ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3468/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3468/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 3442 din 9 decembrie 2008 Curtea de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea

reclamantei S.D.V. formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor,

și a obligat pârâtul să-i plătească acesteia suma de 20.000 de lei cu titlu de

daune morale și 35 de lei cheltuieli de judecată.

Curtea

de apel a respins totodată ca nefondată excepția autorității de lucru judecat

invocată de pârât, constatând că prin sentința civilă nr. 1563/2007, raportat

la care pârâtul a invocat excepția, nu s-a hotărât cu privire la repararea

prejudiciului moral suferit de reclamantă, ci doar cu privire la plata

drepturilor salariale, pentru perioada în care a fost în vigoare ordinul

anulat.

În

ceea ce privește fondul cererii, prima instanță a apreciat că în mod

indiscutabil, un ordin de concediere nelegal este de natură să producă pe lângă

prejudiciul material ce decurge din neîncasarea drepturilor salariale, și un prejudiciu

moral, creând persoanei o stare de incertitudine cu privire la situația sa

viitoare, din punct de vedere profesional și material, și privând persoana de

posibilitatea de a se perfecționa pe plan profesional prin acumularea de

experiență profesională.

Raportând

cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamantă la perioada în care aceasta a

avut de suferit de pe urma ordinului nelegal, respectiv la perioada cuprinsă

între data emiterii acestuia, (15 iulie 2003) și data rămânerii irevocabile a

hotărârii de anulare a acestuia (09 ianuarie 2008) instanța de fond a apreciat

că suma de 2.000.000 lei, pretinsă prin acțiunea de chemare în judecată este

exagerată și a stabilit drept sumă echitabilă pentru repararea prejudiciului

moral suferit de aceasta, suma de 20.000 lei.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs atât pârâtul, Ministerul

Transporturilor și Infrastructurii, cât și reclamanta S.D.V.

(i)

Recurenta-reclamantă S.D.V., invocând prevederile art.304

1

C. proc.

civ., prin motivele de recurs dezvoltate a susținut, în esență, următoarele:

-

instanța de fond în mod greșit a respins proba cu expertiza contabilă, expres

solicitată în cauză, prin lista de probatorii, întrucât suma solicitată se

referă atât la daunele morale produse cât și la cele materiale, reprezentând

suma drepturilor salariale pierdute ca urmare a neavansării în grad, or

calculul exact al acestei sume nu putea fi determinat decât pe calea unei

expertize contabile.

-

daunele materiale privesc neactualizarea salariilor, o treaptă de salarizare, contravaloarea

permiselor de tren, abonament anual de metrou și legitimație RATB și celelalte

drepturi salariale, aspecte asupra cărora instanța de fond nu s-a pronunțat

astfel că se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare;

-

pe aspectul daunelor morale obligarea pârâtei – recurente numai la plata unei

sume reprezentând 1% din cuantumul de 2 milioane lei solicitat nu reprezintă o

reparație echitabilă, instanța de fond ignorând aspectele de ordin social și

profesional care au avut grave consecințe asupra carierei și vieții sale

profesionale începând de la momentul concedierii nelegale și până în prezent,

ca și durata excesivă a procesului probatoriile administrate și încuviințate de

instanță fiind insuficiente;

-

în fine, instanța de fond a făcut o greșită apreciere și a art. 274 C. proc.

civ. considerând că în condițiile în care a admis doar un cuantum al pretențiilor

de 1% din suma solicitată se impunea automat ca și cheltuielile de judecată acordate

să reprezinte 1% din onorariul de avocat.

(ii)

Recurentul-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, la rândul său a

criticat hotărârea primei instanțe solicitând modificarea acesteia în sensul

respingerii acțiunii de fond susținând în esență următoarele:

-

în mod greșit a respins instanța de fond excepția autorității de lucru judecat,

întrucât prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu a distins, în ce

privește cuantumul solicitat, între daunele materiale sau morale astfel că

tripla identitate de părți, obiect și cauză rezultă cu claritate, raportat la

sentința civilă nr. 1563/2007 rămasă irevocabilă prin decizia nr. 31/2008;

-

prin această din urmă hotărâre, sus-arătată s-a dispus anularea parțială a

ordinului nr. 1113/2003 prin care reclamanta a fost eliberată din funcție și

s-a dispus reîncadrarea sa pe funcția anterior deținută, cu plata drepturilor

salariale ce i se cuvin, începând cu data de 6 octombrie 2003 și până la reîncadrarea

efectivă;

-

soluția instanței de fond este greșită și prin prisma art. 19 din Legea nr. 554/2004

potrivit cu care persoana vătămată are posibilitatea de-a se adresa instanței

pentru acordarea despăgubirilor pe cale separată numai atunci când anterior, pe

calea unei acțiuni distincte a cerut anularea actului administrativ fără a cere

în același timp și despăgubiri;

-

instanța s-a pronunțat pe cuantumul daunelor morale fără ca acesta să fie cuantificat

de către reclamantă și fără ca aceasta din urmă să producă dovezi pe acest

aspect, cu excepția susținerii vizând durata procesului anterior, de anulare a

ordinului nelegal.

-

nu se poate vorbi de un prejudiciu moral suferit de reclamantă date fiind

actele depuse la dosar ce atestă situația sa profesională și materială

(declarație de avere, diploma ce atestă finalizarea unor studii universitare și

de master începute anterior eliberării din funcție);

-

nu a fost cercetat termenul de prescripție în care reclamanta putea introduce o

astfel de cerere, potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, respectiv 1 an de la

data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba morală

pricinuită, or data introducerii acțiunii anterioare în anularea ordinului de

eliberare din funcție, când se presupune că trebuia să cunoască întinderea

pagubei morale produse, a fost 6 octombrie 2003.

Ambele

recursuri sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare.

Înalta

Curte apreciază că nu subzistă în cauză, potrivit art. 304 C. proc. civ.,

motive de nelegalitate care să impună fie casarea fie modificarea sentinței

atacate, raportat la motivele de recurs prezentate de recurenți dar și prin

prisma examinării hotărârii instanței de fond sub toate aspectele, potrivit

art. 304

1

C. proc. civ., în considerarea argumentelor comune, sau

după caz, distincte, față de criticile aduse de fiecare dintre cei doi recurenți,

în continuare prezentate.

Prin

sentința civilă nr. 1563 din 6 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia

nr. 31 din 9 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, a fost anulat Ordinul nr. 1113 din 15 iulie

2003, emis de autoritatea recurentă Ministerul Transporturilor cu obligarea

acesteia la plata către recurenta-reclamantă a drepturilor salariale cuvenite,

începând cu data de 6 octombrie 2003 și până la reîncadrarea sa efectivă.

Examinând

cu prioritate motivul de recurs vizând greșita soluționare de către instanța de

fond a excepției autorității lucrului judecat, invocată de pârâtul-recurent

Ministerul Transporturilor, Înalta Curte reține, raportat la prevederile art. 19

cu referire la art. 18 și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 că în mod

corect a respins prima instanță această excepție constatând față de obiectul

acțiunii de față, că nu este îndeplinită cerința triplei identități conform

art. 1201 C. civ.

În

acord cu cele reținute de instanța de fond, Înalta Curte apreciază că în sensul

art. 19 din Legea nr. 554/2004, republicată, prezenta acțiune a reclamantei,

ulterioară celei în anularea actului administrativ ilegal, prin care au fost

solicitate și acordate numai despăgubirile materiale constând în drepturile

salariale aferente, până la efectiva reintegrare, vizează și tinde în mod

efectiv la acoperirea prejudiciului moral suferit.

Din

această perspectivă, calificarea obiectului acțiunii realizată de prima

instanță apare ca fiind întemeiată și în mod evident tripla identitate, cu

referire la obiectul celor două acțiunii, invocată de recurentul-pârât nu se

susține, urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

Jurisprudența

în această materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit că în

condițiile existenței unei hotărâri judecătorești în anularea unui act

administrativ nelegal și acordării de daune materiale, este admisibilă

formularea, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, a unei acțiuni

ulterioare în acordarea de despăgubiri morale, în ipoteza îndeplinirii

condițiilor legale prevăzute de acest text.

Și

sub acest aspect criticile recurentului-pârât sunt nefondate și urmează a fi

înlăturate întrucât, în ceea ce privește prejudiciul moral suferit, acesta nu

putea fi evaluat și apreciat la debutul procedurilor judiciare de anulare a

actului administrativ apreciat nelegal ci numai la finele parcursului judiciar

astfel că termenul de 1 an prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

pentru introducerea acțiunii ulterioare a fost respectat în condițiile în care

data înregistrării cererii de față (23 aprilie 2008 se impune a raporta la data

rămânerii definitive și irevocabile a primei hotărâri (9 ianuarie 2008).

Nefondate

sunt și criticile vizând nemotivarea acordării de către prima instanță a

daunelor morale solicitate întrucât, din cuprinsul sentinței atacate rezultă

fără echivoc că au fost avute în vedere inconvenientele evidente și vătămările

de ordin moral, suferite de reclamanta-recurentă urmare a procedurilor de

durată generate de emiterea unui ordin nelegal, pe parcursul cărora i s-a creat

acesteia, indiscutabil, o stare de incertitudine atât de ordin material dar și

profesional.

Astfel,

Înalta Curte, în completarea celor deja reținute, învederează că actele și

înscrisurile depuse la dosar care au stat la baza soluției adoptate de prima

instanță, apreciate ca fiind elocvente și pertinente, demonstrează că dauna morală

produsă reclamantei-recurente constă tocmai în atingerea demnității și

prestigiului său profesional, ca valoare ce definește personalitatea umană,

precum și în consecințele negative suferite în plan psihic, urmare a climatului

de neîncredere dar și de incertitudine creat în legătură cu poziția sa

profesională, dată fiind și maniera în care s-a realizat concedierea sa,

stabilită cu autoritatea de lucru judecat prin hotărârea judecătorească

anterioară.

Din

această perspectivă, în mod evident, nu prezintă relevanță nici susținerile recurentului-pârât

vizând pretinsele resurse materiale de care a dispus reclamanta în ultimii ani,

potrivit declarației sale de avere și nici împrejurarea că în tot acest interval

a urmat diferite alte cursuri profesionale, vătămările psihice produse fiind

diferite în funcție de elementele ce definesc statutul personal și moral al

fiecărei persoane, potențial subiect al unei astfel de vătămări.

În

completarea celor mai sus arătate, ce reprezintă totodată argumente și în

demonstrarea netemeiniciei criticilor aduse de reclamanta-recurentă, Înalta

Curte menționează că daunele morale acordate de prima instanță, cu deplină

justețe calificate ca atare, în raport de prevederile legale menționate mai

sus, au fost și corect cuantificate.

Astfel,

prin admiterea numai în parte a acțiunii reclamantei-recurente au fost

respectate atât principiul proporționalității cât și cel al asigurării

efectului compensatoriu al unor astfel de despăgubiri solicitate, fără a se

genera o sancționare exagerată a autorilor daunei și fără a se acorda venituri

fără just temei pentru victimele acestora.

Nu

sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante vizând greșita respingere de către

prima instanță a probei cu expertiza contabilă ca și a celei cu audierea de martori,

câtă vreme, în privința daunelor morale, după cum a mai arătat Înalta Curte în

jurisprudența sa,[1] nu se

apelează la probe materiale, judecătorul fiind cel ce apreciază, în raport de

consecințele suferite de partea vătămată, o anumită sumă globală care să compenseze

prejudiciul moral cauzat.

În

fine, față de argumentele grupate, sus prezentate și toate celelalte susțineri

ale recurenților apar ca fiind neîntemeiate, urmând a fi respinse ca atare, cu

precizarea că și în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată

instanța de fond, a realizat o corectă aplicare a prevederilor art. 274 C.

proc. civ., proporțional cu admiterea acțiunii, în același sens fiind de altfel

și soluțiile Curții Constituționale (decizia nr. 401 din 14 iulie 2005) și jurisprudența

CEDO[2].

În

consecință, în temeiul art. 312 C. proc. civ. ambele recursuri declarate în cauză

urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Respinge recursurile declarate de S.D.V.

și de către Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva sentinței

civile nr. 3442 din 9 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 iunie 2009.