventivă pe o durată de timp ce poate fi

caracterizată îndeajuns de lungă.

Concluzia finală a fost în sensul că,

în cazul reclamantul B.Ș., suferința psihică provocată de arestare a fost mai

mare decât aceea a reclamantului B.V., astfel că și despăgubirea ce i se cuvine

trebuie să fie sporită. Curtea a apreciat astfel că reclamantului B.Ș. i se

cuvin, cu titlu de reparare a prejudiciului moral ce i-a fost cauzat,

despăgubiri în sumă de 67.500 lei.

Sub aspectul despăgubirilor materiale

ce i se cuvin reclamantului B.Ș., s-a avut în vedere că acest reclamant avea

calitatea de unic asociat și administrator al unei societăți comerciale.

îndreptățirea la obținerea

despăgubirii implică însă, a se stabili în mod riguros existența unui

prejudiciu, precum și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și măsura

privativă de libertate declarată nelegală, fiind de principiu că doar în

limitele acestei legături de cauzalitate se poate dispune repararea

prejudiciului. Mai mult, legătura de cauzalitate dintre măsura privativă de

libertate și prejudiciu trebuie să fie certă și dovedită, în caz contrar

neputându-se considera că sunt întrunite cerințele legale pentru obținerea

despăgubirii.

În ceea ce privește situația cauzei

pendinte, instanța a apreciat că, în mod eronat, a hotărât prima instanță că

reclamantul B.Ș. trebuie despăgubit cu suma de 66.413 lei, reprezentând

prejudiciu ce i-ar fi fost cauzat prin distrugerea utilajelor de carmangerie,

întrucât nu există o legătură directă între distrugerea acestora și condamnarea

penală a reclamantului prin lipsirea lui de libertate.

Așa cum însuși reclamantul a arătat în

motivarea cererii de chemare în judecată, producerea în data de 12 martie 1998

a accidentului rutier s-a soldat cu deteriorarea parțială a acestor utilaje,

reclamantul mai menționând și că societatea asigurătoare nu a plătit daunele

corespunzătoare repunerii în funcțiune a utilajelor, respectiv suma de 54.000.000

lei vechi.

Doar în situația în care utilajele ar

fi fost în stare de funcționare după producerea accidentului și, totodată, ar

fi fost sechestrate, în sensul legii, de către organele de urmărire penală sau

de către instanțele de judecată, iar reclamantul, ca asociat unic și

administrator al SC .B. SRL Vișeu de Sus, ar fi fost lipsit, împotriva voinței

sale, de dreptul de dispoziție asupra lor cu consecința imposibilității

utilizării în activitatea comercială a firmei, s-ar fi putut considera că

existența procesului penal i-ar fi cauzat reclamantului B.Ș. un prejudiciu

susceptibil de reparație patrimonială.

În ceea ce privește profitul pe care

această societate nu l-a realizat în perioada 07 noiembrie 2000 - octombrie

2006, s-a apreciat că nu s-a justificat rațiunea pentru care, exceptând

perioada în care reclamantul B.Ș. a fost privat de libertate (07 noiembrie 2000

- 23 martie 2001), s-ar putea considera că, în mod direct și nemijlocit, deci

neîndoielnic, pierderile în activitatea comercială s-au datorat privării

nelegale de libertate. In perioada în care s-a aflat în stare de libertate,

reclamantul putea conduce cu normală diligentă activitatea societății, simpla

existență a procesului penal nefiind de natură a influența direct această

activitate. Nu există, așadar, necesara legătură de cauzalitate între

condamnarea penală a reclamantului, urmată de scoaterea lui ulterioară de sub

urmărire penală, și pierderile financiare ale societății comerciale la care

reclamantul avea calitatea de unic asociat și administrator, nefiind probat în

cauză că, prin ea însăși, situația reclamantului de persoană urmărită și, apoi,

judecată penal a periclitat ori chiar dăunat legăturilor de afaceri și, în

genere, activității comerciale a firmei.

S-a reținut totodată că, în sensul

celor afirmate în motivele apelului declarat de Statul Român, SC B. SRL Vișeu

de Sus a înregistrat obligații financiare restante dintr-o perioadă anterioară

celei în care reclamantul a fost arestat preventiv, ajungându-se apoi la

declanșarea falimentului prin încheierea din 12 octombrie 2001 a Tribunalului

Maramureș.

În perioada în care reclamantul B.Ș. a

fost privat de libertate, nu a putut conduce în mod corespunzător activitatea societății,

aceasta și în condițiile în care nu avea doar calitatea de asociat unic, ci și

pe cea de administrator al societății comerciale.

Concluzia instanței a fost în sensul

că, într-adevăr, pentru această perioadă de timp (07 noiembrie 2000 - 23 martie

2001), reclamantul este îndreptățit la a pretinde despăgubiri corespunzătoare

profitului pe care societatea comercială l-ar fi obținut în condițiile unei

activități de producție și desfacere normale, adică neinfluențată de privarea

de libertate a reclamantului.

Față de concluziile expertizei

judiciare contabile efectuate de către Tribunal în rejudecare a rezultat, în

valoare actualizată cu rata inflației, că profitul net pe care SC .B. SRL l-ar

fi putut obține în perioada 07 noiembrie 2000 - 23 martie 2001 din producția în

abator de 1.500 kg. carne/zi, respectiv din desfacerea produselor din carne în

cele cinci magazine de desfacere cu amănuntul, era de 21.353 lei. Așa fiind, a

rezultat că doar această sumă i se cuvine reclamantului B.Ș., cu titlu de

despăgubiri materiale.

Împotriva deciziei instanței de apel

au formulat cereri de recurs (I) la data de 15 iunie 2010, reclamanții B.V. si B.Ș.,

(II) la data de 4 iunie 2010, pârâtul Statul Român, reprezentat Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Maramureș (III)

la data de 1 iunie 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, prin care

au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

(I) Recursul declarat de reclamanții B.V.

și B.Ș. a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

În ceea ce privește daunele morale

acordate de către instanță, acestea sunt cu mult sub limita acceptată chiar de

către pârât, în condițiile în care prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei -

adresa din 27 aprilie 2007 emisă de către Direcția Generală a Finanțelor

Publice Maramureș și adresa din 30 martie 2007 - s-a dovedit că acesta a fost

de acord cu daune morale cuprinse între 500 - 1.000 lei/ zi.

S-a susținut că, întrucât reclamantul B.Ș.

are studii superioare, fiind absolvent al A.S.E. București, Facultatea de

Comerț și ocupând funcția de administrator al societății, ar fi fost

justificată o sumă maximă de despăgubire, respectiv 1.000 lei/ zi de arest.

Cu privire la daunele materiale, cu

referire la același reclamant, s-a susținut că au fost avute în vedere

concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză. Raportul este singurul

document din dosarul cauzei care stabilește cu exactitate valoarea pagubelor

materiale cu care trebuia despăgubit reclamantul. Aprecierea că daunele

materiale trebuie puse în legătură doar cu perioada reținerii sub stare de

arest preventiv, nu are niciun suport legal, deoarece, în realitate, reținerea

și distrugerea totală a utilajelor din vina organelor de cercetare penală se

întinde pe întreaga perioadă de amortizare a acestora.

(II) Decursul declarat de pârâtul Statul,

Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Maramureș, a vizat următoarele aspecte de pretinsă

nelegalitate:

Potrivit art. 504 C. proc. pen.,

victimele erorilor judiciare sunt îndreptățite la despăgubiri pentru paguba

materială și dauna morală suferită numai în două cazuri: în caz de condamnare

definitivă, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă

de achitare; în caz de privare sau restrângere de libertate în mod nelegal în

cursul procesului.

Prima situație nu a existat în cazul

reclamanților, întrucât aceștia nu au fost condamnați printr-o hotărâre judecătorească

definitivă, iar apoi achitați prin exercitarea unei căi de atac extraordinare.

Prin urmare, reclamanții nu au purtat sintagma unei condamnări definitive,

singura situație avută în vedere de prevederile art. 504 alin. (1) C. proc.

pen.

Recurentul - pârât a susținut că nu

are posibilitatea de a calcula daunele materiale sau morale suferite de către

reclamanți, acestea impunându-se a fi dovedite prin documente care să ateste

realitatea lor, ținându-se cont și de prevederile art. 111 C. proc. civ.,

respectiv art. 1169 C. civ., conform căruia: „cel ce face o propunere înaintea

judecății trebuie să o dovedească”.

Cu privire la acordarea daunelor

morale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în mod constant că, în

cazurile de violare a art. 5 paragraful I al Convenției - privare nelegală de

libertate - sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești

pentru prejudiciul moral și fizic suferit pe perioada detenției nelegale.

Prin definiție, daunele morale constau

în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se

referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integralitatea corporală,

la cinste, la demnitate, onoare, prestigiul profesional și alte valori

similare.

Astfel, instanța de judecată va avea

în vedere principiul reparării corecte a prejudiciului cauzat prin acordarea

unor despăgubiri echitabile, cu reală funcție reparatorie.

Scopul urmărit de art. 504 C. proc.

pen. este de materializare a principiului constituțional, potrivit căruia statul

răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare

săvârșite in procesele penale.

Art. 20 din Constituția României,

republicată, stipulează ca dispozițiile constituționale privind drepturile si

libertățile cetățenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu

Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate

la care România este parte. Dacă există neconcordanță, între pactele și

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este

parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu

excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile.

În raport de considerentele legale

sus-menționate, s-a susținut că sumele acordate reclamanților sunt prea mari

față de prejudiciul moral suferit, astfel ca, s-a solicitat instanței să țină

cont în soluționarea recursului, pe lângă documentele depuse ca probă, și de

practica judiciară națională și internațională.

Instanța de recurs trebuia să țină

cont de dispozițiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora la

stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate

suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei și asupra

familiei celui privat de libertate.

Procedura falimentului debitoarei SC

.B. SRL Vișeu de Sus a fost declanșată prin încheierea Tribunalului

Maramureș din 12 octombrie 2001, data la care deja, conform raportului de

expertiză contabilă efectuată în Dosar nr. 6567/2003, debitoarea înregistra

obligații restante către bugetul de stat și C.B. - sucursala Maramureș.

Așadar, problemele financiare ale

societății administrate de reclamantul B.Ș. erau anterioare datei producerii

evenimentului rutier.

În ceea ce privește daunele morale s-a

solicitat instanței de recurs ca aprecierea suferinței morale îndurată de

reclamanți să fie pusă în concordanță cu legislația și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Instanța de recurs trebuia să aibă în

vedere la stabilirea sumelor cuvenite reclamanților că, în situația actuală,

pentru păstrarea echilibrelor bugetare, sunt necesare unele măsuri menite să

reducă volumul cheltuielilor bugetare la un nivel care să permită respectarea

angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României.

(III) Recursul declarat de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Cluj a vizat următoarele aspecte de pretinsă ne

legalitate:

Instanța a reținut în mod greșit că

reclamantul B.Ș. ar fi îndreptățit la plata sumei de 21.353 lei cu titlu de

daune materiale, în 11 condițiile în care toate calculele expertizei au fost

efectuate în baza studiului de fezabilitate pe o perioadă de 3 ani dinaintea

producerii accidentului de circulație.

Chiar și în ipoteza în care s-ar

calcula un profit pentru perioada arestării de 4 luni și 15 zile, acesta ar

aparține societății, ca persoană juridică, și nu reclamantului. Acesta, în

calitate de asociat unic, este îndreptățit doar la plata dividendelor, care se

scad din profitul brut al societății, rezultând astfel profitul net. De altfel,

încasarea dividendelor nu este obligatorie, acestea putând fi reinvestite, iar

din toate înscrisurile menționate a rezultă că reclamantul B.Ș. nu a încasat

niciodată dividende.

Dispozițiile art. 505 C. proc. pen.

prescriu faptul că la stabilirea întinderii reparației se va ține seama de

durata privării de libertate, dar și de toate consecințele produse asupra

persoanei sau familiei celui privat de libertate.

În cauza de față, s-a dovedit faptul

că cei doi reclamanți, care sunt frați, au fost arestați aceeași perioadă de

timp de 4 luni și 15 zile, însă instanțele de judecată au diferențiat cuantumul

daunele morale în mod nejustificat.

Prima instanță a indicat doar

criteriile generale din art. 505 C. proc. pen., iar instanța de apel a arătat că

aceste daune morale trebuie diferențiate, aproape dublate, datorită studiilor

reclamanților.

Or, ținând cont de faptul că daunele

morale constau în atingerea valorilor care definesc personalitatea umană,

atributele de cinste, onoare, demnitate, acestea nu au nici o legătură cu

existența sau inexistența studiilor.

Nici Curtea Europeană, atunci când a

acordat despăgubiri morale, nu a operat cu criterii de evaluare prestabilite,

ci a judecat în echitate. Nu s-au dovedit aspecte care țin de viața privată, socială,

profesională ale reclamanților pentru a se mări sau diferenția daunele morale.

Recursurile sunt nefondate, pentru

considerentele ce urmează;

Față de conținutul cererilor de

recurs, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară

de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza

recursului, după cum urmează:

În calea de atac extraordinară a

recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât

ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de

nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural

și/sau substanțial).

Scopul acestei căi de atac este,

esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs, ceea ce

înseamnă că orice susținere care relevă pretinse erori ale instanței de apel în

aprecierea probelor administrate în cauză - sub toate aspectele susținute de

recurenți cu privire la valorizarea în probațiune a înscrisurilor administrate

de părți, valorificarea raportului de expertiză efectuat în cauză - istoricul

cauzei deduse judecății, toate cu consecințe directe în planul configurării/ reconfigurării

situației de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanței de recurs.

Instanțele anterioare au prezentat în

mod exhaustiv întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod

concret și considerentele legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată în

primă instanță, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios.

Noua formulare a textului art. 304 C.

proc. civ. accentuează caracterul non-devolutiv al căii extraordinare de atac a

recursului, tocmai pentru faptul că părțile au beneficiat de o judecată în

primă instanță și una în apel (ambele judecăți de fond), finalizată prin

configurarea situației de fapt a dosarului și cu o rezolvare judiciară

definitivă a conflictului existent Între părțile cu interese contrare.

O situație de nelegalitate, în esență,

pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a

textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin

stabilită în fața instanțelor anterioare.

În fața unei instanțe de recurs nu pot

fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de

netemeinicie, și aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod concret de

sistemul dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind în mod

expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.

Cu aceste precizări, înalta Curte va

răspunde punctual doar criticilor de nelegalitate susținute prin cererile de

recurs deduse judecății.

În drept, potrivit dispozițiilor art. 504

alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana

care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a

restrâns libertatea în mod nelegal.

Pe de altă parte, din momentul în care

România a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale, normele de drept intern care vizează

drepturi și libertăți care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se

interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului

preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art.

20 din Constituția României.

În acest sens, au fost avute în vedere

prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

conform cărora orice persoană care este victima unei arestări sau a unei

dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la

reparații, respectiv dispozițiile art. 52 alin. 3 teza I-a din Constituția

României, care stipulează în termeni expreși că statul răspunde patrimonial

pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare și că despăgubirile ce pot

fi acordate pentru prejudiciile cauzate de erori judiciare pot fi materiale și

morale.

În raport de dispozițiile legale

sus-menționate, în mod corect instanțele fondului au apreciat că, atât timp cât

reclamanții nu au fost condamnați penal, propunându-se cu caracter definitiv

scoaterea lor de sub urmărire penală, arestarea lor timp de 4 luni și 15 zile

pe timpul procesului penal, apare ca fiind nelegală, aceștia fiind în drept să

pretindă reparații civile.

Cât timp pretenția reclamanților s-a

întemeiat pe ipoteza alin. (2) și alin. (3) al art. 504 C. proc. pen.,

respectiv dreptul la repararea pagubei a persoanei care, în cursul procesului

penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod

nelegal, nu poate fi primită critica recurentului-pârât conform căreia

reclamanții nu au purtat sintagma unei condamnări definitive, singura situație,

în opinia acestora, avută în vedere de prevederile art. 504 C. proc. pen.

Instanța de apel a reținut și faptul

că prin decizia civilă nr. 35/ A din 25 ianuarie 2008 a Curții de Apel Cluj

(pronunțată în apel în primul ciclu procesual) s-a stabilit în mod irevocabil

că arestarea reclamantului B.Ș. timp de 4 luni și 15 zile a fost nelegală.

Instanța a statuat totodată, cu putere de lucru judecat, că, în rejudecare, se

va ține seama, la soluționarea cererii în despăgubire, de întinderea perioadei

în care reclamanții au fost arestați nelegal, în conformitate cu dispozițiile art.

505 alin. (1) C. proc. pen.

S-a stabilit așadar, cu prioritate, că

ceea ce s-a impus a fi analizat în rejudecare a fost întinderea efectivă a

despăgubirilor morale, respectiv materiale, pentru fiecare dintre cei doi

reclamanți.

Din perspectivă strict normativă,

dispozițiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen. - care enumeră criteriile în

funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit,

anume durata privării de libertate suportate, precum și consecințele produse

asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, consecințe care

se analizează în circumstanțele particulare ale fiecărei cauze civile în parte

- instituie regimul juridic aplicabil întinderii despăgubirilor morale și/ sau

patrimoniale la care sunt îndreptățiți inclusiv cei care au fost privați în mod

nelegal de libertate.

Din perspectivă jurisprudențială,

trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de

față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de

legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate -

aprecierea circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, în esență, prin

raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de

autoritățile penale și la consecințelor nefaste pe care privarea de libertate

le-a avut cu privire la viața sa particulară, socială, astfel cum acestea au

fost relevate de materialul probator administrat.

În cauza de față, în contextul

normativ corect stabilit de instanțele fondului, s-a apreciat judicios că, prin

privarea de libertate în mod nelegal - condițiile de fapt fiind evidențiate cu

pregnanță în expunerea de motive a hotărârilor fondului - au fost lezate

drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care

definesc personalitatea umană, ceea ce înseamnă că dreptul reclamanților la

repararea prejudiciului astfel produs este incontestabil.

În materia daunelor morale, dată fiind

natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de

specialitate au evidențiat că nu există criterii precise pentru cuantificarea

lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită

ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi

demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci

ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se

exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile

morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete

de manifestare, iar instanța de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze

intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral

produs.

În acest sens și cu o atare

semnificație, instanță de apel a reținut corect că nu se poate tăgădui că

lipsirea de libertate cauzată de arestarea sa îi provoacă celui în contra

căruia măsura a fost luată o suferință psihică semnificativă, el trebuind să

suporte nu doar restrângerea severă a libertății de mișcare, ci și tensiunea și

disconfortul continuu pe care situația de persoană încarcerată le presupun. Nu

mai puțin, buna reputație a celui arestat este atinsă, percepția publică

privitoare la persoana sa modificându-se în sens defavorabil. Tot astfel,

suferința psihică produsă de lipsirea de libertate ajunge să fie amplificată de

conștientizarea faptului că imaginea publică și reputația au de suferit.

În ceea ce-l privește pe reclamantul B.Ș.

s-a avut în vedere și faptul că apartenența sa la mediul de afaceri local și

poziția sa în societatea comercială menționată implicau, pe de o parte, o mai

mare notorietate locală în raport cu reclamantul B.V., dar, pe de altă parte,

și o suferință psihică sporită, între altele, de constatarea că poziția sa

socială și credibilitatea sa personală, precum și cea a societății comerciale

pe care o conducea, sunt lezate de arestarea preventivă pe o durată de timp

relativ lungă.

Fiind astfel preocupate să

circumstanțieze situația fiecărui reclamant, prin raportare la probatoriul

administrat în cauză, dar și la dispoziția de principiu a art. 1169 C. civ. – „cel

ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”, nu poate fi

primită critica recurentului - pârât relativă la imposibilitatea cuantificării

daunelor morale.

În ceea ce privește cuantumul efectiv

al despăgubirilor acordate, sub acest aspect recurenții având puncte de vedere

diferite - de mărire, respectiv, de scădere a cuantumului despăgubirilor

acordate - întrucât acesta se raportează în mod explicit la modul de

interpretare a dovezilor administrate, am arătat anterior că această critică

excede competențelor instanței de recurs.

Nu poate fi primită nici critica

recurenților-reclamanți conform căreia daunele morale acordate de către

instanță ar fi cu mult sub limita acceptată chiar de către pârât, dat fiind

înscrisurile depuse la dosarul cauzei - adresa din 27 aprilie 2007 emisă de

către Direcția Generală a Finanțelor Publice Maramureș și adresa nr. 11.469 din

30 martie 2007 - întrucât vizează cu evidență un aspect de netemeinicie, și nu

de nelegalitate.

Nici faptul că criteriul studiilor

reclamanților a fost avut în vedere de instanțele fondului în circumstanțierea

situației particulare a acestora nu reprezintă un element de nelegalitate ce

poate fi imputat hotărârii pronunțate, cât timp instanțele și-au motivat în mod

corespunzător semnificația drepturilor și valorilor nepatrimoniale, respectiv

posibilitatea reală de evaluare a acestora, prin puterea de apreciere a

instanțelor de judecată, dar prin raportare la toate aspectele relevate.

Sub aspectul despăgubirilor materiale,

nu pot fi primite criticile formulate, întrucât, în privința reclamantului B.Ș.,

s-a avut în vedere, cum era și corect că îndreptățirea la obținerea acestor

despăgubiri implică în mod riguros existența unui prejudiciu, precum și

legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și măsura privativă de libertate

declarată nelegală, fiind de principiu că doar în limitele acestei legături de

cauzalitate se poate dispune repararea prejudiciului.

Mai mult, legătura de cauzalitate

dintre măsura privativă de libertate și prejudiciu trebuie să fie certă și

dovedită, în caz contrar neputându-se considera că sunt întrunite cerințele

legale pentru obținerea despăgubirii.

Aprecierea probatoriului s-a făcut din

această perspectivă legală, specifică răspunderii civile delictuale, concluzia

firească ce se impunea a fi făcută fiind aceea că doar în situația în care

utilajele ar fi fost în stare de funcționare după producerea accidentului și,

totodată, ar fi fost sechestrate, în sensul legii, de către organele de

urmărire penală sau de către instanțele de judecată, iar reclamantul, ca

asociat unic și administrator al SC .B. SRL Vișeu de Sus, ar fi fost lipsit,

împotriva voinței sale, de dreptul de dispoziție asupra lor cu consecința

imposibilității utilizării în activitatea comercială a firmei, s-ar fi putut

considera că existența procesului penal i-ar fi cauzat reclamantului B.Ș. un

prejudiciu susceptibil de reparație patrimonială.

Susținerea referitoare la faptul că

sunt necesare unele măsuri menite să reducă volumul cheltuielilor bugetare la

un nivel care să permită respectarea angajamentelor interne și internaționale

asumate de Guvernul României, nu reprezintă un argument legal pertinent în

acord cu regulile materiei răspunderii civile delictuale.

Critica ce vizează lipsa de

îndreptățire a reclamantului B.Ș. la plata sumei de 21.353 lei, cu titlu de

daune materiale, susținută pe ideea că, chiar și în ipoteza în care s-ar

calcula un profit pentru perioada arestării de 4 luni și 15 zile, acesta ar

aparține societății, ca persoană juridică, și nu reclamantului, nu poate fi

primită, întrucât calitatea de asociat unic a acestei părți îi conferea dreptul

la o valoare economică precisă, respectiv la plata dividendelor.

Pentru toate aceste considerente de

fapt și de drept, înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate în cauză ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanții B.Ș. și B.V., pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Maramureș și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei nr. 61/

A din 5 martie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

21 februarie 2011.