ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 01.10.2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3543/2014

HOTĂRÂRE
01.10.2014
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3543/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 13

decembrie 2010, S.N.T.F.C.F.M. SA a chemat în judecată A.N.A.F., solicitând

anularea Deciziei de impunere nr. D1, a Dispoziției de măsuri nr. M1 și a

Raportului de inspecție fiscală nr. R1, acte emise la 25 aprilie 2008, precum

și a deciziei nr. D2 din 15 iunie 2010, privind soluționarea contestației.

În motivarea cererii,

reclamanta a învederat că prin actele administrative contestate s-a reținut

obligația de plată a sumei de 41.409.497 RON reprezentând 14.540.761 RON TVA și

26.868.736 RON accesorii aferente, constatându-se în mod eronat că taxa de

utilizare a vagoanelor, obținută de societățile feroviare proprietare

nerezidente, reprezintă contravaloarea unor prestări de servicii, similare

închirierii bunurilor mobile și nu a unui serviciu de transport internațional.

Prin aceeași Decizie

nr. D2 din 15 iunie 2010, a mai arătat reclamanta, s-a desființat decizia de

impunere pentru suma totală de 53.838.655 RON, reprezentând 7.505.524 RON TVA,

accesoriile aferente taxei, 5.099.519 RON impozit pe profit cu accesoriile

aferente și 571.789 RON impozit pe veniturile nerezidenților, fără însă a fi

indicate în mod expres punctele anulate, respectiv desființate din actele

administrative emise la 25 aprilie 2008.

Sub acest aspect,

reclamanta a precizat că în propria sa cale administrativă de atac i s-a creat

o situație mai grea, dispunându-se în mod abuziv refacerea inspecției fiscale

pentru suma cu privire la care prin decizia de soluționare a contestației s-a

dispus desființarea.

De asemenea,

reclamanta a învederat, referitor la suma de 60.591 RON TVA pentru care a fost

admisă contestația, că nu se precizează și ce se va întâmpla cu actele

administrative în care este evidențiată această sumă. S-a criticat și omisiunea

deciziei de soluționare a contestației de a se pronunța asupra legalității

Dispoziției nr. M1 din 25 aprilie 2008 prin care s-a hotărât înregistrarea în

evidența contabilă a TVA aferentă veniturilor realizate de persoane juridice

nerezidente, în sumă de 108.232.980.840 ROL (101.823.298 RON) pentru perioada 1

martie 2003 - 30 iunie 2004, prin emiterea facturilor fiscale prin

autofacturare și înscrierea informațiilor din facturile fiscale în jurnalele de

vânzări-cumpărări și prelucrarea acestora în decontul de TVA atât ca TVA

deductibilă cât și ca TVA colectată.

Pe fondul litigiului,

reclamanta a arătat că utilizarea vagoanelor de către întreprinderile feroviare

ca mijloc de transport nu poate fi considerată închiriere și nici punere la

dispoziție a echipamentului de transport, taxa de utilizare achitată fiind

intrinsec legată de prestația principală realizată în temeiul contractului de

transport și neconstituind o operațiune comercială distinctă care să justifice

aplicarea, separat, a unei taxe pe valoarea adăugată.

Prin precizările

depuse la 23 septembrie 2011, reclamanta a solicitat și anularea Deciziei nr.

D3 din 14 aprilie 2011 prin care D.G.A.M.C. a respins ca nemotivată contestația

împotriva Dispoziției de măsuri nr. M1 din 25 aprilie 2008.

Sub acest aspect,

reclamanta a arătat că organul fiscal emitent nu era competent să se pronunțe

asupra legalității și temeiniciei dispoziției A.N.A.F., revenindu-i atribuția

de a soluționa contestația depusă la 20 iunie 2008, în care se făceau referiri

și cu privire la Dispoziția nr. M1 din 25 aprilie 2008.

Într-un prim ciclu

procesual, prin Sentința civilă nr. 7.694 din 16 decembrie 2011 Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția

de nelegalitate invocată din oficiu a ordinelor emise de Ministerul

Transporturilor cu privire la legalitatea mandatului directorului general al

societății reclamante și, pe cale de consecință, a dispus anularea acțiunii

pentru lipsa calității de reprezentant.

Prin Decizia nr. 2588

din 25 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de reclamantă și de

Ministerul Transporturilor - introdus în cauză la instanța de fond pentru

opozabilitate - și a modificat sentința atacată, în sensul că a respins

excepția de nelegalitate, dispunând trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru

continuarea judecării acțiunii.

În fond după casare,

reclamanta a precizat atât oral cu ocazia dezbaterilor pe fond, cât și prin

concluziile scrise, că nu contestă pct. 1 și 3 din Decizia nr. D2 din 15 iunie

2010, privind admiterea contestației pentru suma de 60.591 RON și respectiv,

desființarea deciziei de impunere pentru suma de 53.838.655 RON, înțelegând să

solicite anularea deciziei emise în soluționarea contestației doar cu privire

la suma de 41.409.497 RON TVA și accesorii, precum și a Deciziei nr. D3 din 14

aprilie 2011.

Prin Sentința civilă

nr. 5.905 din 19 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut în esență că, în perioada 1

ianuarie 2001 - 1 martie 2003, reclamanta a achitat unor persoane juridice

nerezidente taxa de utilizare a vagoanelor în trafic internațional, pe perioada

în care acestea se aflau pe căile ferate române, fără a calcula și evidenția

taxa pe valoarea adăugată aferentă.

Astfel, instanța a

constatat că reclamanta nu a făcut dovada că taxa de utilizare a vagoanelor nu

ar avea regimul juridic al unei chirii și nici nu a demonstrat modul în care a

fost achitată TVA, fie prin tariful inclus în baza de impozitare în vamă, fie

colectată prin tarif orar de utilizare.

În consecință,

judecătorul fondului a reținut că pârâta a stabilit în mod justificat obligația

achitării TVA, conform art. 8 alin. (4) din O.U.G. nr. 17/2000 și respectiv,

art. 7 alin. (1) lit. c) pct. 1 din Legea nr. 345/2002, acte normative

aplicabile pentru perioada în discuție.

Împotriva sentinței a

declarat recurs reclamanta S.N.T.F.C.F.M. SA, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Printr-un prim motiv

de recurs, reclamanta a învederat că instanța de fond a omis să se pronunțe

asupra capătului de cerere privind anularea Deciziei nr. D3 din 14 aprilie 2011

emisă de D.G.A.M.C., deși a fost învestită și cu soluționarea acestui petit,

astfel cum a și reținut în considerentele hotărârii.

De altfel, a arătat

reclamanta, chiar în acțiunea inițială a contestat Decizia nr. D2 din 15 iunie

2010 și referitor la neanalizarea legalității Dispoziției de măsuri nr. M1 din

25 aprilie 2008, însă nici pârâtul, prin decizia de soluționare a contestației

emisă la 15 iunie 2010 și nici instanța de fond nu s-au pronunțat asupra

măsurilor dispuse.

Referitor la

respingerea cererii privind TVA și accesoriile aferente taxei de utilizare a

vagoanelor în trafic internațional, reclamanta a menționat că instanța nu a

analizat dacă societatea datorează sau nu taxa pe valoarea adăugată.

Obligația de plată

impusă de organele fiscale, a învederat reclamanta, este excesivă și abuzivă,

întrucât taxa de utilizare a vagoanelor reprezintă, din punct de vedere fiscal,

venituri realizate de nerezidenți din activitatea de transport internațional,

fiind o operațiune nesusceptibilă de TVA.

S-a precizat că

societatea nu a plătit TVA aferentă taxei de utilizare, considerând că taxa pe

valoarea adăugată a fost plătită pe de o parte, prin tariful inclus în baza de

impozitare în vamă, iar pe de altă parte, colectată prin tarif orar de

utilizare.

Reclamanta a mai

arătat că transportul este plătit de către client unui singur operator

feroviar, care încasează tariful de transport și în numele celorlalți

participanți, alocând ulterior cota-parte în funcție de distanța parcursă pe

teritoriul fiecărui operator național.

S-a mai menționat că

fiecare cale ferată realizează venituri din transport feroviar internațional pe

rețeaua națională, folosind vagoanele căii ferate străine inițiale, utilizarea

vagoanelor fiind parte din contractul de transport, prețul de transport facturat

clientului incluzând taxa de utilizare, pentru plata căreia se întocmesc

deconturi și nu facturi.

A.N.A.F. a depus

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că

soluționarea contestației împotriva Dispoziției de măsuri nr. M1 din 25 aprilie

2008 a constituit atribuția D.G.A.M.C., care a și emis Decizia nr. D3 din 14

aprilie 2011.

Referitor la Decizia

de soluționare a contestației nr. D2 din 15 iunie 2010, pârâta a analizat

fiecare creanță bugetară stabilită în sarcina reclamantei, făcând referire și

la sume care după precizarea acțiunii, nu au mai fost contestate.

Cu privire la taxa de

utilizare achitată de reclamantă în perioada 1 ianuarie 2001 - 1 martie 2003

unor întreprinderi feroviare nerezidente, pârâta a învederat că, prin natura

sa, serviciul prestat de persoanele juridice impozabile din alte state, este

similar prestărilor de servicii de închiriere a bunurilor mobile corporale, iar

pentru sumele încasate pentru utilizarea vagoanelor de către societatea C.F.M.,

trebuia calculată, evidențiată și virată taxa pe valoarea adăugată.

Prin concluziile

scrise, reclamanta a reiterat aspectul că utilizarea vagoanelor este parte din

contractul de transport, iar prețul de transport facturat clientului cuprinde

taxele de utilizare, inclusiv TVA.

S-a menționat că,

întrucât și organele fiscale din Cehia au considerat că utilizarea vagoanelor

reprezintă o operațiune de închiriere, s-a declanșat un litigiu cu operatorul

de transport feroviar de marfă C.D.C.V.O.S., pentru obligarea la plata TVA neachitată.

Dosarul a fost soluționat irevocabil prin Decizia nr. 1631/2013 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin respingerea acțiunii,

instanța interpretând în sensul că utilizarea reciprocă a vagoanelor în cadrul

contractului internațional de transport feroviar de marfă nu poate fi asimilată

operațiunii de închiriere.

Analizând actele și

lucrările dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304

și 304

1

urmând a fi admis și a se dispune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță pentru considerentele ce vor fi expuse în

continuare.

Curtea constată că

prin sentința atacată, instanța de fond a omis să se pronunțe asupra unui capăt

de cerere - minus petita - situație reglementată de art. 304 alin. (1) pct. 6

Astfel, deși prin

precizările depuse la 23 septembrie 2011, reclamanta și-a completat acțiunea,

solicitând și anularea Deciziei nr. D3 din 14 aprilie 2011, prin care s-a

respins ca nemotivată contestația formulată împotriva Dispoziției de măsuri nr.

M1 din 25 aprilie 2008, prima instanță nu analizează această cerere și nu se

pronunță asupra ei.

Casarea cu trimitere

se impune și referitor la soluția dată petitului din acțiune cu privire la TVA

stabilită pentru taxa de utilizare a vagoanelor achitată de reclamantă unor

întreprinderi feroviare nerezidente în intervalul 2001 - 2003.

Sub acest aspect, se

constată că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată

fără arătarea motivelor și a probelor, astfel cum prevăd dispozițiile art. 261

pct. 5 C. proc. civ., care au un caracter imperativ.

Potrivit textului de

lege sus-menționat, judecătorul este dator să arate motivele de fapt și de

drept care i-au format convingerea, să enunțe cele constatate și dovezile care

au determinat-o.

În cauză, instanța de

fond s-a limitat să afirme că reclamanta nu a probat faptul că taxa de

utilizare nu are natura unei chirii, fără însă să analizeze apărările societății

sub acest aspect și înscrisurile doveditoare, inclusiv hotărârile judecătorești

pronunțate în materie comercială.

Având în vedere cele

expuse mai sus, Curtea va admite recursul formulat și, pentru corecta

soluționare a cauzei, va casa sentința și va dispune trimiterea cauzei

aceleiași instanțe spre rejudecare.

Admite recursul

declarat de S.N.T.F.C.F.M. SA împotriva Sentinței civile nr. 5905 din 19

octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 octombrie 2014.

Procesat de GGC - MI

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2014-10-01
1,00
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3543/2014
Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 13 decembrie 2010, S.N.T.F.C.F.M. SA a chemat în judecată A.N.A.F., solicitând anularea Deciziei de impunere nr. D1, a
ÎCCJ 2016-03-30
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 988/2016
aprilie 2008 și Raportul de inspecție fiscală parțială nr. 13.341 din 25 aprilie 2008 emise de B. – E., în limita sumelor de 13.656.841 lei T.V.A. aferentă taxei de utilizare/folosire a vagoanelor în trafic internațional, calculată pentru p
ÎCCJ 2018-02-23
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 758/2018
se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Înalta Curte apreciază că aceste critici ale recurentei, vizând pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de
ÎCCJ 2009-12-10
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5730/2009
ntă împotriva deciziei de impunere a fost soluționată prin Decizia nr. 94 din 18 aprilie 2007 emisă de către A.N.A.F., în sensul că a fost respinsă, ca neîntemeiată, pentru suma totală de 442.440 lei, reprezentând impozit pe profit, și a fo
ÎCCJ
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1351/2015
de inspecție fiscală din 26 august 2011: - obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civila nr. 32 din 31 ianuarie 2014, instanța de fond a admis, în parte, acțiunea, dispunând: - anularea în parte, a deciziei din 25 iunie
Sursă