ÎCCJ, decizie (scj.ro #86733)

Acțiune privind acordarea de daune morale pentru reținere nelegală. Determinarea angajării răspunderii în cazul în care angajați ai mai multor comitenți au desfășurat acțiuni prin care au fost lezate drepturile persoanei care a formulat acțiunea de chemare în judecată. Cuprins pe materii . Drept civil. Obligații. Răspundere delictuală civilă. Acțiune privind acordarea de daune morale pentru reținere nelegală. Determinarea angajării răspunderii în cazul în care angajați ai mai multor comitenți au desfășurat acțiuni prin care au fost lezate drepturile persoanei care a formulat acțiunea de chemare în judecată. Index alfabetic . Drept civil.

- daune morale - reținere nelegală Codul civil: art . 1000 alin. (3) Instituirea prin art . 1000 alin. (3) Cod civil a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului oferă posibilitatea victimei de a se adresa, la alegerea sa, pentru întreaga despăgubire, fie comitentului singur, fie comitentului și prepusului deodată ori succesiv, fie numai prepusului. Stabilirea raportului de prepușenie este o chestiune de fapt care urmează să fie stabilită de instanță, pe baza probelor administrate. Ceea ce interesează este determinarea persoanei fizice sau juridice în interesul căreia se desfășoară activitatea și care, la momentul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, avea autoritatea de a da instrucțiuni și directive prepusului, de a-i supraveghea, îndruma și controla activitatea desfășurată în îndeplinirea însărcinării încredințate.

Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr . 10211 din 17 decembrie 2009. Prin cererea înregistrată la data de 10 decembrie 2003 pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a Civilă, T.G. a chemat în judecată Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Apărării Naționale și a solicitat instanței să oblige Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, singur sau în solidar cu Ministerul Administrației și Internelor, să-i plătească suma de 50.000 euro în lei la cursul B.N.R. de la data efectuării plății cu titlu de daune morale, iar, în subsidiar, să oblige în solidar pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Apărării Naționale să-i plătească suma de mai sus și să oblige Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv pârâții care vor cădea în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, reclamantul a depus o cerere prin care, în temeiul art . 132 alin. 2 pct . 2 C.pr.civ ., și-a majorat pretențiile față de pârâți la suma de 100.000 euro , plătibilă în lei la cursul B.N.R. de la data efectuării plății. De asemenea, printr-o cerere ulterioară, reclamantul a arătat că înțelege să își întemeieze acțiunea pe dispozițiile art . 504-505 C.pr.pen . în ceea ce privește primul capăt de cerere și pe dispozițiile art . 998 - 999 și 1000 alin. 3 Cod civ . La data de 14 ianuarie 2004, Ministerul Administrației și Internelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prescripției și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, excepții care au fost ridicate și de Ministerul Apărării Naționale la data de 18 februarie 2004 tot prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr . 1009 din 8 decembrie 2004, Tribunalul București, Secția a V-a Civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de Ministerul Administrației și Internelor și a respins ca inadmisibilă acțiunea. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr . 349 din 12 septembrie 2006, Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă a admis apelul, a desființat sentința civilă atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că lipsa motivării, în forma și limitele circumscrise de art . 261 alin. (1) C.p.c ., este echivalentă necercetării fondului și atrage, în consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanței, în condițiile art . 297 alin. (1) C.p.c.0 Curtea a mai statuat că, rejudecând cauza, instanța va analiza primul temei invocat, respectiv art . 504 alin. (2) Cod procedură penală, conform cu care „are dreptul la repararea pagubei și persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal". Consecința lipsei ordonanței procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate va fi analizată în raport de susținerile reclamantului privind existența sentinței penale nr . 154 din 1 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (rămasă definitivă prin decizia penală nr . 207 din 4 iulie 2005 - Completul de 9 judecători), prin care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reinvestit cu soluționarea plângerii acestuia, în sensul emiterii ordonanței de revocare a măsurii reținerii din noaptea de 21-22 decembrie 1989. Necesitatea acestei analize rezidă din dispozițiile art . 504 alin. (3) teza a I-a Cod procedură penală, prin care se stipulează că „privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită,

după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate”.

Cu respectarea dispozițiilor art . 129 alin. (4), alin. (5) și alin. (6) C.p.c ., instanța va analiza și cel de-al doilea temei juridic al acțiunii, respectiv art . 1000 alin. (3) Cod civil, care reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, în strânsă corelare cu art . 7, art . 9 și de art . 11 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, în vigoare la data de 21-22 decembrie 1989, ratificat de România prin Decretul nr . 212 din 31 octombrie 1974. În abordarea acestui temei, s-a decis că, în rejudecare , instanța va avea în vedere și sentința penală nr . 2 din 10 mai 1991 a Curții Supreme de Justiție, Secția Militară, prin care personalități cu funcție de conducere din organele Ministerului de Interne - Direcția de Contrainformații Militare, Departamentul Securității Statului au fost condamnate pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal și cercetare abuzivă.

Din motivarea acestei hotărâri judecătorești rezultă în fapt că la baza acestor pedepse au stat acțiunile represive din perioada 21-22 decembrie 1989, când au fost lipsite de libertate un număr de 1245 persoane. Din actele dosarului rezultă că printre aceste persoane se afla și reclamantul. Totodată, se va avea în vedere că persoanele direct răspunzătoare de cauzarea prejudiciului nu au fost nici până în prezent descoperite, ceea ce prezintă relevanță sub aspectul scurgerii termenului general de prescripție reglementat prin Decretul - Lege nr . 167/1958. De asemenea, instanța de fond va analiza motivat, în fapt și în drept și celelalte susțineri și apărări ale reclamantului cât și ale pârâților.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naționale, iar prin decizia nr . 4555 din 5 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat recursul și a obligat recurentul-pârât la plata sumei de 300 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă sub nr . 19511/3/2008, la data de 22 mai 2008. Prin sentința civilă nr.1672 din 10 noiembrie 2008, Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă a respins excepțiile prescripției, lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Ministerul Apărării Naționale și inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiate; a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul T.G.

în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Ministerul Economiei și Finanțelor; a obligat pârâtul Statul român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, să plătească reclamantului echivalentul în lei la data plății al sumei de 5000 euro , cu titlu de daune morale și suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins acțiunea formulată de reclamantul T.G. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Ministerul Apărării Naționale ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că excepțiile invocate sunt neîntemeiate.

Astfel, problema inadmisibilității a fost dezlegată cu caracter obligatoriu în primul ciclu procesual, când Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, prin sentința civilă nr . 1009 din 8 decembrie 2004, a respins acțiunea ca inadmisibilă, această hotărâre fiind desființată în calea de atac a apelului, prin decizia civilă nr . 349 din 12 septembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă.

Instanța de apel a apreciat că acțiunea este admisibilă, prin prisma prevederilor de drept material invocate de reclamant și anume art . 1000 alin. (3) Cod civil și dispozițiile Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice - art . 7 și art . 9. De asemenea, tribunalul a apreciat neîntemeiată apărarea privind inadmisibilitatea prezentei acțiunii și în raport de împrejurarea că restrângerea dreptului la acțiune întemeiat pe răspunderea statului pentru privarea de libertate în mod nelegal, pentru considerentul inexistenței unui act al procurorului din cele menționate de art . 504 alin. (3) Cod procedură penală, ar lipsi reclamantul de posibilitatea valorificării pe cale judiciară a vătămărilor pretinse ca urmare a eventualelor fapte abuzive comise de agenții statului și care nu pot fi încadrate în dispozițiile stricte ale art . 504 alin. (1) și alin. (2) Cod procedură penală.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, tribunalul a relevat că în considerentele deciziei instanței de apel s-a reținut că persoanele direct răspunzătoare de cauzarea prejudiciului nu au fost nici până în prezent descoperite, ceea ce împiedică curgerea termenului general de prescripție, reglementat de Decretul-Lege nr . 167/1958, astfel că prin prisma acestor dispoziții legale și a constatărilor instanței de apel, excepția a fost găsită neîntemeiată. Tribunalul a respins și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Internelor și Reformei Administrative, apreciind că apărările acestora în sensul că nu pot fi ținuți a răspunde pentru faptele ilicite cuprinse în acțiunea reclamantului reprezintă probleme de fond și nu țin de legitimarea procesuală în cauză.

Dimpotrivă, prin chemarea lor în judecată în calitate de prepuși ai persoanelor despre care pretinde că au săvârșit faptele ilicite generatoare de prejudiciu, reclamantul a justificat legitimarea procesuală pasivă a celor doi pârâți. În ceea ce privește fondul cauzei, acțiunea a fost admisă în parte, în limitele și pentru considerentele care urmează: Potrivit adresei fără număr, eliberate la 14 septembrie 1992 de Procuratura României - Direcția Procuraturilor Militare, în dosarul nr . 97/P/1990, reclamantul T.G.

a fost reținut în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, la intersecția străzilor Colței cu B-dul 1948 și încarcerat la Penitenciarul Jilava ca urmare a participării la manifestațiile revoluționare din decembrie 1989. Aceeași împrejurare rezultă și din înscrisul depus la dosar, reprezentând tabel cu persoanele încarcerate fără forme legale în Penitenciarul Jilava în perioada 21 – 22 decembrie 1989, eliberat de aceeași instituție, unde reclamantul este menționat la poziția 435J. În același dosar a fost depus certificatul medico-legal nr . A.2/15456 din 23 decembrie 1989, eliberat de Institutul de Medicină Legală București, care atestă că, la data eliberării, reclamantul prezenta leziuni traumatice ce s-au putut produce prin lovire cu un corp dur în data de 21 spre 22 decembrie 1989 și care au necesitat 14 -16 zile de îngrijiri medicale.

Totodată, reclamantului i-a fost recunoscută calitatea de luptător pentru Victoria Revoluției Române din decembrie 1989, potrivit Legii nr . 42/1990, după cum rezultă din certificatul nr . 3043 din 14 aprilie 1992 eliberat pentru Comisia de aplicare a Legii nr . 42/1990. S-a mai reținut că prin decizia civilă nr . 531/ A din 24 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția VII -a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a fost admisă acțiunea reclamantului T.G.

în contradictoriu cu Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, care a fost obligat să plătească reclamantului suma de 10.000 Euro în echivalent lei cu titlu de daune morale și 1.000 lei cheltuieli de judecată, reținându-se încălcarea de către Statul român a dispozițiilor art . 6 și art . 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin omisiunea de a rezolva plângerea penală formulată de reclamant pentru reținerea și deținerea sa în perioada în discuție. Această decizie a fost casată, prin decizia civilă nr . 1132 din 17 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III -a Civilă dispunându-se trimiterea cauzei pentru judecarea fondului la Judecătoria Sectorului 5 București.

Această instanță a reținut că reclamantul a formulat plângere penală pentru infracțiunile de lipsire de libertate în mod ilegal și cercetare abuzivă, plângere ce nu a fost soluționată până la momentul pronunțării acelei decizii, vreme de 15 ani. În raport de aceste împrejurări, tribunalul a considerat dovedită susținerea reclamantului în sensul că în perioada 21-22 decembrie 1989 a fost privat de libertate de autoritățile statale, fiind încarcerat în Penitenciarul Jilava, revenind statului sarcina probei cu privire la caracterul legal al privării de libertate, o asemenea dovadă nefiind administrată în cauză.

Dimpotrivă, în tabelul amintit mai sus cu privire la persoanele încarcerare în perioada amintită în Penitenciarul Jilava se face mențiunea că privarea de libertate a fost realizată „fără forme legale”, confirmând în acest fel susținerea reclamantului în sensul că această măsură a fost luată fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acel moment, care prevedeau obligativitatea emiterii unui mandat pentru reținerea sau arestarea preventivă a unei persoane de către organele de urmărire penală competente. Tribunalul a reținut astfel aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art . 504 Cod procedură penală, ce dau dreptul reclamantului la repararea prejudiciului suferit prin privarea de libertate în mod nelegal.

În ceea ce privește persoanele ținute a răspunde pentru acest prejudiciu, a constatat că în cauză nu au fost administrate probatorii apte a dovedi că privarea de libertate în mod nelegal s-a săvârșit de către persoane care aveau calitatea de prepuși ai pârâtelor Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Internelor și Reformei Administrative. Este adevărat că se poate ajunge pe cale de deducție logică la concluzia că încarcerarea în penitenciarul Jilava a reclamantului nu putea fi făcută decât de angajați ai acestor două ministere pârâte, însă din punct de vedere probatoriu într-un proces civil raționamentul trebuie să fie unul inductiv, în sensul că nu se poate reține răspunderea în calitate de comitent a unei instituții câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au săvârșit fapta ilicită și că sunt prepușii celui chemat în judecată nu au fost identificate.

De altfel, aceasta a fost și rațiunea reglementării pe cale specială a răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin condamnarea pe nedrept sau privarea ori restrângerea de libertate în mod nelegal, impunându-se ca autoritatea statală să răspundă pentru astfel de prejudicii, urmând ca statul să aibă la dispoziție acțiunea în regres împotriva celor ce se fac vinovați de încălcarea dreptului cetățenesc la libertate personală. În aceste condiții, tribunalul a apreciat că singurul pârât a cărui răspundere poate fi angajată în prezenta cauză este Statul român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor potrivit art . 506 alin. (3) și art . 505 alin. (4) Cod procedură penală, respingând ca neîntemeiată acțiunea față de ceilalți doi pârâți.

Analizând îndeplinirea în cauză a celorlalte condiții ale răspunderii, respectiv existența și întinderea prejudiciului, tribunalul a constatat că în raport de criteriile speciale prevăzute de art . 505 alin. (1) Cod procedură penală, se impune a avea în vedere pe de o parte, durata scurtă a privării de libertate (aproximativ 24 de ore), dar și contextul istoric și social în care fapta fost săvârșită de către agenții statului, impactul psihologic major suferit de persoanele încarcerate ca urmare a manifestărilor publice petrecute în timpul evenimentelor din 21-22 decembrie 1989, cu raportare directă la situația concretă în sensul că reclamantului nu i-a fost imputată la nici un moment săvârșirea unei fapte ilicite sau încălcarea vreunei reguli de conviețuire socială, astfel că rezultă cu evidentă prejudiciul moral suferit de acesta.

În consecința acestor considerații, tribunalul a apreciat drept întemeiată în parte acțiunea reclamantului, în sensul că prejudiciul suferit a primit o satisfacție echitabilă prin acordarea despăgubirilor în cuantum de 5.000 Euro în echivalent lei, urmând ca pârâtul Statul român să fie obligat la plata acestei sume. Împotriva acestei hotărâri judecătorești au declarat apel reclamantul T.G. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia civilă nr . 249A din 16 aprilie 2009, Curtea de Apel București Secția a III -a Civilă a respins, ca nefondate , ambele apeluri.

Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și conformitate cu prevederile art . 294 alin. (1) C.p.c ., instanța de apel a constatat următoarele: În mod temeinic a reținut prima instanță în ceea ce privește situația de fapt, că reclamantul a fost reținut în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, la intersecția străzilor Colței cu B-dul 1948 și încarcerat la Penitenciarul Jilava ca urmare a participării la manifestațiile revoluționare din decembrie 1989. În acest context, reclamantul a suferit leziuni traumatice produse prin lovire cu corp dur, pentru care au fost necesare 14-16 zile de îngrijiri medicale. Temeiul de drept în baza căruia reclamantul are dreptul la despăgubirilor pentru aceste fapte ilicite săvârșite cu vinovăție care i-au cauzat un prejudiciu moral nu a fost stabilit de către instanța de apel în primul ciclu procesual.

Prin decizia civilă nr . 349 din 12 septembrie 2006 Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă a trimis cauza spre rejudecare , stabilind în sarcina primei instanțe analizarea celor două temeiuri juridice indicate de către reclamant, art . 504 alin. (2) C.pr.pen . și respectiv art . 1000 alin. (3) Cod civil, în strânsă corelare cu art . 7, art . 9 și art . 11 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România prin Decretul nr . 212 din 31 octombrie 1974. Dispozițiile art . 504 C.pr.pen . din capitolul IV, situat în titlul IV din Partea specială a acestui act normativ, intitulat „Repararea pagubei în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept” - în forma existentă la data săvârșirii faptei, potrivit regulilor de aplicare a legii în timp, aveau următorul conținut: „Orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există.

Are dreptul la repararea pagubei și persoana care a fost arestată, iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată". Se constată astfel că răspunderea statului poate fi antrenată în condițiile speciale ale art . 504-507 C.pr.pen . numai în ipoteza în care erorile care au condus la lipsirea de libertate a unei persoane au fost săvârșite de către organele judiciare. Or, din probele administrare în cauză nu rezultă că reținerea reclamantului ar fi avut loc în temeiul unui act juridic emis de către un organ de urmărire penală sau de către o instanță. Această împrejurare nu poate conduce la concluzia că statul nu răspunde în situația în care privarea de libertate se realizează de către autoritățile publice cu nerespectarea cadrului legal și anume în afara unui proces penal sau, cel puțin, cu încălcarea garanțiilor procedurale pentru desfășurarea sa.

Ceea ce a urmărit legiuitorul prin dispozițiile art . 504-507 C.pr.pen . a fost să fie acordate despăgubiri și persoanelor a căror nevinovăție a fost stabilită la finalizarea procesului penal, după ce au suportat privări sau restrângeri de libertate, chiar dacă respectivele măsuri apăreau ca fiind justificate în lumina cercetărilor penale efectuate până la data adoptării lor, deci și în situația în care nu este întrunită condiția vinovăției celor care le-au dispus ca element al răspunderii civile delictuale. Din acest considerent, cu atât mai mult se impune acordarea de despăgubiri în ipoteza în care atingerea adusă libertății acestora de către agenți ai statului nu a constituit o măsură prevăzută de lege, efectuându-se fără nici un temei legal și deci cu vinovăție.

Prin urmare, reclamantul este îndreptățit să pretindă despăgubiri pentru reținerea sa nelegală în perioada 21-22 decembrie 1989, însă în baza normelor juridice care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art . 998-1003 Cod civil. În același temei juridic este îndreptățit să primească despăgubiri și pentru leziunile traumatice care i-au fost produse, care nici nu intră în domeniul de aplicare al art . 504 C.pr.pen . Curtea de Apel a apreciat că, în aceste condiții, rămâne de stabilit care dintre pârâți este chemat să răspundă.

Prin sentința civilă nr . 2 din 10 mai 1991 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secția Militară au fost condamnați mai mulți inculpați, care în perioada respectivă îndeplineau următoarele funcții: ministru de interne, ministru secretar de stat și șef al Departamentului Securității Statului, adjunct al ministrului de interne și comandant al acțiunii „Orient 89”, adjunct al ministrului de interne, în care calitate coordona și activitatea Direcției Generale a Penitenciarelor, șeful Direcției a IV-a (contrainformații militare) din cadrul Ministerului de Interne, temporar având misiunea de a ajuta activitatea Securității Municipiului București, șeful Securității Municipiului București, șeful Miliției Municipiului București, șeful serviciului cercetări penale al Miliției Municipiului București, comandantul Penitenciarului Jilava, locotenent colonel, doi căpitani, primii șapte pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, următorii doi pentru reținere nelegală și ultimii trei pentru cercetare abuzivă.

S-a reținut că, urmare a activității coordonate și conduse de acești inculpați, începând aproximativ de la ora 13 din ziua de 21 decembrie 1989 și până în dimineața zilei de 22 decembrie 1989 în municipiul București au fost reținute aproximativ 1245 de persoane. Reținerea acestor persoane s-a făcut cu brutalitate, cei în cauză fiind loviți cu sălbăticie în timp ce erau duși în diferite puncte, de unde, cu mijloace auto, au fost transportate la sediile miliției municipiului București și circumscripției 1 miliție, un număr restrâns fiind dus și la sediul securității municipiului București, în locurile respective continuându-se brutalizarea lor. În cursul după amiezii și mai ales după lăsarea întunericului, cei reținuți - încătușați sau legați cu sfoară - au fost depuși la Penitenciarul Jilava fără a avea forme legale de reținere sau deținere.

În același timp s-a desfășurat activitatea informativă, de culegere de date cu privire la manifestanții reținuți și anchetarea acestora de către organele de cercetare penală ale securității, în scopul de a se stabili organizatorii și conducătorii mișcărilor de protest, ale căror fapte erau considerate de competența acestor organe. În timpul anchetelor, împotriva celor reținuți s-au întrebuințat amenințări și violențe. Prin rezoluția din 20 septembrie 1995 dată de Ministerul Public, Secția Parchetelor Militare s-a mai stabilit compunerea forțelor de represiune: miliția municipiului București, formațiunea de ordine interioară de cadrul I.M.B. (așa numiții scutieri); unitatea specială de luptă antiteroristă - respectiv U.M.

0620 din fostul Departament al securității statului; trupe din fostul comandament al Trupelor de securitate; elevi și ofițeri ai Școlii de ofițeri M.l . Băneasa ; forțe ale Ministrului Apărării Naționale, inclusiv efective ale unor unități mecanizate; Academia Militară; Școala de perfecționare cadre ale Ministerului de lnterne (Olteniței); Gărzi patriotice și alte cadre de securitate (securitatea municipiului București - Direcția a V-a). S-a mai stabilit că au existat în mod cert cazuri când membri ai forțelor de reprimare, acționând individual, au tras asupra manifestanților focuri de armă cu intenția deliberată de a le suprima viața. Identitatea unităților din care făceau parte aceste persoane este imposibilă, dat fiind faptul că aceeași culoare de uniformă se regăsea la unități și arme diferite.

Chiar dacă dispozitivele aflate în teren sunt cunoscute, acest aspect nu este de natură să conducă la identificarea autorilor, deoarece la momentul „spargerea baricadei" forțele de represiune s-au pus în mișcare pentru dispersarea manifestanților, astfel încât nu mai este posibilă determinarea cu certitudine a prezenței anumitor subunități sau anumitor militari într-un loc sau altul. Potrivit probelor administrate în cauză, reclamantul T.G. a fost reținut în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, la intersecția străzilor Colței cu B-dul 1948 și încarcerat la Penitenciarul Jilava ca urmare a participării la manifestațiile revoluționare din decembrie 1989. Este adevărat că nu este necesară identificarea precisă a prepusului pentru angajarea răspunderii comitentului său, însă este în schimb obligatoriu să se stabilească că persoana care a săvârșit faptele imputate este un angajat al persoanei juridice împotriva căreia se îndreaptă persoana vătămată.

În cauza de față, deși s-a stabilit că mai multe organe ale statului au fost implicate în exercitarea activităților prin care au fost încălcate drepturile persoanelor care au participat la evenimentele din 21-22 decembrie 1989, printre care și pârâții Ministerul Internelor și Ministerul Apărării Naționale, nu s-a probat totuși care dintre acestea au procedat la lipsirea de libertate și la exercitarea actelor de violență îndreptate împotriva reclamantului în particular. Corolar al regulii instituite de art . 1169 Cod civilă, potrivit căruia sarcina probei incumbă reclamantului, dubiul profită pârâtului. Întrucât este posibil ca angajați ai mai multor comitenți să fi desfășurat acțiunile prin care au fost lezate drepturile anume ale persoanei ce a formulat cererea de chemare în judecată, în absența unor dovezi suplimentare nu poate fi stabilită răspunderea nici unuia dintre aceștia.

Într-o asemenea situație răspunderea, care este una subsidiară, nu poate aparține decât statului, acesta având conform art . 13 din Constituția Republicii Socialiste România adoptată în anul 1965 obligația pozitivă de a asigura libertatea și demnitatea omului, iar potrivit art . 31 din același act normativ îndatorirea de a garanta inviolabilitatea persoanei și dreptul acesteia de a nu fi arestată decât pe baza unui mandat de arestare emis de tribunal sau de procuror. Caracterul ilicit al faptei pentru care este angajată răspunderea statului este dat și de încălcarea prevederilor art . 7 și art . 9 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat prin Decretul nr . 212/1974, tratat care potrivit principiilor de drept internațional public făcea parte din dreptul intern.

Stabilind că statul răspunde atât pentru privarea de libertate, cât și pentru atingerile aduse integrității fizice și psihice a reclamantului, Curtea de Apel a înlăturat critica formulată de către reclamant în apelul său în sensul că autoritatea statală răspunde pentru încălcarea dreptului cetățenesc la libertate personală, iar cele două ministere răspund pentru o altă faptă, și anume afectarea integrității sale fizice și psihice ca urmare a violențelor exercitare cu prilejul privării de libertate.

Sub un alt aspect, Curtea a reținut că prin sentința civilă nr . 1012 din 19 februarie 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București au fost acordate despăgubiri reclamantului pentru nesoluționarea până la acea dată a plângerii penale formulate de către acesta în cursul anului 1990 ca urmare a reținerii și maltratării sale în timpul evenimentelor din 21-22 decembrie 1989. Contrar susținerilor apelantului pârât, instanța care a pronunțat această hotărâre a reținut că „prin nesoluționarea plângerii, reclamantul a fost pus în imposibilitatea obținerii unei satisfacții morale sau chiar materiale față de prejudiciul suferit ca urmare a agresării și reținerii sale nelegale, pentru o perioadă de timp îndelungată". Ca atare, daunele morale acordate în acea cauză au vizat repararea prejudiciului produs prin imposibilitatea obținerii unei satisfacții echitabile într-un termen rezonabil, deci pentru durata excesivă a procesului, iar nu pentru însăși imposibilitatea obținerii unor despăgubiri, o asemenea analiză a caracterului justificat al solicitării unei reparații echitabile excedând cadrului procesual din acel dosar.

De aceea, admiterea acțiunii cu care reclamantul a învestit în prezent instanțele nu poate avea semnificația unei duble reparații a aceluiași prejudiciu. Referitor la cuantumul prejudiciului stabilit de către prima instanță, Curtea a reținut că este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice și psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănește. În schimb, se poate acorda victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-și aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite.

De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare. Din acest motiv, instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voința de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca această satisfacție să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei.

Reținând că este de netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept, precum și orice agresiune fizică produce celor în cauză, suferințe pe plan moral și social, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale, pentru cuantificarea efectivă a acestui prejudiciu trebuie folosit drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situații similare.

Prin urmare, cererea reclamantului de acordare a daunelor morale a fost apreciată ca întemeiată, avându-se în vedere consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către victimă, toate acestea raportate la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea apreciind cuantumul sumei solicitate numai parțial justificat, o sumă de 5.000 euro constituind o satisfacție suficientă și echitabilă pentru toate încălcările drepturilor reclamantului, respectiv lipsirea de libertate și leziunile traumatice suferite. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamantul T.G.

și Statul român prin Ministerul Finanțelor. 1.Prin recursul declarat, reclamantul T.G. critică decizia pronunțată de instanța de apel pentru următoarele considerente: Hotărârea e dată cu încălcarea legii, a normelor procesual-civile în materia administrării și aprecierii probelor (art.304 pct . 9 Cpc raportat la art.21 alin. (3) din Constituția României și art.6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) Instanța de apel a încălcat regulile fundamentale în materia sarcinii probei. Rolul activ al judecătorului - stabilit expres in legislația internă prin art.129 alin. (5) C.p.c . a fost ignorat în cauză, instanțele neordonând administrarea probelor necesare pentru aflarea adevărului, refuzând utilizarea prezumțiilor și analizarea tuturor probelor înfățișate de reclamant.

Curtea de Apel a transpus în mod greșit principiul de drept substanțial in dubio pro reo pe tărâm procesual în condițiile în care nedescoperirea celor ce au săvârșit faptele de consecințele cărora se plânge reclamantul (privarea de libertate și violențele fizice) se datorează instituțiilor statului roman, în primul rând celor doua ministere intimate-pârâte, care au refuzat să coopereze cu organele penale. Interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art . 504 C.pr.pen . este greșită, întrucât incidența acestor dispoziții legale nu este condiționată de existența unui act juridic emis de un organ judiciar. Se mai susține încălcarea legii interne în materia răspunderii civile delictuale, a principiului reparației integrale a prejudiciului.

În acest sens se arată că instanța de fond investită cu soluționarea pe fond a cauzei în al doilea ciclu procesual a admis acțiunea reclamantului numai față de pârâtul Statul român, în temeiul art . 504 - 506 C.pr.pen ., stabilind răspunderea acestuia numai pentru daune morale produse prin privarea nelegală de libertate (încarcerarea în Penitenciarul Jilava în perioada 21-22 decembrie 1989, în cursul participării la Revoluția din decembrie 1989), nu și cel produs prin vătămarea corporală a reclamantului.

În analiza temeiului juridic al răspunderii Statului român pentru faptele vătămătoare produse reclamantului, instanța de apel a statuat că răspunderea Statului român este angajată în speță, pentru ambele fapte (atât pentru lipsirea nelegala de libertate, cât și pentru vătămare corporală), pe temeiul art . 998-1003 C.civil . Însă, deși admite că Statul român, pe lângă răspunderea pentru încălcarea libertății persoanei, răspunde și pentru încălcarea integrității și sănătății persoanei, instanța de apel cuantifică reparația datorată reclamantului pentru ambele fapte prejudiciatoare tot la 5.000 euro , adică la nivelul la care dauna a fost stabilită numai pentru lipsirea de libertate. Prin această soluție se încalcă principiul fundamental ce guvernează materia răspunderii civile delictuale în dreptul intern, și anume principiul reparației integrale a prejudiciului produs.

Refuzând să acorde o despăgubire proporțională cu numărul și gravitatea faptelor producătoare de daună, prin care reclamantului i s-a produs o atingere a drepturilor fundamentale la libertate și la integritate fizică și sănătate, instanța de apel a nesocotit texte normative edictate în materia drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, texte ce se impun cu forță juridică supralegislativă , constituțională în dreptul intern, potrivit art . 11 alin. (2) și art . 20 alin. (1) și alin. (2) din Constituția României. Se susține totodată caracterul modic al despăgubirii acordate și se invocă în acest sens practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

2. Statul român prin Ministerul Finanțelor, formulează următoarele critici de nelegalitate , întemeiate pe prevederile art . 304 pct . 9 Cpc .: De vreme ce în cauza de față s-a stabilit că mai multe organe ale statului au fost implicate în exercitarea activităților prin care au fost încălcate drepturile persoanelor care au participat la evenimentele din 21­22 decembrie 1989, printre care și Ministerul Internelor și Ministerul Apărării Naționale, instanța concluzionează nejustificat că nu s-a probat totuși care dintre acestea au procedat la lipsirea de libertate și la exercitarea actelor de violență îndreptate împotriva reclamantului.

Chiar instanța reține faptul că prin sentința penală nr . 2/1991 a Curții Supreme de Justiție, Secția Militară, au fost condamnate 11 persoane din conducerea fostului Minister de Interne pentru infracțiunile de lipsire nelegală de libertate și cercetare abuzivă săvârșite asupra participanților la Revoluția din 1989 din București, trimise în judecată prin rechizitoriul procurorului din 15 august 1990; astfel cum rezultă din adresele nr . 2023 din 26 ianuarie 2004 și nr . 2023 din 3 martie 2004 ale Parchetului de pe  lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Parchetelor Militare, aceste infracțiuni au avut ca victime un număr de 1245 persoane, printre care și reclamantul (specificare expresă a organelor de urmărire penală).

Prin urmare, întrucât s-a făcut dovada că reclamantul a avut calitatea de parte vătămată în dosarul penal nr . 97/P/1990, iar prin rezoluția de încetare a urmăririi penale din 20 septembrie 1995 se reține în mod expres răspunderea Ministerul Apărării Naționale-persoana juridică care răspunde pentru fapta organului său de conducere a cărei vinovăție a fost dovedită, în mod nelegal instanța reține o răspundere subsidiară în sarcina statului. Cât timp instanța de apel a calificat cererea reclamantului în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art . 998-999 Cod civil, față de prevederile art . 25 alin. (2), art . 35 și  art . 37 din Decretul nr . 31/1954, angajarea răspunderii pentru fapta proprie nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși.

Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu este responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi, deoarece, aceștia, cât privește modul de a o îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Prin urmare, în speță, nu se poate realiza identitatea cerută de lege între cel care stă în judecată în calitate de pârât și cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății, astfel încât se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pe de altă parte, întrucât în dosarul penal nr . 76/P/1990 a fost deja stabilită răspunderea prepușilor celor două ministere pârâte, iar instanțele române au acordat acestuia despăgubiri în cuantum de 10.000 Euro , se tinde la o nouă reparație cu titlu de despăgubire morală și la o îmbogățire fără justă cauză.

 Se arată totodată că instanța de apel nu a făcut o apreciere corectă a cauzei sub toate aspectele, și a menținut nejustificat suma de 5.000 de euro ca satisfacție suficientă și echitabilă, sub acest aspect, hotărârea fiind nelegală din perspectiva art . 304 pct . 7 C.p.c . Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate prin recursurile declarate în cauză, Înalta Curte reține următoarele: 1. Prin recursul declarat, reclamantul susține că interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art . 504 C.pr.pen . este greșită, întrucât incidența acestor dispoziții legale nu este condiționată de existența unui act juridic emis de un organ judiciar. Critica nu este fondată.

Pentru a decide incidența în cauză a acestor prevederi legale, Înalta Curte are în vedere situația de fapt așa cum a fost reținută de instanța de apel prin interpretarea probelor administrate și care, dat fiind specificul căii de atac a recursului, nu mai poate fi reanalizată în această fază procesuală. Sub acest aspect, este necontestat în cauză că reclamantul T.G. a fost reținut în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, la intersecția străzilor Colței cu B-dul 1948 și încarcerat la Penitenciarul Jilava ca urmare a participării la manifestațiile revoluționare din decembrie 1989. În acest context, reclamantul a suferit leziuni traumatice produse prin lovire cu corp dur, pentru care au fost necesare 14-16 zile de îngrijiri medicale.

Este totodată necontestat că reținerea reclamantului nu a avut loc în temeiul unui act juridic emis de un organ de urmărire penală sau de o instanță. Potrivit art . 504 C.pr.pen . are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Conform alin. (3) al acestui articol, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art . 10 alin. (1) lit.j ) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art . 10 alin. (1) lit . j). Prevederile art . 504 C.pr.pen . au ca premisă existența unei erori judiciare, iar pentru aplicarea normei pe care o cuprind, așa cum în mod expres se prevede în cuprinsul art . 504 alin. (3) C.pr.pen , privarea sau restrângerea nelegală de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal.

Stabilirea caracterului nelegal al măsurii restrictive de libertate prin ordonanță a procurorului sau prin hotărâre judecătorească reprezintă, prin urmare, o condiție necesară pentru nașterea dreptului la repararea pagubei în condițiile art . 504 C.pr.pen . Neîndeplinirea în cauză a cerinței exprese cuprinsă în acest articol vizând constatarea caracterului nelegal al măsurii în modalitățile permise de text, conduce la concluzia neaplicării în prezentul litigiu a dispozițiilor art . 504 C.pr.pen ., așa cum corect a reținut instanța de apel.

Reclamantul critică decizia instanței de apel și pentru modul de aplicare a prevederilor art . 129 C.p.c . și a prezumțiilor ca mijloace de probă admise de normele de procedură civilă, precum și a principiul de drept substanțial in dubio pro reo pe tărâm procesual în condițiile în care nedescoperirea celor ce au săvârșit faptele de consecințele cărora se plânge reclamantul (privarea de libertate și violențele fizice) se datorează instituțiilor statului roman, în primul rând celor două ministere intimate-pârâte, care au refuzat să coopereze cu organele penale. Critica astfel formulată este fondată sub următoarele aspecte: Este indiscutabil că reclamantul, prin privarea nelegală de libertate și prin vătămarea corporală, a suferit un prejudiciu la a cărui reparare este îndreptățit.

Înalta Curte confirmă aplicarea, făcută în cauză de instanța de apel, a prevederilor art . 998 și urm. C.civil . Elementele angajării răspunderii civile pe tărâm delictual sunt îndeplinite în cauză, fiind evident că reclamantul a suferit un prejudiciu rezultat din săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite și că există o legătură de cauzalitate între fapta astfel produsă și prejudiciu cauzat.

Însă, în ceea ce privește subiectul de drept titular al obligației de a repara prejudiciul astfel produs, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul și-a formulat pretențiile în contradictoriu cu Statul român prin Ministerul Finanțelor, Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Administrației și Internelor, indicând drept temei juridic prevederile art . 1000 alin. (3) C.civil . Analizând posibilitatea angajării răspunderii Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Administrației și Internelor în calitate de comitenți, Curtea de Apel a apreciat că, întrucât în cauză este posibil ca angajați ai mai multor comitenți să fi desfășurat acțiunile prin care au fost lezate drepturile anume ale persoanei ce a formulat cererea de chemare în judecată, în absența unor dovezi suplimentare nu poate fi stabilită răspunderea nici unuia dintre aceștia.

În acest caz, dubiul profită pârâtului, iar răspunderea, care este una subsidiară, nu poate aparține decât Statului. Prin această interpretare, Curtea de Apel a încălcat prevederile art . 1000 alin. (3) și principiile care guvernează materia răspunderii civile delictuale. Conform art . 1000 alin. (3) C.civil , comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat. Instituirea prin art . 1000 alin. (3) C.civil a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului oferă posibilitatea victimei de a se adresa, la alegerea sa, pentru întreaga despăgubire, fie comitentului singur, fie comitentului și prepusului deodată ori succesiv, fie numai prepusului. Stabilirea raportului de prepușenie este o chestiune de fapt care urmează să fie stabilită de instanță, pe baza probelor administrate.

Ceea ce interesează este determinarea persoanei fizice sau juridice în interesul căreia se desfășoară activitatea și care, la momentul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, avea autoritatea de a da instrucțiuni și directive prepusului, de a-i supraveghea, îndruma și controla activitatea desfășurată în îndeplinirea însărcinării încredințate.

Or, prin rezoluția din 20 septembrie 1995 dată de Ministerul Public, Secția Parchetelor Militare și prin sentința nr . 2 din 10 mai 1991 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secția Militară s-a stabilit atât faptul că, în compunerea forțelor de represiune implicate în evenimentele la care a participat reclamantul, erau incluse și formațiuni ale celor două ministere chemate în judecată, cât și vinovăția unor persoane din conducerea acestora, care au desfășurat o activitate de coordonare a represiunii, în cursul căreia au fost reținute cu brutalitate și lovite aproximativ 1245 de persoane, printre care și reclamantul. Stabilind incidența în cauză a prevederilor art . 1000 alin. (3) C.civil și fiind dovedit că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu a fost săvârșită de prepuși ai celor două ministere chemate în judecată în calitate de comitenți, angajarea unei răspunderi subsidiare a Statului prin Ministerul Finanțelor Publice nu se justifică.

Sub acest aspect, este eronată concluzia instanței de apel în sensul că, o astfel de răspundere subsidiară este atrasă de faptul că, în cauză, deși s-a stabilit că mai multe organe ale statului au fost implicate în exercitarea activităților prin care au fost încălcate drepturile persoanelor care au participat la evenimentele din 21-22 decembrie 1989, printre care și pârâții Ministerul Internelor și Ministerul Apărării Naționale, nu s-a probat totuși care dintre acestea au procedat la lipsirea de libertate și la exercitarea actelor de violență îndreptate împotriva reclamantului în particular.

Reclamantul, optând pentru chemarea în judecată a comitenților și-a îndeplinit obligația de a proba elementele necesare pentru angajarea răspunderii comitentului în baza art . 1000 alin. (3) și anume: existența prejudiciului, existența faptei ilicite a prepusului, existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și existența vinei prepusului în comiterea faptei ilicite. Sarcina identificării prepușilor nu cade în sarcina reclamantului, ci a comitentului în măsura în care acesta va dori să întreprindă demersurile necesare pentru identificarea celui vinovat de producerea pagubei, pentru a se putea regresa împotriva lui.

Se susține prin motivele de recurs că, deși admite că pârâtul Statul român, pe lângă răspunderea pentru încălcarea libertății persoanei, răspunde și pentru încălcarea integrității și sănătății persoanei, instanța de apel cuantifică reparația datorată reclamantului pentru ambele fapte prejudiciatoare tot la suma de 5.000 euro , adică la nivelul la care dauna a fost stabilită numai pentru lipsirea de libertate. În acest fel, se încalcă principiul fundamental ce guvernează materia răspunderii civile delictuale în dreptul intern, și anume principiul reparației integrale a prejudiciului produs. Critica este fondată.

Într-adevăr, deși prima instanță a stabilit o valoare a daunelor morale ce se cuvin reclamantului la suma de 5000 de euro pentru prejudiciul rezultat din privarea nelegală de libertate, instanța de apel a concluzionat că reclamantul a suferit un prejudiciu rezultat nu numai din privarea nelegală de libertate, ci și din vătămare corporală, dar a menținut aceeași valoare a daunelor acordate, fără însă a motiva întinderea prejudiciului pentru fiecare din cele două fapte ilicite reținute ca fiind cauzatoare de prejudicii morale. Este incontestabil că, în cauză, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului la repararea prejudiciului moral astfel produs fiind incontestabil.

Instanța de apel, obligând la plata sumei de 5.000 euro către reclamant, nu a stabilit în cadrul despăgubirilor acordate care este cuantumul daunelor morale pentru fiecare din cele două fapte ilicite reținute. Motivarea deciziei recurate , est