ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3468/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3442 din 9 decembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea reclamantei S.D.V. formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, și a obligat pârâtul să-i plătească acesteia suma de 20.000 de lei cu titlu de daune morale și 35 de lei cheltuieli de judecată. Curtea de apel a respins totodată ca nefondată excepția autorității de lucru judecat invocată de pârât, constatând că prin sentința civilă nr. 1563/2007, raportat la care pârâtul a invocat excepția, nu s-a hotărât cu privire la repararea prejudiciului moral suferit de reclamantă, ci doar cu privire la plata drepturilor salariale, pentru perioada în care a fost în vigoare ordinul anulat.

În ceea ce privește fondul cererii, prima instanță a apreciat că în mod indiscutabil, un ordin de concediere nelegal este de natură să producă pe lângă prejudiciul material ce decurge din neîncasarea drepturilor salariale, și un prejudiciu moral, creând persoanei o stare de incertitudine cu privire la situația sa viitoare, din punct de vedere profesional și material, și privând persoana de posibilitatea de a se perfecționa pe plan profesional prin acumularea de experiență profesională.

Raportând cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamantă la perioada în care aceasta a avut de suferit de pe urma ordinului nelegal, respectiv la perioada cuprinsă între data emiterii acestuia, (15 iulie 2003) și data rămânerii irevocabile a hotărârii de anulare a acestuia (09 ianuarie 2008) instanța de fond a apreciat că suma de 2.000.000 lei, pretinsă prin acțiunea de chemare în judecată este exagerată și a stabilit drept sumă echitabilă pentru repararea prejudiciului moral suferit de aceasta, suma de 20.000 lei. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs atât pârâtul, Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, cât și reclamanta S.D.V. (i) Recurenta-reclamantă S.D.V., invocând prevederile art.304 1 C. proc.

civ., prin motivele de recurs dezvoltate a susținut, în esență, următoarele: - instanța de fond în mod greșit a respins proba cu expertiza contabilă, expres solicitată în cauză, prin lista de probatorii, întrucât suma solicitată se referă atât la daunele morale produse cât și la cele materiale, reprezentând suma drepturilor salariale pierdute ca urmare a neavansării în grad, or calculul exact al acestei sume nu putea fi determinat decât pe calea unei expertize contabile.

- daunele materiale privesc neactualizarea salariilor, o treaptă de salarizare, contravaloarea permiselor de tren, abonament anual de metrou și legitimație RATB și celelalte drepturi salariale, aspecte asupra cărora instanța de fond nu s-a pronunțat astfel că se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare; - pe aspectul daunelor morale obligarea pârâtei – recurente numai la plata unei sume reprezentând 1% din cuantumul de 2 milioane lei solicitat nu reprezintă o reparație echitabilă, instanța de fond ignorând aspectele de ordin social și profesional care au avut grave consecințe asupra carierei și vieții sale profesionale începând de la momentul concedierii nelegale și până în prezent, ca și durata excesivă a procesului probatoriile administrate și încuviințate de instanță fiind insuficiente; - în fine, instanța de fond a făcut o greșită apreciere și a art. 274 C. proc.

civ. considerând că în condițiile în care a admis doar un cuantum al pretențiilor de 1% din suma solicitată se impunea automat ca și cheltuielile de judecată acordate să reprezinte 1% din onorariul de avocat.

(ii) Recurentul-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, la rândul său a criticat hotărârea primei instanțe solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii acțiunii de fond susținând în esență următoarele: - în mod greșit a respins instanța de fond excepția autorității de lucru judecat, întrucât prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu a distins, în ce privește cuantumul solicitat, între daunele materiale sau morale astfel că tripla identitate de părți, obiect și cauză rezultă cu claritate, raportat la sentința civilă nr. 1563/2007 rămasă irevocabilă prin decizia nr. 31/2008; - prin această din urmă hotărâre, sus-arătată s-a dispus anularea parțială a ordinului nr. 1113/2003 prin care reclamanta a fost eliberată din funcție și s-a dispus reîncadrarea sa pe funcția anterior deținută, cu plata drepturilor salariale ce i se cuvin, începând cu data de 6 octombrie 2003 și până la reîncadrarea efectivă; - soluția instanței de fond este greșită și prin prisma art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cu care persoana vătămată are posibilitatea de-a se adresa instanței pentru acordarea despăgubirilor pe cale separată numai atunci când anterior, pe calea unei acțiuni distincte a cerut anularea actului administrativ fără a cere în același timp și despăgubiri;

- instanța s-a pronunțat pe cuantumul daunelor morale fără ca acesta să fie cuantificat de către reclamantă și fără ca aceasta din urmă să producă dovezi pe acest aspect, cu excepția susținerii vizând durata procesului anterior, de anulare a ordinului nelegal.

- nu se poate vorbi de un prejudiciu moral suferit de reclamantă date fiind actele depuse la dosar ce atestă situația sa profesională și materială (declarație de avere, diploma ce atestă finalizarea unor studii universitare și de master începute anterior eliberării din funcție); - nu a fost cercetat termenul de prescripție în care reclamanta putea introduce o astfel de cerere, potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, respectiv 1 an de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba morală pricinuită, or data introducerii acțiunii anterioare în anularea ordinului de eliberare din funcție, când se presupune că trebuia să cunoască întinderea pagubei morale produse, a fost 6 octombrie 2003. Ambele recursuri sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare.

Înalta Curte apreciază că nu subzistă în cauză, potrivit art. 304 C. proc. civ., motive de nelegalitate care să impună fie casarea fie modificarea sentinței atacate, raportat la motivele de recurs prezentate de recurenți dar și prin prisma examinării hotărârii instanței de fond sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc. civ., în considerarea argumentelor comune, sau după caz, distincte, față de criticile aduse de fiecare dintre cei doi recurenți, în continuare prezentate.

Prin sentința civilă nr. 1563 din 6 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 31 din 9 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost anulat Ordinul nr. 1113 din 15 iulie 2003, emis de autoritatea recurentă Ministerul Transporturilor cu obligarea acesteia la plata către recurenta-reclamantă a drepturilor salariale cuvenite, începând cu data de 6 octombrie 2003 și până la reîncadrarea sa efectivă.

Examinând cu prioritate motivul de recurs vizând greșita soluționare de către instanța de fond a excepției autorității lucrului judecat, invocată de pârâtul-recurent Ministerul Transporturilor, Înalta Curte reține, raportat la prevederile art. 19 cu referire la art. 18 și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 că în mod corect a respins prima instanță această excepție constatând față de obiectul acțiunii de față, că nu este îndeplinită cerința triplei identități conform art. 1201 C. civ. În acord cu cele reținute de instanța de fond, Înalta Curte apreciază că în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004, republicată, prezenta acțiune a reclamantei, ulterioară celei în anularea actului administrativ ilegal, prin care au fost solicitate și acordate numai despăgubirile materiale constând în drepturile salariale aferente, până la efectiva reintegrare, vizează și tinde în mod efectiv la acoperirea prejudiciului moral suferit.

Din această perspectivă, calificarea obiectului acțiunii realizată de prima instanță apare ca fiind întemeiată și în mod evident tripla identitate, cu referire la obiectul celor două acțiunii, invocată de recurentul-pârât nu se susține, urmând a fi respinsă ca neîntemeiată. Jurisprudența în această materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit că în condițiile existenței unei hotărâri judecătorești în anularea unui act administrativ nelegal și acordării de daune materiale, este admisibilă formularea, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, a unei acțiuni ulterioare în acordarea de despăgubiri morale, în ipoteza îndeplinirii condițiilor legale prevăzute de acest text.

Și sub acest aspect criticile recurentului-pârât sunt nefondate și urmează a fi înlăturate întrucât, în ceea ce privește prejudiciul moral suferit, acesta nu putea fi evaluat și apreciat la debutul procedurilor judiciare de anulare a actului administrativ apreciat nelegal ci numai la finele parcursului judiciar astfel că termenul de 1 an prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru introducerea acțiunii ulterioare a fost respectat în condițiile în care data înregistrării cererii de față (23 aprilie 2008 se impune a raporta la data rămânerii definitive și irevocabile a primei hotărâri (9 ianuarie 2008). Nefondate sunt și criticile vizând nemotivarea acordării de către prima instanță a daunelor morale solicitate întrucât, din cuprinsul sentinței atacate rezultă fără echivoc că au fost avute în vedere inconvenientele evidente și vătămările de ordin moral, suferite de reclamanta-recurentă urmare a procedurilor de durată generate de emiterea unui ordin nelegal, pe parcursul cărora i s-a creat acesteia, indiscutabil, o stare de incertitudine atât de ordin material dar și profesional.

Astfel, Înalta Curte, în completarea celor deja reținute, învederează că actele și înscrisurile depuse la dosar care au stat la baza soluției adoptate de prima instanță, apreciate ca fiind elocvente și pertinente, demonstrează că dauna morală produsă reclamantei-recurente constă tocmai în atingerea demnității și prestigiului său profesional, ca valoare ce definește personalitatea umană, precum și în consecințele negative suferite în plan psihic, urmare a climatului de neîncredere dar și de incertitudine creat în legătură cu poziția sa profesională, dată fiind și maniera în care s-a realizat concedierea sa, stabilită cu autoritatea de lucru judecat prin hotărârea judecătorească anterioară.

Din această perspectivă, în mod evident, nu prezintă relevanță nici susținerile recurentului-pârât vizând pretinsele resurse materiale de care a dispus reclamanta în ultimii ani, potrivit declarației sale de avere și nici împrejurarea că în tot acest interval a urmat diferite alte cursuri profesionale, vătămările psihice produse fiind diferite în funcție de elementele ce definesc statutul personal și moral al fiecărei persoane, potențial subiect al unei astfel de vătămări. În completarea celor mai sus arătate, ce reprezintă totodată argumente și în demonstrarea netemeiniciei criticilor aduse de reclamanta-recurentă, Înalta Curte menționează că daunele morale acordate de prima instanță, cu deplină justețe calificate ca atare, în raport de prevederile legale menționate mai sus, au fost și corect cuantificate.

Astfel, prin admiterea numai în parte a acțiunii reclamantei-recurente au fost respectate atât principiul proporționalității cât și cel al asigurării efectului compensatoriu al unor astfel de despăgubiri solicitate, fără a se genera o sancționare exagerată a autorilor daunei și fără a se acorda venituri fără just temei pentru victimele acestora. Nu sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante vizând greșita respingere de către prima instanță a probei cu expertiza contabilă ca și a celei cu audierea de martori, câtă vreme, în privința daunelor morale, după cum a mai arătat Înalta Curte în jurisprudența sa,[1] nu se apelează la probe materiale, judecătorul fiind cel ce apreciază, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

În fine, față de argumentele grupate, sus prezentate și toate celelalte susțineri ale recurenților apar ca fiind neîntemeiate, urmând a fi respinse ca atare, cu precizarea că și în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată instanța de fond, a realizat o corectă aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ., proporțional cu admiterea acțiunii, în același sens fiind de altfel și soluțiile Curții Constituționale (decizia nr. 401 din 14 iulie 2005) și jurisprudența CEDO[2]. În consecință, în temeiul art. 312 C. proc. civ. ambele recursuri declarate în cauză urmează a fi respinse ca nefondate. PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de S.D.V. și de către Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva sentinței civile nr. 3442 din 9 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 iunie 2009.