ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 361/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta Ș.D.V. a chemat în judecată Ministerul Transporturilor solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea Ordinului nr. 282 din 3 martie 2006 și obligarea pârâtului să emisă un nou ordin de reîncadrare a reclamantei în funcția deținută anterior emiterii Ordinului nr. 1113 din 15 iulie 2008, respectiv acela de consilier clasa I, grad profesional superior la Direcția Generală de Transport Rutier, Transport Rutier Intern și să-i comunice fișa postului, obligarea pârâtului la daune materiale și morale în cuantum de 100.000 lei și la daune cominatorii de 50 lei, precum și la cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin sentința nr. 1563/2007 a Curți de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 31 din 9 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pârâtul a fost obligat să o reîncadreze în funcție deținută anterior emiterii ordinului nr. 1113 din 15 iulie 2003 și să-i plătească toate drepturile salariale ce i se cuveneau. Prin Ordinul nr. 282 din 3 martie 2008, reclamanta a fost reîncadrată în funcția de consilier clasa I, grad profesional superior la Direcția Generală de Infrastructură și Transport Rutier, Serviciul Infrastructură și Siguranță Rutieră, situație în care reclamanta susține că pârâtul a încălcat dispozițiile hotărârilor judecătorești susmenționate.

Pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei de interes a acțiunii pe considerentul că reclamanta a fost reintegrată prin ordinul atacat în funcția deținută anterior. Prin sentința civilă nr. 2664 din 23 iunie 2009 Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de interes invocată de pârât și a respins ca neîntemeiată acțiunea în anulare formulată de reclamanta Ș.D.V. În ce privește excepția lipsei de interes, s-a apreciat că argumentele expuse în sprijinul acestei excepții, anume faptul că prin ordinul contestat se pun în executare hotărâri judecătorești, privesc fondul pricinii. S-a reținut că anterior emiterii Ordinului nr. 1113/2003, reclamanta fusese încadrată pe postul indicat în Ordinul nr. 1077/2003, ordinele ulterioare (1086 și 1087/2003) reglementând doar problema funcției nu și a locului de muncă.

Referitor la neconcordanțele privind data emiterii ordinului atacat a reținut că pe toate exemplarele prezentate este menționată aceeași dată, aspecte ce exclud atragerea nulității actului. Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs reclamanta Ș.D.V.

Recurenta a imputat primei instanțe soluția pronunțată, în principal, sub două aspecte: greșita apreciere că prin Ordinele nr. 1086 și 1087 din 10 iulie 2003 a fost reglementată doar problema funcției și nu și a locului de muncă; ignorarea apărărilor recurentei-reclamate pe aspectul existenței a două ordine, fapt care determină suspiciuni cu privire la persoanele care au semnat ordinul contestat nr. 282 din 3 martie 2008. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că prin sentința civilă nr. 1563/2007 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, menținută prin decizia nr. 31/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a anulat Ordinul nr. 1113 din 15 iulie 2003 și s-a statuat în mod clar că din succesiunea ordinelor emise de către Ministerul Transporturilor, ultimul ordin valabil este cel cu nr. 1087 din 10 iulie 2003 prin care reclamanta a fost încadrată în funcția de consilier superior în cadrul Compartimentului Transport Rutier Intern și Internațional, funcție pe care o îndeplinise și până atunci și conformă cu pregătirea profesională.

Din acest punct de vedere motivarea instanței este contrazisă chiar de adresa nr. 2528 din 16 iulie 2003 emisă de M.T.C.T. în aplicarea Ordinului nr. 1087/2003. De asemenea susținerile ministerului pârât conform cărora operează Ordinul nr. 43/2007, compartimentul transport intern și internațional ne mai regăsindu-se în structura ministerului, sunt neîntemeiate în condițiile în care rezultă că acest compartiment (serviciu) se regăsește, fiindu-i schimbată doar denumirea Referitor la Ordinul nr. 282/2008 s-a reiterat că recurenta a formulat plângere penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București pentru că are suspiciuni cu privire la persoanele semnatare și la conținutul acestui act administrativ.

Prin întâmpinare, intimatul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a considerat că sentința recurată este temeinică și legală, instanța fondului reținând în mod corect situația de fapt și concluzionând că nu există motive pentru anularea ordinului care a fost emis în executarea sentinței civile nr. 1563/2007 devenită irevocabilă prin decizia nr. 31/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. S-a mai subliniat că raporturile de serviciu ale recurentei cu Ministerul Transporturilor și Infrastructurii au încetat prin demisia din 22 octombrie 2008. Cauza a fost suspendată la data de 13 mai 2010 în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

și repusă pe rol la 21 noiembrie 2011 ca urmare a soluționării definitive a cauzei penale, formate urmare plângerii penale privind infracțiunea de fals în legătură cu Ordinul nr. 282/2008, prin decizia penală nr. 1690 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția I penală. Examinând pricina, prin prisma criticilor recurentei și din oficiu în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare pentru cele ce vor fi punctate în continuare: Obiectul principal al acțiunii în contencios administrativ formulată de Ș.D.V.

a vizat anularea Ordinului nr. 282 din 3 martie 2008 emis de ministrul transporturilor și obligarea Ministerului Transporturilor să emită un ordin conform sentinței civile nr. 1563/2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost modificată în parte prin decizia nr. 31 din 9 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Prin aceste hotărâri judecătorești s-a anulat, în ceea ce o privește pe reclamanta Ș.D.V., Ordinul nr. 1113 din 15 iulie 2003 emis de M.T.C.T. prin care funcționarii publici cuprinși în anexa la acest ordin au fost eliberați din funcția publică încetându-le raporturile de serviciu la data preavizului acordat prin art. 1 al ordinului, fiind obligat M.T.C.T.

să o reîncadreze pe reclamantă pe funcția deținută anterior. Punând în executare sentința civilă nr. 1563/2007 astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 31/2008 a Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ministrul transporturilor a emis Ordinul nr. 282 la data de 3 martie 2008, reîncadrând-o pe reclamantă în funcția publică de consilier clasa I, gradul profesional superior, treapta 2 de salarizare la Ministerul Transporturilor, Direcția Generală Infrastructură și Transport Rutier – Serviciul dezvoltare infrastructură și siguranță rutieră, Compartimentul siguranță rutieră.

Analizând cu atenție materialul probator, judecătorul fondului a observat în mod just că reîncadrarea reclamantei s-a făcut prin raportare la funcția deținută de aceasta în baza Ordinului nr. 1077/2003, înlăturând apărările reclamantei bazate pe existența altor două ordine emise în anul 2003 (1086 și 1087) întrucât ambiguitatea măsurilor dispuse de autoritatea pârâtă anterior eliberării din funcție a fost sancționată de instanțele de judecată care au stabilit că ordinul de eliberare din funcție este nelegal. Așa cum se poate observa din considerentele sentinței aflate în control judiciar, instanța și-a argumentat concluzia corectă că Ordinul nr. 1086 și 1087/2003 ulterioare Ordinului nr. 1077/2003, reglementează doar problema funcției și nu a locului de muncă, iar nemulțumirile recurentei privesc în mod evident locul de muncă, respectiv Compartimentul la care a fost reîncadrată.

În același timp, nu se poate ignora că raporturile de serviciu ale recurentei-reclamante au încetat prin demisie, depusă la aproape 8 luni de la data emiterii actului a cărui anulare s-a cerut. În privința suspiciunii reclamantei legate de veridicitatea actului administrativ individual contestat, reluate și prin cererea de recurs, se observă că într-adevăr exemplarele acestuia prezentate instanței de fond nu evidențiază elemente care să susțină aceste îndoieli, în plus problema săvârșirii infracțiunii de fals în emiterea Ordinului contestat a fost tranșată definitiv prin Decizia penală nr. 1690/2 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului București – secția I penală. În acest context în mod corect nu s-a reținut incidența dispozițiilor art. 18 alin. (1) cu referire la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Cum niciuna din criticile formulate de recurentă nu este susținută de actele dosarului, văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ș.D.V. împotriva sentinței civile nr. 2664 din 23 iunie 2009 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.