ÎCCJ, decizie (scj.ro #86733)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86733) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune privind acordarea de daune morale pentru reținere

nelegală. Determinarea angajării răspunderii în cazul în care angajați ai mai

multor comitenți au desfășurat acțiuni prin care au fost lezate drepturile

persoanei care a formulat acțiunea de chemare în judecată.

Cuprins pe materii

. Drept civil.

Obligații. Răspundere delictuală civilă. Acțiune privind acordarea de daune

morale pentru reținere nelegală. Determinarea angajării răspunderii în cazul în

care angajați ai mai multor comitenți au desfășurat acțiuni prin care au fost

lezate drepturile persoanei care a formulat acțiunea de chemare în judecată.

Index alfabetic

. Drept civil.

-

daune

morale

-

reținere

nelegală

Codul

civil:

art

. 1000 alin. (3)

Instituirea prin

art

. 1000 alin.

(3) Cod civil a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului oferă

posibilitatea victimei de a se adresa, la alegerea sa, pentru întreaga

despăgubire, fie comitentului singur, fie comitentului și prepusului deodată

ori succesiv, fie numai prepusului.

Stabilirea

raportului de

prepușenie

este o chestiune de fapt

care urmează să fie stabilită de instanță, pe baza probelor administrate. Ceea

ce interesează este determinarea persoanei fizice sau juridice în interesul

căreia se desfășoară activitatea și care, la momentul săvârșirii faptei ilicite

cauzatoare de prejudicii, avea autoritatea de a da instrucțiuni și directive

prepusului, de a-i supraveghea, îndruma și controla activitatea desfășurată în

îndeplinirea însărcinării încredințate.

Î.C.C.J, Secția

civilă și de proprietate intelectuală, decizia

nr

.

10211 din 17 decembrie 2009.

Prin

cererea înregistrată la data de 10 decembrie 2003 pe rolul Tribunalului București,

Secția a V-a Civilă, T.G. a chemat în judecată Statul român prin Ministerul

Finanțelor Publice, Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul

Apărării Naționale și a  solicitat instanței să oblige Statul român prin

Ministerul Finanțelor Publice, singur sau în  solidar cu

Ministerul  Administrației și Internelor, să-i plătească suma de 50.000

euro

în lei la cursul B.N.R. de la data efectuării plății

cu titlu de daune morale, iar, în subsidiar, să oblige în solidar pârâții

Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Apărării Naționale să-i

plătească suma de mai sus și să oblige Statul român prin Ministerul Finanțelor

Publice, respectiv pârâții care vor cădea în pretenții, la plata cheltuielilor

de judecată. Ulterior, reclamantul  a depus o cerere prin care, în temeiul

art

. 132 alin. 2

pct

. 2

C.pr.civ

., și-a majorat pretențiile față de pârâți la suma

de 100.000

euro

, plătibilă în lei la cursul B.N.R. de

la data efectuării plății. De asemenea, printr-o cerere ulterioară, reclamantul

a arătat că înțelege să își întemeieze acțiunea pe dispozițiile

art

. 504-505

C.pr.pen

. în ceea ce

privește primul capăt de cerere și pe dispozițiile

art

.

998 - 999 și 1000 alin. 3 Cod

civ

.

La data de 14 ianuarie 2004, Ministerul Administrației și Internelor a formulat

întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepția

prescripției și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, excepții care

au fost ridicate și de Ministerul Apărării Naționale la data de 18 februarie

2004 tot prin întâmpinare.

Prin sentința civilă

nr

. 1009 din 8 decembrie 2004,

Tribunalul București, Secția a V-a Civilă a admis excepția inadmisibilității

acțiunii invocată de Ministerul Administrației și Internelor și a respins ca

inadmisibilă acțiunea.

Împotriva  acestei sentințe a declarat apel reclamantul, iar prin decizia

civilă

nr

. 349 din 12 septembrie 2006, Curtea de Apel

București, Secția a IV-a Civilă a admis apelul, a desființat sentința civilă

atacată și a trimis cauza spre

rejudecare

aceleiași

instanțe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că lipsa motivării, în forma

și limitele circumscrise de

art

. 261 alin. (1)

C.p.c

., este echivalentă

necercetării

fondului și atrage, în consecință, trimiterea cauzei spre

rejudecare

primei instanței, în condițiile

art

. 297 alin. (1)

C.p.c.0

Curtea a mai statuat că,

rejudecând

cauza, instanța

va analiza primul temei invocat, respectiv

art

. 504

alin. (2) Cod procedură penală, conform cu care „are dreptul la repararea

pagubei și persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate

ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal".

Consecința lipsei ordonanței procurorului de revocare a măsurii privative sau

restrictive de libertate va fi analizată în raport de susținerile reclamantului

privind existența sentinței penale

nr

. 154 din 1

februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (rămasă definitivă prin

decizia  penală

nr

. 207 din 4 iulie 2005 -

Completul de 9 judecători), prin care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție a fost

reinvestit

cu soluționarea

plângerii acestuia, în sensul emiterii ordonanței de revocare a măsurii

reținerii din noaptea de 21-22 decembrie 1989.

Necesitatea acestei analize rezidă din dispozițiile

art

.

504 alin. (3) teza a I-a Cod procedură penală, prin care se stipulează că

„privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după

caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau

restrictive de libertate”.

Cu respectarea dispozițiilor

art

. 129 alin. (4),

alin. (5) și alin. (6)

C.p.c

., instanța va analiza și

cel de-al doilea temei juridic al acțiunii, respectiv

art

.

1000 alin. (3) Cod civil, care reglementează răspunderea comitentului pentru

fapta prepusului, în strânsă corelare cu

art

. 7,

art

. 9 și de

art

. 11 din Pactul

Internațional cu privire la drepturile civile și politice, în vigoare la data

de 21-22 decembrie 1989, ratificat de România prin Decretul

nr

.

212 din 31 octombrie 1974.

În  abordarea acestui temei, s-a decis că, în

rejudecare

,

instanța va avea în vedere și sentința penală

nr

. 2

din 10 mai 1991 a Curții Supreme de Justiție, Secția Militară, prin care

personalități cu funcție de conducere din organele Ministerului de Interne -

Direcția de Contrainformații Militare, Departamentul Securității Statului au

fost condamnate pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal și

cercetare abuzivă.

Din motivarea acestei hotărâri judecătorești rezultă în fapt că la baza acestor

pedepse au stat acțiunile represive din perioada 21-22 decembrie 1989, când au

fost lipsite de libertate un număr de 1245 persoane. Din actele dosarului

rezultă că printre aceste persoane se afla și reclamantul.

Totodată, se va avea în vedere că persoanele direct răspunzătoare de cauzarea

prejudiciului nu au fost nici până în prezent descoperite, ceea ce prezintă

relevanță sub aspectul scurgerii termenului general de prescripție reglementat

prin Decretul - Lege

nr

. 167/1958.

De asemenea, instanța de fond va analiza motivat, în fapt și în drept și

celelalte susțineri și apărări ale reclamantului cât și ale pârâților.

Împotriva  acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării

Naționale, iar prin decizia

nr

. 4555 din 5 iunie

2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat recursul și a obligat

recurentul-pârât la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată către

intimatul-reclamant.

Cauza a

fost

reînregistrată

pe rolul Tribunalului București,

Secția a IV-a Civilă sub

nr

. 19511/3/2008, la data de

22 mai 2008.

Prin sentința civilă nr.1672 din 10 noiembrie 2008, Tribunalul București,

Secția a IV-a Civilă a respins excepțiile prescripției, lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Ministerul Internelor și Reformei Administrative

și Ministerul Apărării Naționale și inadmisibilității acțiunii, ca

neîntemeiate; a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul T.G.

în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor; a obligat pârâtul Statul român, reprezentat de Ministerul Economiei

și Finanțelor, să plătească reclamantului echivalentul în lei la data plății al

sumei de 5000

euro

, cu titlu de daune morale și suma

de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins acțiunea formulată

de reclamantul T.G. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Internelor și

Reformei Administrative și Ministerul Apărării Naționale ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că excepțiile invocate sunt

neîntemeiate.

Astfel, problema inadmisibilității a fost dezlegată cu caracter obligatoriu în

primul ciclu procesual, când Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, prin

sentința civilă

nr

. 1009 din 8 decembrie 2004, a

respins acțiunea ca inadmisibilă, această hotărâre fiind desființată în calea

de atac a apelului, prin decizia civilă

nr

. 349 din

12 septembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a

Civilă.

Instanța de apel a apreciat că acțiunea este admisibilă, prin prisma

prevederilor de drept material invocate de reclamant și anume

art

. 1000 alin. (3) Cod civil și dispozițiile Pactului

internațional cu privire la drepturile civile și politice -

art

.

7 și

art

. 9.

De asemenea, tribunalul a apreciat neîntemeiată apărarea privind

inadmisibilitatea prezentei acțiunii și în raport de împrejurarea că

restrângerea dreptului la acțiune întemeiat pe răspunderea statului pentru

privarea de libertate în mod nelegal, pentru considerentul inexistenței unui

act al procurorului din cele menționate de

art

. 504

alin. (3) Cod procedură penală, ar lipsi reclamantul de posibilitatea

valorificării pe cale judiciară a vătămărilor pretinse ca urmare a eventualelor

fapte abuzive comise de agenții statului și care nu pot fi încadrate în

dispozițiile stricte ale

art

. 504 alin. (1) și alin.

(2) Cod procedură penală.

În  ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune,

tribunalul a relevat că în considerentele deciziei instanței de apel s-a

reținut că persoanele direct răspunzătoare de cauzarea prejudiciului nu au fost

nici până în prezent descoperite, ceea ce împiedică curgerea termenului general

de prescripție, reglementat de

Decretul-Lege

nr

. 167/1958, astfel că prin prisma acestor dispoziții

legale și a constatărilor instanței de apel, excepția a fost găsită

neîntemeiată.

Tribunalul a respins și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților

Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Internelor și Reformei

Administrative, apreciind că apărările acestora în sensul că nu pot fi ținuți a

răspunde pentru faptele ilicite cuprinse în acțiunea reclamantului reprezintă

probleme de fond și nu țin de legitimarea procesuală în cauză. Dimpotrivă, prin

chemarea lor în judecată în calitate de prepuși ai persoanelor despre care

pretinde că au săvârșit faptele ilicite generatoare de prejudiciu, reclamantul

a justificat legitimarea procesuală pasivă a celor doi pârâți.

În  ceea ce privește fondul cauzei, acțiunea a fost admisă în parte, în

limitele și pentru considerentele care urmează:

Potrivit adresei fără număr, eliberate la 14 septembrie 1992 de Procuratura

României - Direcția Procuraturilor Militare, în dosarul

nr

.

97/P/1990, reclamantul T.G. a fost reținut în noaptea de 21 spre 22 decembrie

1989, la intersecția străzilor

Colței

cu

B-dul

1948 și încarcerat la Penitenciarul Jilava ca urmare

a participării la manifestațiile revoluționare din decembrie 1989. Aceeași

împrejurare rezultă și din înscrisul depus la dosar, reprezentând tabel cu

persoanele încarcerate fără forme legale în Penitenciarul Jilava în perioada 21

– 22 decembrie 1989, eliberat de aceeași instituție, unde reclamantul este menționat

la poziția 435J.

În același dosar a fost depus certificatul medico-legal

nr

.

A.2/15456 din 23 decembrie 1989, eliberat de Institutul de Medicină Legală

București, care atestă că, la data eliberării, reclamantul prezenta leziuni

traumatice ce s-au putut produce prin lovire cu un corp dur în data de 21 spre

22 decembrie 1989 și care au necesitat 14 -16 zile de îngrijiri medicale.

Totodată, reclamantului i-a fost recunoscută calitatea de luptător pentru

Victoria Revoluției Române din decembrie 1989, potrivit Legii

nr

. 42/1990, după cum rezultă din certificatul

nr

. 3043 din 14 aprilie 1992 eliberat pentru Comisia de

aplicare a Legii

nr

. 42/1990.

S-a mai reținut că prin decizia civilă

nr

. 531/ A din

24 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția

VII

-a Civilă și pentru

Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a fost admisă acțiunea

reclamantului T.G. în contradictoriu cu Statul român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, care a fost obligat să plătească reclamantului suma de

10.000

Euro

în echivalent lei cu titlu de daune

morale și 1.000 lei cheltuieli de judecată, reținându-se încălcarea de către

Statul român a dispozițiilor

art

. 6 și

art

. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin

omisiunea de a rezolva plângerea penală formulată de reclamant pentru reținerea

și deținerea sa în perioada în discuție.

Această decizie a fost casată, prin decizia civilă

nr

.

1132 din 17 mai  2006 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a

III

-a Civilă

dispunându-se trimiterea cauzei pentru judecarea fondului la Judecătoria

Sectorului 5 București.

Această instanță a reținut că reclamantul a formulat plângere penală pentru

infracțiunile de lipsire de libertate în mod ilegal și cercetare abuzivă,

plângere ce nu a fost soluționată până la momentul pronunțării acelei decizii,

vreme de 15 ani.

În  raport de aceste împrejurări, tribunalul a considerat dovedită

susținerea reclamantului în sensul că în perioada 21-22 decembrie 1989 a fost

privat de libertate de autoritățile statale, fiind încarcerat în Penitenciarul

Jilava, revenind statului sarcina probei cu privire la caracterul legal al

privării de libertate, o asemenea dovadă

nefiind

administrată în cauză.

Dimpotrivă, în tabelul amintit mai sus cu privire la persoanele încarcerare în

perioada amintită în Penitenciarul Jilava se face mențiunea că privarea de

libertate a fost realizată „fără forme legale”, confirmând în acest fel

susținerea reclamantului în sensul că această măsură a fost luată fără

respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acel moment, care prevedeau

obligativitatea emiterii unui mandat pentru reținerea sau arestarea preventivă

a unei persoane de către organele de urmărire penală competente.

Tribunalul a reținut astfel aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor

art

. 504 Cod procedură penală, ce dau dreptul reclamantului

la repararea prejudiciului suferit prin privarea de libertate în mod nelegal.

În  ceea ce privește persoanele ținute a răspunde pentru acest prejudiciu,

a constatat că în cauză nu au fost administrate probatorii apte a dovedi că

privarea de libertate în mod nelegal s-a săvârșit de către persoane care aveau

calitatea de prepuși ai pârâtelor Ministerul Apărării Naționale și Ministerul

Internelor și Reformei Administrative.

Este adevărat că se poate ajunge pe cale de deducție logică la concluzia că

încarcerarea în penitenciarul Jilava a reclamantului nu putea fi făcută decât

de angajați ai acestor două ministere pârâte, însă din punct de vedere

probatoriu    într-un proces civil raționamentul trebuie să fie

unul inductiv, în sensul că nu se poate reține răspunderea în calitate de

comitent a unei instituții câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au

săvârșit fapta ilicită și că sunt prepușii celui chemat în judecată nu au fost

identificate.

De altfel, aceasta a fost și rațiunea reglementării pe cale specială a

răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin condamnarea pe nedrept

sau privarea ori restrângerea de libertate în mod nelegal, impunându-se ca

autoritatea statală să răspundă pentru astfel de prejudicii, urmând ca statul

să aibă la dispoziție acțiunea în regres împotriva celor ce se fac vinovați de

încălcarea dreptului cetățenesc la libertate personală.

În  aceste condiții, tribunalul a apreciat că singurul pârât a cărui

răspundere poate fi angajată în prezenta cauză este Statul român, reprezentat

de Ministerul Economiei și Finanțelor potrivit

art

.

506 alin. (3) și

art

. 505 alin. (4) Cod procedură

penală, respingând ca neîntemeiată acțiunea față de ceilalți doi pârâți.

Analizând îndeplinirea în cauză a celorlalte condiții ale răspunderii,

respectiv existența și întinderea prejudiciului, tribunalul a constatat că în

raport de criteriile speciale prevăzute de

art

. 505

alin. (1) Cod procedură penală, se impune a avea în vedere pe de o parte,

durata scurtă a privării de libertate (aproximativ 24 de ore), dar și contextul

istoric și social în care fapta fost săvârșită de către agenții statului,

impactul psihologic major suferit de persoanele încarcerate ca urmare a

manifestărilor publice petrecute în timpul evenimentelor din 21-22 decembrie

1989, cu raportare directă la situația concretă în sensul că reclamantului nu

i-a fost imputată la nici un moment săvârșirea unei fapte ilicite sau

încălcarea vreunei reguli de conviețuire socială, astfel că rezultă cu evidentă

prejudiciul moral suferit de acesta.

În  consecința acestor considerații, tribunalul a apreciat drept

întemeiată în parte acțiunea reclamantului, în sensul că prejudiciul suferit a

primit o satisfacție echitabilă prin acordarea despăgubirilor în cuantum de

5.000

Euro

în echivalent lei, urmând ca pârâtul

Statul român să fie obligat la plata acestei sume.

Împotriva  acestei hotărâri judecătorești au declarat apel reclamantul

T.G. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă

nr

. 249A din 16 aprilie 2009,

Curtea de Apel București Secția a

III

-a Civilă a

respins, ca

nefondate

, ambele apeluri.

Examinând sentința   apelată prin prisma   criticilor

formulate  și conformitate   cu  prevederile

art

.  294 alin. (1)

C.p.c

.,

instanța de apel a constatat următoarele:

În  mod temeinic a reținut prima instanță în ceea ce privește situația de

fapt, că reclamantul a fost reținut în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, la

intersecția străzilor

Colței

cu

B-dul

1948 și încarcerat la Penitenciarul Jilava ca urmare a participării la manifestațiile

revoluționare din decembrie 1989. În acest context, reclamantul a suferit

leziuni traumatice produse prin lovire cu corp dur, pentru care au fost

necesare 14-16 zile de îngrijiri medicale.

Temeiul de drept în baza căruia reclamantul are dreptul la despăgubirilor

pentru aceste fapte ilicite săvârșite cu vinovăție care i-au cauzat un

prejudiciu moral nu a fost stabilit de către instanța de apel în primul ciclu

procesual.

Prin

decizia civilă

nr

. 349 din 12 septembrie 2006 Curtea

de Apel București, Secția a IV-a Civilă a trimis cauza spre

rejudecare

,

stabilind în sarcina primei instanțe analizarea celor două temeiuri juridice

indicate de către reclamant,

art

. 504 alin. (2)

C.pr.pen

. și respectiv

art

. 1000

alin. (3) Cod civil, în strânsă corelare cu

art

. 7,

art

. 9 și

art

. 11 din Pactul

Internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România

prin Decretul

nr

. 212 din 31 octombrie 1974.

Dispozițiile

art

. 504

C.pr.pen

.

din capitolul IV, situat în titlul IV din Partea specială a acestui act

normativ, intitulat „Repararea pagubei în cazul condamnării sau al arestării pe

nedrept” - în forma existentă la data săvârșirii faptei, potrivit regulilor de

aplicare a legii în timp, aveau următorul conținut: „Orice persoană care a fost

condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite,

dacă în urma

rejudecării

cauzei s-a stabilit prin

hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există.

Are dreptul la repararea pagubei și persoana care a fost arestată, iar

ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasă de sub

urmărire sau a fost achitată".

Se constată astfel că răspunderea statului poate fi antrenată în condițiile

speciale ale

art

. 504-507

C.pr.pen

.

numai în ipoteza în care erorile care au condus la lipsirea de libertate a unei

persoane au fost săvârșite de către organele judiciare. Or, din probele

administrare în cauză nu rezultă că reținerea reclamantului ar fi avut loc în

temeiul unui act juridic emis de către un organ de urmărire penală sau de către

o instanță.

Această împrejurare nu poate conduce la concluzia că statul nu răspunde în

situația în care privarea de libertate se realizează de către autoritățile

publice cu

nerespectarea

cadrului legal și anume în

afara unui proces penal sau, cel puțin, cu încălcarea garanțiilor procedurale

pentru desfășurarea sa. Ceea ce a urmărit legiuitorul prin dispozițiile

art

. 504-507

C.pr.pen

. a fost să

fie acordate despăgubiri și persoanelor a căror nevinovăție a fost stabilită la

finalizarea procesului penal, după ce au suportat privări sau restrângeri de

libertate, chiar dacă respectivele măsuri apăreau ca fiind justificate în

lumina cercetărilor penale efectuate până la data adoptării lor, deci și în

situația în care nu este întrunită condiția vinovăției celor care le-au dispus

ca element al răspunderii civile delictuale. Din acest considerent, cu atât mai

mult se impune acordarea de despăgubiri în ipoteza în care atingerea adusă

libertății acestora de către agenți ai statului nu a constituit o măsură

prevăzută de lege, efectuându-se fără nici un temei legal și deci cu vinovăție.

Prin urmare, reclamantul este îndreptățit să pretindă despăgubiri pentru

reținerea sa nelegală în perioada 21-22 decembrie 1989, însă în baza normelor

juridice care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv

art

. 998-1003 Cod civil. În același temei juridic este

îndreptățit să primească despăgubiri și pentru leziunile traumatice care i-au

fost produse, care nici nu intră în domeniul de aplicare al

art

.

504

C.pr.pen

.

Curtea

de Apel a apreciat că, în aceste condiții, rămâne de stabilit care dintre

pârâți este chemat să răspundă.

Prin sentința civilă

nr

. 2 din 10 mai 1991 pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție, Secția Militară au fost condamnați mai mulți

inculpați, care în perioada respectivă îndeplineau următoarele funcții:

ministru de interne, ministru secretar de stat și șef al Departamentului

Securității Statului, adjunct al ministrului de interne și comandant al

acțiunii „Orient 89”, adjunct al ministrului de interne, în care calitate

coordona și activitatea Direcției Generale a Penitenciarelor, șeful Direcției a

IV-a (contrainformații militare) din cadrul Ministerului de Interne, temporar

având misiunea de a ajuta activitatea Securității Municipiului București, șeful

Securității Municipiului București, șeful Miliției Municipiului București,

șeful serviciului cercetări penale al Miliției Municipiului București,

comandantul Penitenciarului Jilava, locotenent colonel, doi căpitani, primii

șapte pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal,

următorii doi pentru reținere nelegală și ultimii trei pentru cercetare

abuzivă.

S-a reținut că, urmare a activității coordonate și conduse de acești inculpați,

începând aproximativ de la ora 13 din ziua de 21 decembrie 1989 și până în

dimineața  zilei  de  22 decembrie 1989  în

municipiul   București  au  fost  reținute

aproximativ 1245 de persoane. Reținerea acestor persoane s-a făcut cu

brutalitate, cei în cauză fiind loviți cu sălbăticie în timp ce erau duși în

diferite puncte, de unde, cu mijloace auto, au fost transportate la sediile

miliției municipiului București și circumscripției 1 miliție, un număr restrâns

fiind dus și la sediul securității municipiului București, în locurile

respective continuându-se brutalizarea lor. În cursul după amiezii și mai ales

după lăsarea întunericului, cei reținuți - încătușați sau legați cu sfoară - au

fost depuși la Penitenciarul Jilava fără a avea forme legale de reținere sau

deținere. În același timp s-a desfășurat activitatea informativă, de culegere

de date cu privire la manifestanții reținuți și anchetarea acestora de către

organele de cercetare penală ale securității, în scopul de a se stabili

organizatorii și conducătorii mișcărilor de protest, ale căror fapte erau

considerate de competența acestor organe. În timpul anchetelor, împotriva celor

reținuți s-au întrebuințat amenințări și violențe.

Prin rezoluția din 20 septembrie 1995 dată de Ministerul Public, Secția

Parchetelor Militare s-a mai stabilit compunerea forțelor de represiune:

miliția municipiului București, formațiunea de ordine interioară de cadrul

I.M.B. (așa numiții scutieri); unitatea specială de luptă

antiteroristă

- respectiv U.M. 0620 din fostul Departament al securității statului; trupe din

fostul comandament al Trupelor de securitate; elevi și ofițeri ai Școlii de

ofițeri

M.l

.

Băneasa

; forțe

ale Ministrului Apărării Naționale, inclusiv efective ale unor unități

mecanizate; Academia Militară; Școala de perfecționare cadre ale Ministerului

de

lnterne

(Olteniței); Gărzi patriotice și alte

cadre de securitate (securitatea municipiului București - Direcția a V-a). S-a

mai stabilit că au existat în mod cert cazuri când membri ai forțelor de

reprimare, acționând individual, au tras asupra manifestanților focuri de armă

cu intenția deliberată de a le suprima viața. Identitatea unităților din care făceau

parte aceste persoane este imposibilă, dat fiind faptul că aceeași culoare de

uniformă se regăsea la unități și arme diferite. Chiar dacă dispozitivele

aflate în teren sunt cunoscute, acest aspect nu este de natură să conducă la

identificarea autorilor, deoarece la momentul „spargerea baricadei"

forțele de represiune s-au pus în mișcare pentru dispersarea manifestanților,

astfel încât nu mai este posibilă determinarea cu certitudine a prezenței

anumitor subunități sau anumitor militari într-un loc sau altul.

Potrivit probelor administrate în cauză, reclamantul T.G. a fost reținut în

noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, la intersecția străzilor

Colței

cu

B-dul

1948 și

încarcerat la Penitenciarul Jilava ca urmare a participării la manifestațiile

revoluționare din decembrie 1989.

Este adevărat că nu  este necesară identificarea precisă a prepusului

pentru angajarea răspunderii comitentului său, însă este în schimb obligatoriu

să se stabilească că persoana care a săvârșit faptele imputate este un angajat

al persoanei juridice împotriva căreia se îndreaptă persoana vătămată.

În cauza de față, deși s-a stabilit că mai multe organe ale statului au fost

implicate în exercitarea activităților prin care au fost încălcate drepturile

persoanelor care au participat la evenimentele din 21-22 decembrie 1989,

printre care și pârâții Ministerul Internelor și Ministerul Apărării Naționale,

nu s-a probat totuși care dintre acestea au procedat la lipsirea de libertate

și la exercitarea actelor de violență îndreptate împotriva reclamantului în

particular.

Corolar al regulii instituite de

art

. 1169 Cod

civilă, potrivit căruia sarcina probei incumbă reclamantului, dubiul profită

pârâtului. Întrucât este posibil ca angajați ai mai multor comitenți să fi

desfășurat acțiunile prin care au fost lezate drepturile anume ale persoanei ce

a formulat cererea de chemare în judecată, în absența unor dovezi suplimentare

nu poate fi stabilită răspunderea nici unuia dintre aceștia.

Într-o asemenea situație răspunderea, care este una subsidiară, nu poate

aparține decât statului, acesta având conform

art

. 13

din Constituția Republicii Socialiste România adoptată în anul 1965 obligația

pozitivă de a asigura libertatea și demnitatea omului, iar potrivit

art

. 31 din același act normativ îndatorirea de a garanta

inviolabilitatea persoanei și dreptul acesteia de a nu fi arestată decât pe

baza unui mandat de arestare emis de tribunal sau de procuror.

Caracterul ilicit al faptei pentru care este angajată răspunderea statului este

dat și de încălcarea prevederilor

art

. 7 și

art

. 9 din Pactul Internațional cu privire la drepturile

civile și politice, ratificat prin Decretul

nr

.

212/1974, tratat care potrivit principiilor de drept internațional public făcea

parte din dreptul intern.

Stabilind că statul răspunde atât pentru privarea de libertate, cât și pentru

atingerile aduse integrității fizice și psihice a reclamantului, Curtea de Apel

a înlăturat critica formulată de către reclamant în apelul său în sensul că

autoritatea statală răspunde pentru încălcarea dreptului cetățenesc la

libertate personală, iar cele două ministere răspund pentru o altă faptă, și

anume afectarea integrității sale fizice și psihice ca urmare a violențelor

exercitare cu prilejul privării de libertate.

Sub un alt aspect, Curtea a reținut că prin sentința civilă

nr

.

1012 din 19 februarie 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București au

fost acordate despăgubiri reclamantului pentru

nesoluționarea

până la acea dată a plângerii penale formulate de către acesta în cursul anului

1990 ca urmare a reținerii și maltratării sale în timpul evenimentelor din

21-22 decembrie 1989. Contrar susținerilor apelantului pârât, instanța care a

pronunțat această hotărâre a reținut că „prin

nesoluționarea

plângerii, reclamantul a fost pus în imposibilitatea obținerii unei satisfacții

morale sau chiar materiale față de prejudiciul suferit ca urmare a agresării și

reținerii sale nelegale, pentru o perioadă de timp îndelungată". Ca atare,

daunele morale acordate în acea cauză au vizat repararea prejudiciului produs

prin imposibilitatea obținerii unei satisfacții echitabile într-un termen

rezonabil, deci pentru durata excesivă a procesului, iar nu pentru însăși

imposibilitatea obținerii unor despăgubiri, o asemenea analiză a caracterului

justificat al solicitării unei reparații echitabile excedând cadrului procesual

din acel dosar. De aceea, admiterea acțiunii cu care reclamantul a învestit în

prezent instanțele nu poate avea semnificația unei duble reparații a aceluiași

prejudiciu.

Referitor la cuantumul prejudiciului stabilit de către prima instanță, Curtea a

reținut că este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin

daunele morale constând în dureri fizice și psihice, întrucât plata unei sume

de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții. În

materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu

poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura

neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește. În

schimb, se poate acorda victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu,

tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de

bani, care îi permite să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul

dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate,

este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Din acest motiv, instanța sesizată cu repararea prejudiciului

nepatrimonial

trebuie să încerce să stabilească o sumă

necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută

anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui

valoarea de care a fost privată.

Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voința

de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca

această satisfacție să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că la

cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului din

punctul de vedere al victimei.

Reținând că este de netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept,

precum și orice agresiune fizică produce celor în cauză, suferințe pe plan

moral și social, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea

individuală, drepturi personal

nepatrimoniale

ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu

moral care justifică acordarea unei compensații materiale, pentru cuantificarea

efectivă a acestui prejudiciu trebuie folosit drept criteriu valoarea

despăgubirilor

nepatrimoniale

acordate de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în situații similare.

Prin urmare, cererea reclamantului de acordare a daunelor morale a fost

apreciată ca întemeiată, avându-se în vedere consecințele negative suferite, pe

plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au

fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute

consecințele vătămării de către victimă, toate acestea raportate la practica

Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea apreciind cuantumul sumei

solicitate numai parțial justificat, o sumă de 5.000

euro

constituind o satisfacție suficientă și echitabilă pentru toate încălcările

drepturilor reclamantului, respectiv lipsirea de libertate și leziunile

traumatice suferite.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamantul T.G.

și Statul român prin Ministerul Finanțelor.

1.Prin recursul declarat, reclamantul T.G. critică decizia pronunțată de

instanța de apel pentru următoarele considerente:

Hotărârea

e dată cu încălcarea legii, a normelor procesual-civile în materia administrării

și aprecierii probelor (art.304

pct

. 9

Cpc

raportat la art.21 alin. (3) din Constituția României

și art.6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului)

Instanța de apel a încălcat  regulile fundamentale în materia sarcinii

probei. Rolul activ al judecătorului - stabilit expres in legislația internă

prin art.129 alin. (5)

C.p.c

. a fost ignorat în

cauză, instanțele

neordonând

administrarea

probelor  necesare pentru aflarea adevărului, refuzând utilizarea

prezumțiilor și analizarea tuturor probelor înfățișate de reclamant.

Curtea de Apel a transpus în mod greșit principiul de drept substanțial in

dubio

pro

reo

pe tărâm procesual

în condițiile în care nedescoperirea celor ce au săvârșit faptele de

consecințele cărora se plânge reclamantul (privarea de libertate și violențele

fizice) se datorează instituțiilor statului roman, în primul rând celor doua

ministere intimate-pârâte, care au refuzat să coopereze cu organele penale.

Interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor

art

.

504

C.pr.pen

. este greșită, întrucât incidența

acestor dispoziții legale nu este condiționată de existența unui act juridic

emis de un organ judiciar.

Se mai

susține încălcarea legii interne în materia răspunderii civile delictuale, a

principiului reparației integrale a prejudiciului. În acest sens se arată că

instanța de fond investită cu soluționarea pe fond a cauzei în al doilea ciclu

procesual a admis acțiunea reclamantului numai față de pârâtul Statul român, în

temeiul

art

. 504 - 506

C.pr.pen

.,

stabilind răspunderea acestuia numai pentru daune morale produse prin privarea

nelegală de libertate (încarcerarea în Penitenciarul Jilava în perioada 21-22

decembrie 1989, în cursul participării la Revoluția din decembrie 1989),

nu și cel produs prin vătămarea corporală a reclamantului.

În analiza temeiului juridic al răspunderii Statului român pentru faptele

vătămătoare produse reclamantului, instanța de apel a statuat că răspunderea

Statului român este angajată în speță, pentru ambele fapte (atât pentru

lipsirea nelegala de libertate, cât și pentru vătămare corporală), pe temeiul

art

. 998-1003

C.civil

.

Însă, deși admite că Statul român, pe lângă răspunderea pentru încălcarea

libertății persoanei, răspunde și pentru încălcarea integrității și sănătății

persoanei, instanța de apel cuantifică reparația datorată reclamantului pentru

ambele fapte prejudiciatoare tot la 5.000

euro

, adică

la nivelul la care dauna a fost stabilită numai pentru lipsirea de libertate.

Prin această soluție se încalcă principiul fundamental ce guvernează materia

răspunderii civile delictuale în dreptul intern, și anume principiul reparației

integrale a prejudiciului produs.

Refuzând

să acorde o despăgubire proporțională cu numărul și gravitatea faptelor

producătoare de daună, prin care reclamantului i s-a produs o atingere a

drepturilor fundamentale la libertate și la integritate fizică și sănătate,

instanța de apel a nesocotit texte normative

edictate

în materia drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, texte ce se

impun cu forță juridică

supralegislativă

,

constituțională în dreptul intern, potrivit

art

. 11

alin. (2) și

art

. 20 alin. (1) și alin. (2) din

Constituția României.

Se susține totodată caracterul modic al despăgubirii acordate și se invocă în

acest sens practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

2.

Statul

român prin Ministerul Finanțelor, formulează următoarele critici de

nelegalitate

, întemeiate pe prevederile

art

.

304

pct

. 9

Cpc

.:

De

vreme ce în cauza de față s-a stabilit că mai multe organe ale statului au fost

implicate în exercitarea activităților prin care au fost încălcate drepturile

persoanelor care au participat la evenimentele din 21­22 decembrie 1989,

printre care și  Ministerul Internelor și Ministerul Apărării Naționale,

instanța concluzionează nejustificat că nu s-a probat totuși care dintre

acestea au procedat la lipsirea de libertate și la exercitarea actelor de

violență îndreptate împotriva reclamantului.

Chiar

instanța reține faptul că prin sentința penală

nr

.

2/1991 a Curții Supreme de Justiție, Secția Militară, au fost condamnate 11

persoane din conducerea fostului Minister de Interne pentru infracțiunile de

lipsire nelegală de libertate și cercetare abuzivă săvârșite asupra

participanților la Revoluția din 1989 din București, trimise în judecată prin

rechizitoriul procurorului din 15 august 1990; astfel cum rezultă din adresele

nr

. 2023 din 26 ianuarie 2004 și

nr

.

2023 din 3 martie 2004 ale Parchetului de pe



lângă

Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția Parchetelor Militare, aceste infracțiuni au avut ca

victime un număr de 1245 persoane, printre care și reclamantul (specificare

expresă a organelor de urmărire penală).

Prin urmare,

întrucât s-a făcut dovada că reclamantul a avut calitatea de parte vătămată în

dosarul penal

nr

. 97/P/1990, iar prin rezoluția de

încetare a urmăririi penale din 20 septembrie 1995 se reține în mod expres

răspunderea Ministerul Apărării Naționale-persoana juridică care răspunde

pentru fapta organului său de conducere a cărei vinovăție a fost dovedită, în

mod nelegal instanța reține o răspundere subsidiară în sarcina statului.

Cât

timp instanța de apel a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind

una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile

art

.

998-999 Cod civil, față de prevederile

art

. 25 alin.

(2),

art

. 35 și



art

. 37 din Decretul

nr

. 31/1954, angajarea răspunderii pentru fapta proprie nu

se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțin

instituțiilor acestuia, și nu lui însuși.

Referitor

la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public,

în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile

cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Statul

nu este responsabil pentru delictele sau

cvasidelictele

civile comise de agenții săi, deoarece, aceștia, cât privește modul de a o

îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea

statului.

Prin

urmare, în speță, nu se poate realiza identitatea cerută de lege între cel care

stă în judecată în calitate de pârât și cel care poate fi obligat în raportul

juridic dedus judecății, astfel încât se impune admiterea excepției lipsei

calității procesuale pasive a Statului român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Pe de

altă parte, întrucât în dosarul penal

nr

. 76/P/1990 a

fost deja stabilită răspunderea prepușilor celor două ministere pârâte, iar

instanțele române au acordat acestuia despăgubiri în cuantum de 10.000

Euro

, se tinde la o nouă reparație cu titlu de despăgubire

morală și la o îmbogățire fără justă cauză.



Se arată totodată că instanța de apel nu a făcut o apreciere corectă a cauzei

sub toate aspectele, și a menținut nejustificat suma de 5.000 de

euro

ca satisfacție suficientă și echitabilă, sub acest

aspect, hotărârea fiind nelegală din perspectiva

art

.

304

pct

. 7

C.p.c

.

Analizând

decizia

recurată

din perspectiva criticilor formulate

prin recursurile declarate în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

recursul declarat, reclamantul susține că interpretarea dată de instanța de

apel dispozițiilor

art

. 504

C.pr.pen

.

este greșită, întrucât incidența acestor dispoziții legale nu este condiționată

de existența unui act juridic emis de un organ judiciar.

Critica

nu este fondată.

Pentru

a decide incidența în cauză a acestor prevederi legale, Înalta Curte are în

vedere situația de fapt așa cum a fost reținută de instanța de apel prin

interpretarea probelor administrate și care, dat fiind specificul căii de atac

a recursului, nu mai poate fi

reanalizată

în această

fază procesuală.

Sub

acest aspect, este necontestat în cauză că reclamantul T.G. a fost reținut în

noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, la intersecția străzilor

Colței

cu

B-dul

1948 și

încarcerat la Penitenciarul Jilava ca urmare a participării la manifestațiile

revoluționare din decembrie 1989. În acest context, reclamantul a suferit

leziuni traumatice produse prin lovire cu corp dur, pentru care au fost

necesare 14-16 zile de îngrijiri medicale.

Este

totodată necontestat că reținerea reclamantului nu a avut loc în temeiul unui

act juridic emis de un organ de urmărire penală sau de o instanță.

Potrivit

art

. 504

C.pr.pen

. are

dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite persoana care, în cursul

procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns

libertatea în mod nelegal. Conform alin. (3) al acestui articol, privarea sau

restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin

ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de

libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau

de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în

art

.

10 alin. (1)

lit.j

) ori prin hotărâre a instanței de

revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre

definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului

penal pentru cauza prevăzută în

art

. 10 alin. (1)

lit

. j).

Prevederile

art

. 504

C.pr.pen

. au ca

premisă existența unei erori judiciare, iar pentru aplicarea normei pe care o

cuprind, așa cum în mod expres se prevede în cuprinsul

art

.

504 alin. (3)

C.pr.pen

, privarea sau restrângerea

nelegală de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a

procurorului de revocare a măsurii restrictive de libertate, prin ordonanță a

procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi

penale ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii restrictive de

libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului

penal.

Stabilirea

caracterului nelegal al măsurii restrictive de libertate prin ordonanță a

procurorului sau prin hotărâre judecătorească reprezintă, prin urmare, o

condiție necesară pentru nașterea dreptului la repararea pagubei în condițiile

art

. 504

C.pr.pen

.

Neîndeplinirea

în cauză a cerinței exprese cuprinsă în

acest articol vizând constatarea caracterului nelegal al măsurii în

modalitățile permise de text, conduce la concluzia

neaplicării

în prezentul litigiu a dispozițiilor

art

. 504

C.pr.pen

., așa cum corect a reținut instanța de apel.

Reclamantul critică decizia instanței de apel și pentru modul de aplicare a

prevederilor

art

. 129

C.p.c

.

și a prezumțiilor ca mijloace de probă admise de normele de procedură civilă,

precum și a principiul de drept substanțial in

dubio

pro

reo

pe tărâm procesual în condițiile în care

nedescoperirea celor ce au săvârșit faptele de consecințele cărora se plânge

reclamantul (privarea de libertate și violențele fizice) se datorează

instituțiilor statului roman, în primul rând celor două ministere

intimate-pârâte, care au refuzat să coopereze cu organele penale.

Critica astfel formulată este fondată sub următoarele aspecte:

Este

indiscutabil că reclamantul, prin privarea nelegală de libertate și prin

vătămarea corporală, a suferit un prejudiciu la a cărui reparare este

îndreptățit.

Înalta

Curte confirmă aplicarea, făcută în cauză de instanța de apel, a prevederilor

art

. 998 și urm.

C.civil

. Elementele

angajării răspunderii civile pe tărâm delictual sunt îndeplinite în cauză,

fiind evident că reclamantul a suferit un prejudiciu rezultat din săvârșirea cu

vinovăție a unei fapte ilicite și că există o legătură de cauzalitate între

fapta astfel produsă și prejudiciu cauzat.

Însă, în ceea ce privește subiectul de drept titular al obligației de a repara

prejudiciul astfel produs, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată,

reclamantul și-a formulat pretențiile în contradictoriu cu Statul român prin

Ministerul Finanțelor, Ministerul Apărării Naționale și Ministerul

Administrației și Internelor, indicând drept temei juridic prevederile

art

. 1000 alin. (3)

C.civil

.

Analizând

posibilitatea angajării răspunderii Ministerul Apărării Naționale și Ministerul

Administrației și Internelor în calitate de comitenți, Curtea de Apel a

apreciat că, întrucât în cauză este posibil ca angajați ai mai multor comitenți

să fi desfășurat acțiunile prin care au fost lezate drepturile anume ale

persoanei ce a formulat cererea de chemare în judecată, în absența unor dovezi

suplimentare nu poate fi stabilită răspunderea nici unuia dintre aceștia. În

acest caz,  dubiul profită pârâtului, iar răspunderea, care este una

subsidiară, nu poate aparține decât Statului.

Prin

această interpretare, Curtea de Apel a încălcat prevederile

art

.

1000 alin. (3) și principiile care guvernează materia răspunderii civile

delictuale.

Conform

art

. 1000 alin. (3)

C.civil

, comitenții răspund de prejudiciul cauzat de

prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat.

Instituirea prin

art

. 1000 alin.

(3)

C.civil

a răspunderii comitentului pentru fapta

prepusului oferă posibilitatea victimei de a se adresa, la alegerea sa, pentru

întreaga despăgubire, fie comitentului singur, fie comitentului și prepusului

deodată ori succesiv, fie numai prepusului.

Stabilirea raportului de

prepușenie

este o chestiune de fapt care urmează să fie stabilită de instanță, pe baza

probelor administrate. Ceea ce interesează este determinarea persoanei fizice

sau juridice în interesul căreia se desfășoară activitatea și care, la momentul

săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, avea autoritatea de a da

instrucțiuni și directive prepusului, de a-i supraveghea, îndruma și controla

activitatea desfășurată în îndeplinirea însărcinării încredințate.

Or,

prin rezoluția din 20 septembrie 1995 dată de Ministerul Public, Secția

Parchetelor Militare și prin sentința

nr

. 2 din 10

mai 1991 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secția Militară s-a stabilit

atât faptul că, în compunerea forțelor de represiune implicate în evenimentele

la care a participat reclamantul, erau incluse și formațiuni ale celor două

ministere chemate în judecată, cât și vinovăția unor persoane din conducerea

acestora, care au desfășurat o activitate de coordonare a represiunii, în

cursul căreia au fost  reținute cu brutalitate și lovite aproximativ 1245

de persoane, printre care și reclamantul.

Stabilind

incidența în cauză a prevederilor

art

. 1000 alin. (3)

C.civil

și fiind dovedit că fapta ilicită cauzatoare

de prejudiciu a fost săvârșită de prepuși ai celor două ministere chemate în

judecată în calitate de comitenți, angajarea unei răspunderi subsidiare a

Statului prin Ministerul Finanțelor Publice nu se justifică.

Sub

acest aspect, este eronată concluzia instanței de apel în sensul că, o astfel

de răspundere subsidiară este atrasă de faptul că, în cauză, deși s-a stabilit

că mai multe organe ale statului au fost implicate în exercitarea activităților

prin care au fost încălcate drepturile persoanelor care au participat la

evenimentele din 21-22 decembrie 1989, printre care și pârâții Ministerul

Internelor și Ministerul Apărării Naționale, nu s-a probat totuși care dintre

acestea au procedat la lipsirea de libertate și la exercitarea actelor de

violență îndreptate împotriva reclamantului în particular.

Reclamantul,

optând pentru chemarea în judecată a comitenților și-a îndeplinit obligația de

a proba elementele necesare pentru angajarea răspunderii comitentului în baza

art

. 1000 alin. (3) și anume: existența prejudiciului,

existența faptei ilicite a prepusului, existența raportului de cauzalitate

dintre fapta ilicită și prejudiciu și existența vinei prepusului în comiterea

faptei ilicite.

Sarcina identificării prepușilor nu cade în sarcina

reclamantului, ci a comitentului în măsura în care acesta va dori să

întreprindă demersurile necesare pentru identificarea celui vinovat de

producerea pagubei, pentru a se putea regresa împotriva lui.

Se

susține prin motivele de recurs că, deși admite că pârâtul Statul român, pe

lângă răspunderea pentru încălcarea libertății persoanei, răspunde și pentru

încălcarea integrității și sănătății persoanei, instanța de apel cuantifică

reparația datorată reclamantului pentru ambele fapte prejudiciatoare tot la

suma de 5.000

euro

, adică la nivelul la care dauna a

fost stabilită numai pentru lipsirea de libertate. În acest fel, se încalcă

principiul fundamental ce guvernează materia răspunderii civile delictuale în

dreptul intern, și anume principiul reparației integrale a prejudiciului

produs.

Critica

este fondată.

Într-adevăr,

deși prima instanță a stabilit o valoare a daunelor morale ce se cuvin

reclamantului la suma de 5000 de

euro

pentru prejudiciul

rezultat din privarea nelegală de libertate, instanța de apel a concluzionat că

reclamantul a suferit un prejudiciu rezultat nu numai din privarea nelegală de

libertate, ci și din vătămare corporală, dar a menținut aceeași valoare a

daunelor acordate, fără însă a motiva întinderea prejudiciului pentru fiecare

din cele două fapte ilicite reținute ca fiind cauzatoare de prejudicii morale.

Este

incontestabil că, în cauză, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a

existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul

reclamantului la repararea prejudiciului moral astfel produs fiind

incontestabil.

Instanța

de apel, obligând la plata sumei de 5.000

euro

către

reclamant, nu a stabilit în cadrul despăgubirilor acordate care este cuantumul

daunelor morale pentru fiecare din cele două fapte ilicite reținute.

Motivarea

deciziei

recurate

, est