ÎCCJ, decizie (scj.ro #81907)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81907) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune privind obligarea Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata de daune morale pentru imposibilitatea punerii în

executare a unei hotărâri judecătorești.

Cuprins pe materii

. Drept civil. Acțiune privind obligarea

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de daune morale

pentru imposibilitatea punerii în executare a unei hotărâri judecătorești.

Index alfabetic

. Drept civil.

-

daune

morale

-

titlu

executoriu

Pentru angajarea răspunderii, victima

prejudiciului va trebui să facă proba elementelor răspunderii: prejudiciu,

faptă ilicită, raport de cauzalitate, vinovăție, pornind de la fapta organelor

persoanei juridice

Or, în speță, reclamantul invocă prejudiciul

decurgând din insolvabilitatea

debitorului

său, ceea ce constituie cauza proximă anterioară în justificarea

rezultatului

păgubitor (caz în care răspunderea statului este exclusă),

insolvabilitate care însă, în lanțul cauzal,

potrivit susținerilor aceluiași reclamant, ar putea fi determinată și de

inacțiunea organelor judiciare sau

dispunerea tardivă a măsurilor

asigurătorii care i-ar fi asigurat realizarea creanței la momentul obținem

titlului executoriu.

În acest context, devine

evident că răspunderea statului pentru faptă

proprie nu poate analizată fi potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest

tip de raport juridic există

norme

juridice speciale, derogatorii și, prin urmare, prevalente, în virtutea

principiului

spedalia

gneralihts

chvgant

,.

Raporturile dintre stat și puterea judecătorească

sunt reglementate prin norme de rang constituțional, și, subordonat acestora,

prin lege

organică, respectiv, Legea

nr

. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor

.

Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia

nr

.  3027 din 14 mai 2010.

Prin cererea înregistrată sub

nr

.

3175/3/2009 pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, la data de

29.01.2009, reclamantul O.O. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Roman prin Ministerul Finanțelor, solicitând

instanței ca prin hotărârea

ce va pronunța să fie obligat pârâtul la

plata sumei de 2.000.000

euro

cu titlu de daune.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că prin sentința penală

nr

.

122 din 13 iunie 2007,

pronunțată de Curtea de Apel București, devenită titlu executoriu, pârâtul H.O.

a fost obligat să îi plătească suma de 2.000.000

euro

,

însă această hotărâre nu a putut fi pusă în executare, întrucât la momentul la

care hotărârea a devenit executorie, în patrimoniul lui O.H. nu au mai fost

găsite bunuri ce ar fi putut

fi

valorificate, acesta fiind insolvabil, iar dosarul de executare silită a fost

închis.

Prin sentința civilă

nr

. 682 din

15 mai 2009, Tribunalul București Secția

a

V-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statul

Român prin Ministerul Finanțelor și, în consecință, a respins cererea ca fiind

îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Pentru a pronunța această soluție, prima

instanță a reținut că în

susținerea

excepției lipsei calității procesuale pasive, pârâtul a arătat, în

esență,

că în speță sunt incidente dispozițiile

art

. 37 alin.

(1) din Decretul

nr

. 31/1954, potrivit cu care,

statul nu răspunde pentru obligațiile

organelor

și celorlalte instituții de stat, ale întreprinderilor și organizațiilor

economice

de stat dacă sunt persoane juridice; or, în speță, reclamantul a susținut că

Ministerul Public și Ministerul Justiției sunt persoanele juridice care și-au

îndeplinit în mod defectuos activitatea, acestea fiind

cele care, prin fapta lor, au adus prejudicii reclamantului.

Asupra excepției lipsei calității procesuale analizate,

prima instanță

a reținut că reclamantul

justifică formularea cererii sale împotriva Statului

Român prin

Ministerul Finanțelor, în considerarea faptului că debitorul

său, H.O., nu a putut fi executat

silit,

întrucât la momentul solicitării punerii în executare a titlului executoriu,

acesta era insolvabil,

insolvabilitate ce a fost posibilă, urmare lipsei

de diligentă a autorităților

statului în

indisponibilizarea

patrimoniului debitorului.

Tribunalul a constatat că raportul juridic

obligațional

născut din

sentința

penală

nr

. 122/13.06.2007, a stabilit în favoarea

reclamantului un

drept de creanța împotriva numitului H.O., iar nu

împotriva Statului prin Ministerul Finanțelor, apreciindu-se că în cauză nu

există identitate între persoana chemată în judecată și cea ținută de obligația

de

despăgubire, respectiv, cea care a comis

fapta cauzatoare de prejudicii.

Pe de altă parte, nu s-ar putea reține nici că

ar exista vreo obligație a pârâtului de a-l garanta pe reclamant pentru

prejudiciul creat,

reclamantul arătând

persoanele care, în opinia sa, se fac vinovate de imposibilitatea executării

titlului executoriu, deci a persoanelor care au comis fapta cauzatoare de

prejudicii, astfel că, Statul nu poate răspunde

pentru fapta comisă de o

altă persoană.

Împotriva acestei

sentințe, reclamantul a declarat apel prin care a

criticat hotărârea

pentru

nelegalitate

și netemeinicie.

Astfel, a susținut că, potrivit

art

. 48 din Constituție, Statul răspunde

patrimonial

pentru   prejudiciile  cauzate   prin

erori  judiciare,   iar contenciosul constituțional, prin

Decizia

nr

. 45/1998, a stabilit principiul

responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unor

erori judiciare săvârșite în procesele penale, principiu ce trebuie aplicat

tuturor victimelor unor asemenea erori.

De asemenea, apelantul a invocat și

jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului care s-a pronunțat în

sensul că statul răspunde pentru erorile judiciare și are apoi dreptul la

regres împotriva acelora găsiți vinovați, conform Protocolului

VII

la Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, coroborat cu

art

. 14 din

Convenție.

Apelantul a mai arătat că în cazul de față, refuzul

agenților statului de a institui măsurile asigurătorii asupra bunurilor

învinuitului, este

situația ce i-a permis

lui H.O. înstrăinarea averii sale, astfel că,

statului îi revine

răspunderea patrimonială pentru imposibilitatea punerii

în executare de către partea vătămată, a titlului executoriu rezultând

din

procesul penal.

Prin decizia civilă

nr

. 505 din

21 octombrie 2009, Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă a admis

apelul formulat de apelantul-reclamant; a desființat sentința și a trimis cauza

spre

rejudecare

aceleiași instanțe pentru

soluționarea fondului.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de

apel a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamant a solicitat

obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de

2.000.000

euro

cu titlu de daune, invocând

dispozițiile

art

. 998-999 Cod

civil, referitoare Ia răspunderea civilă delictuală și arătând că a

suferit un

prejudiciu ca urmare a faptului că nu a fost posibilă punerea

în executare a sentinței penale

nr

. 122 din 13 iunie

.2007 a Curții de Apel București, Secția I-a Penală, definitivă și irevocabilă,

întrucât nu au fost luate măsuri

asigurătorii

pentru conservarea bunurilor și banilor inculpatului H.

O.

Instanța de apel a reținut că din

petitul

cererii de chemare în judecată, rezultă că apelantul reclamant a invocat

răspunderea civilă

delictuală a Statului

Român în temeiul prevederilor

art

. 998-999 Cod civil,

susținând că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale:

fapta delictuală ce aparține prepușilor statului, prejudiciul care i-a fost

cauzat,

culpa prepușilor statului și

legătura de cauzalitate dintre faptele evocate și

prejudiciu.

Instanța de apel a apreciat că admițându-se excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, Statul Român prin Ministerul

Finanțelor,

prima instanță a ignorat

prevederile

art

. 48 din Constituția României, din

care

rezultă că Statul prin Ministerul Finanțelor răspunde patrimonial pentru

prejudiciile cauzate pentru erori judiciare, iar în speță, s-a invocat

răspunderea civilă delictuală a statului, în calitatea sa de comitent ce

răspunde pentru prepușii săi.

Curtea de apel a reținut, totodată, că în cauza de față nu

au fost invocate dispozițiile

art

. 504 Cod procedură

penală și în mod greșit

tribunalul a

apreciat în sensul lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român,

cu încălcarea prevederilor

art

. 48 din Constituția

României,

întrucât prevederile

art

. 37 din Decretul

nr

. 31/1954

nu sunt aplicabile în speță, deoarece, potrivit dispozițiilor constituționale,

nu poate fi antrenată

răspunderea instituțiilor statului, respectiv a

Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Prin urmare, tribunalul avea obligația de a analiza cauza,

în raport de temeiul juridic invocat, respectiv dispozițiile

art

. 998-999 Cod civil,

motiv

pentru care, în temeiul

art

. 297 alin. (1) Cod

procedură civilă, apelul

reclamantului

a fost admis, sentința atacată fiind desființată cu trimiterea cauzei pentru

continuarea judecății, la prima instanță; s-a stabilit că în

rejudecare

, tribunalul va analiza temeiul juridic al

acțiunii formulate și

îndeplinirea

condițiilor răspunderii civile delictuale, astfel cum s-a invocat

prin cererea de chemare în judecată, temei

juridic ce nu a fost analizat.

În termen legal, împotriva acestei

decizii, pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice a formulat

recurs, prevalându-se de dispozițiile

art

. 304

pct

. 9 Cod procedură civilă.

Recurentul susține că motivarea instanței de

apel este lipsită de temei juridic deoarece textele la care s-a făcut referire

nu mai sunt în vigoare, iar pe de altă parte, s-a făcut trimitere la norme care

nu au legătură cu obiectul cererii deduse judecății.

Invocarea dispozițiilor

art

.

48 din Constituția României, referitoare

la

problema familiei, iar nu la răspunderea statului pentru erori judiciare,

este neavenită, întrucât un atare raport juridic

nu a fost dedus judecății.

Chestiunea răspunderii Statului pentru erori

judiciare este reglementată în

art

. 52 din

Constituție, conform

renumerotării

legii fundamentale

de după revizuirea Constituției, aprobate prin Legea 429/2003.

Astfel,

art

. 52

alin. (1) din Constituție prevede: „Statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Răspunderea

statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură

răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea credință sau

gravă neglijență".

Pe de altă parte,

art

. 96 din Legea

nr

. 303/2004

privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și

completările ulterioare prevede că: „Statul răspunde patrimonial pentru

prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Răspunderea statului este stabilită

în condițiile legii și nu înlătură

răspunderea judecătorilor și procurorilor care

și-au exercitat funcția cu rea credință sau gravă neglijență.

Cazurile în care persoana vătămată are dreptul

la repararea

prejudiciilor cauzate prin

erori judiciare săvârșite în procese penale sunt

stabilite de Codul de

procedură penală.

Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor

materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele

penale, nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în

prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară,

după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul

judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare

judiciară."

Față de textele anterior redate, recurentul susține că

răspunderea

specială a Statului (care

exclude răspunderea instituțiilor sale), poate fi

antrenată în

condițiile

art

. 52 alin. (3) din Constituția

României,

republicată, numai în cazul unor

erori judiciare, nu și în alte cazuri decât

cele prevăzute în mod expres

de legiuitor.

Așadar, răspunderea Statului poate fi

antrenată în condițiile prevăzute de

art

. 504 Cod de

procedură penală sau în cazul care printr-o hotărâre definitivă, s-a instituit

răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului

pentru o faptă săvârșită în

exercitarea

funcției cu rea credință sau din gravă neglijență și dacă această

faptă

a fost de natură să determine o eroare judiciară.

Cum în cauza dedusă judecății nu se verifică

niciuna

dintre ipotezele anterior expuse, și cum temeiul

juridic invocat de reclamant îl constituie dispozițiile

art

.

998-999 Cod civil, concluzia instanței de apel în sensul că a fost admisă

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român cu încălcarea

dispozițiilor "

art

. 48 din Constituția

României" care prevăd că statul răspunde patrimonial pentru erorile

judiciare, este eronată și lipsită de fundament.

Recurentul mai învederează că instanța de fond a reținut

în mod corect faptul că în speță nu există o obligație de garanție a pârâtului

față

de prejudiciul ce i-a fost creat cu

atât mai mult cu cât chiar reclamantul a

arătat persoanele care se fac

vinovate imposibilitatea executării titlului executoriu, deci a persoanelor

care, în accepțiunea sa, au comis fapta cauzatoare de prejudiciu.

Fiind o acțiune întemeiată pe dispozițiile

art

. 998-999 Cod civil care instituie răspunderea pentru

fapta proprie, instanța de fond în mod corect a analizat dacă există identitate

între persoana chemată în judecată

și cea

ținută de obligația de despăgubire, respectiv, cea care a comis fapta

cauzatoare

de prejudiciu, așa încât, într-o astfel de cerere nu pot fi analizate

condițiile răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta

prepusului, așa cum greșit a reținut instanța de apel.

Fără a mai lua în considerare faptul că statul

are o răspundere specială   numai   în

ceea  ce  privește   erorile judiciare,

răspunderea

comitentului pentru fapta prepusului

poate fi atrasă numai în condițiile

prevăzute

art

. 1000 alin. (3) Cod civil, iar în astfel de

acțiuni este necesar să

se verifice dacă în persoana prepusului sunt

întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzute de

art

. 998-999 Cod civil, precum și condițiile speciale

privind existența raportului de

prepușenie

și a

săvârșirii faptei în funcțiile încredințate. Or, în speța de față nici nu ar

putea fi analizată îndeplinirea condițiilor răspunderii pentru fapta proprie

a prepusului, câtă vreme acesta nu a fost atras

în judecată.

Recurentul mai

învederează că instanța de apel apreciază în mod

contradictoriu, pe de o parte, că

instanța fondului nu a analizat speța în

raport

de dispozițiile

art

. 998-999 Cod civil (ceea ce

impune

rejudecarea

cauzei), iar pe de altă parte, se impută aceleiași instanțe faptul că a

admis

excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român cu încălcarea prevederilor

art

. 48 din Constituția României; în plus; s-a mai reținut

că și

dacă nu au fost invocate în mod expres dispozițiile

art

. 504 Cod procedură penală, se putea proceda la

stabilirea temeiului de drept în funcție de motivarea în fapt a acțiunii.

În aceste condiții,

indicațiile stabilite prin decizia

recurată

pentru

instanța de

rejudecare

, sunt imposibil de urmat, întrucât răspunderea

specială a statului prevăzută de

art

. 52 alin. (3)

din Constituția României poate fi analizată numai în condițiile în care se

invocă eroarea judiciară,

nu și în cazurile

în care se solicită repararea unui prejudiciu în condițiile

dreptului comun, reprezentat de reglementările

art

. 998-999 Cod civil.

În baza

art

. 306 alin. (3) Cod procedură civilă, înalta Curte

apreciază

că

aceste critici sunt susceptibile de încadrare în ipoteza

art

.

304

pct

. 7 Cod procedură civilă

Recurentul mai susține că în doctrină s-a

conturat opinia potrivit căreia, referitor la răspunderea în materie a statului

sunt aplicabile

normele dreptului public,

în concepția cărora el are o răspundere directă,

dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Statul nu

este responsabil pentru delictele sau

cvasidelictele

civile comise de agenții săi

care primesc o delegație de suveranitate,

deoarece aceștia, în ce privește

modul de a

o aduce la îndeplinire, nu se află într-un raport de dependență

față de

autoritatea statului.

Practic, ceea ce se afirmă în doctrină este în

concordanță cu dispozițiile

art

. 35 din Decretul

nr

. 31/1954, potrivit cărora „persoana

juridică își exercită drepturile și își

îndeplinește obligațiile prin organele

sale. Actele juridice făcute de

organele persoanei juridice, în limitele

puterilor

ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși.

Faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși

persoana

juridică, dacă au fost îndeplinite

cu prilejul exercitării funcției lor. Faptele

ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, atât

față de

persoana juridică, cât și față de cel al treilea."

Contrar afirmațiilor intimatului-reclamant,

statul nu răspunde pentru pagubele produse printr-una din formele de exercitare

a autorității sale, chiar dacă din Constituția României rezultă că Statul Român

garantează, printre alte valori fundamentale, și drepturile și libertățile

cetățenilor. Atâta vreme cât prin legea fundamentală se prevede că statul se

organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor sale -

legislativă, executivă și judecătorească, în cadrul democrației

constituționale, înseamnă că fiecare putere din stat are răspunderea ei

distinctă.

Singurul caz în care se prevede expres

răspunderea directă a statului este cel reglementat în

art

.

52 alin. (3) din Constituție, iar aceasta

poate

fi stabilită numai condițiile legii, iar în cauza dedusă judecății nu se

verifică o astfel de situație pentru a deveni

aplicabile normele de excepție

invocate anterior.

Intimatul reclamant nu a formulat întâmpinare

la motivele de recurs și nu au fost administrate alte probe dintre cele permise

de dispozițiile

art

. 305 Cod procedură civilă.

Recursul

formulat este

nefondat

, potrivit celor ce urmează.

Înalta Curte constată că prin

decizia

recurată

, instanța de apel nu a

confirmat

excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin

Ministerul

Finanțelor Publice, stabilind, în esență, că prima instanță nu a

analizat cererea de

chemare în judecată în raport de temeiul juridic invocat -

art

.

998,

art

. 999 Cod civil, admițând în mod greșit

excepția, cu încălcarea dispozițiilor

art

. 48 din

Constituția României (în realitate, referirea vizând prevederile

art

. 52 din legea fundamentală, urmare a

renumerotării

textelor, după revizuirea aprobată prin Legea

429/2003, cum corect susține recurentul) și aplicarea greșită a dispozițiilor

art

. 35 din Decretul nr.31/1954.

Este real că prin cererea de chemare în judecată

reclamantul, solicitând obligarea Statului Român la plata sumei de 2.000.000

euro

cu titlu de daune, a invocat ca temei juridic al

cererii prevederile

art

. 998 -999 Cod Civil, după cum

prin concluziile scrise s-a prevalat de

dispozițiile

art

. 48 din Constituție, precizarea anterioară cu

privire la textul

corect fiind, din nou, aplicabilă.

Așa cum au reținut instanțele de

fond, cererea reclamantului a fost

generată de imposibilitatea punerii în

executare a titlului executoriu reprezentat de sentința penală

nr

. 122 din 13 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel

București, Secția I-a Penală, investită cu formulă executorie, hotărâre prin

care, pe latură civilă, inculpatul H.O. a fost obligat la 2.000.000

euro

cu titlu de despăgubiri morale către intimatul

reclamant O.O.; s-a susținut că

nerealizarea

creanței

sale se

datorează insolvabilității

debitorului, stare creată ca urmare a inacțiunii

organelor judiciare în

dispunerea sau dispunerea cu întârziere a unor

măsuri asigurătorii adecvate în timpul procesului penal, care ar fi

putut

preîntâmpina această situație.

Ca atare, intimatul reclamant se consideră

îndrituit să se îndrepte cu acțiune în pretenții împotriva Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, cerere având un temei delictual -

art

. 998, 999 Cod civil.

Mecanismul antrenării

răspunderii Statului în baza unei răspunderi

civile delictuale pentru faptă proprie

este însă insuficient

explicitat

de reclamant, iar

instanțele de fond nu au identificat în mod neechivoc

normele de drept aplicabile și nici nu au pretins părții acele

precizări care

să fie utile în

calificarea juridică a raportului dedus judecății, deși

art

.

129

alin.(4) Cod procedură civilă prevede: „Cu privire la situația de

fapt și motivare în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor

și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte

explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice

împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau

în întâmpinare."

Se constată că răspunderea fie contractuală, fie

delictuală a persoanei juridice pentru faptă proprie, în dreptul român, este

reglementată de dispozițiile

art

. 35 alin.(2) și

alin. (3) din Decretul nr.31/1954 care prevăd:

„Actele juridice făcute de organele

persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele

persoanei juridice însăși.

Faptele licite sau ilicite săvârșite de organe sale obligă

însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării

funcției lor."

Prin urmare, conform normelor citate,

răspunderea civilă delictuală

pentru fapta proprie a persoanei juridice, va fi angajată

ori de câte ori

organele acesteia, cu

prilejul exercitării funcției ce le revine, vor fi săvârșit

o faptă

ilicită cauzatoare de prejudicii.

Prin gradul lor de generalitate, reiese că dispozițiile

legale

anterioare nu exclud din sfera lor

de reglementare nici statul, fie că este

vorba despre ipostaza sa de

subiect de drept public, fie de cea de subiect de drept privat, putându-se

conchide că normele Decretului

nr

. 31/1954 constituie

dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale (ce

interesează în speță) a persoanelor juridice,

deci, și a statului.

Pe de altă parte, în contextul regimului

juridic al răspunderii Statului pentru faptă proprie, trebuie menționată

excepția stabilită prin dispozițiile

art

. 37 alin.

(1) din același act normativ (așa cum corect a observat prima instanță),

potrivit cărora Statul nu răspunde pentru

obligațiile

organelor de stat..., dacă ele sunt persoane juridice.

Instituirea prin lege a răspunderii persoanei

juridice pentru

prejudiciul cauzat prin

fapta ilicită săvârșită de organele sale, constituie o

măsură de

protecție pentru victima prejudiciului care are astfel posibilitatea să

solicite despăgubiri de la persoana juridică însăși, ceea ce,

în concepția Decretului

nr

.

31/1954, nu exclude răspunderea persoanei sau

persoanelor fizice care

intră în componența organelor persoanei juridice. Acestea au o răspundere

proprie pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, răspundere care

funcționează atât față de persoana juridică, precum și față de victima

prejudiciului, sens în care dispune

art

. 35

aliniatul  final din Decret.

Dat fiind acest din urmă text, reiese că

victima prejudiciului este cea care are alegerea chemării în judecată fie a

persoanei juridice, fie a acesteia, în solidar cu persoanele fizice care,

acționând ca organe ale persoanei juridice, au săvârșit fapta ilicită, fie doar

a acestor persoane fizice.

În cazul în care persoana juridică achită despăgubirile

celui prejudiciat, ea are dreptul să se întoarcă printr-o acțiune în regres

împotriva persoanelor fizice din componența organelor sale de conducere, pe

temeiul

art

. 1108

pct

. 3

Cod civil.

Având în vedere regimul juridic al răspunderii persoanei

juridice

pentru faptă proprie, reiese că ea

constituie în realitate o ficțiune juridică,

întrucât este, în cele din

urma, o răspundere pentru altul, deoarece persoana juridică nu este decât o

noțiune, un concept juridic, prin urmare, o abstracție fără voință proprie care

să genereze fapte proprii, licite sau ilicite.

Potrivit celor anterior redate, se constată că

pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului va trebui să facă proba

elementelor răspunderii: prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate,

vinovăție, pornind de la fapta organelor persoanei juridice.

Or, așa cum a fost

concepută cererea de chemare în judecată, reiese

că reclamantul invocă prejudiciul

decurgând din insolvabilitatea

debitorului

său, ceea ce constituie cauza proximă anterioară în justificarea

rezultatului

păgubitor (caz în care răspunderea statului este exclusă),

insolvabilitate care însă, în lanțul cauzal,

potrivit susținerilor aceluiași reclamant, ar putea fi determinată și de

inacțiunea organelor judiciare sau

dispunerea tardivă a măsurilor

asigurătorii care i-ar fi asigurat realizarea creanței la momentul obținem

titlului executoriu.

În acest context, contrar celor reținute de instanța de

apel, devine

evident că răspunderea

statului pentru faptă proprie nu poate analizată fi potrivit dreptului comun,

întrucât pentru acest tip de raport juridic există

norme juridice speciale, derogatorii și, prin

urmare, prevalente, în virtutea

principiului

spedalia

gneralihts

chvgant

,

cum corect susține recurentul.

Raporturile dintre stat și puterea judecătorească sunt

reglementate prin norme de rang constituțional, și, subordonat acestora, prin

lege

organică, respectiv, Legea

nr

. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor.

Art

. 52 din Constituție

consacră tocmai „Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică", iar

alin. (3) (care interesează cauza)

dispune

că statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

Răspunderea

statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură

răspunderea magistraților care și-au exercitat

funcția cu rea credință sau

gravă neglijență.

Din punct de vedere al

legii speciale adoptate în aplicarea normei

constituționale, normele incidente cauzei sunt

prescrise de

art

. 96 din Legea 303/2004.

Prin urmare, instanța de

rejudecare

va trebui să analizeze cererea de chemare în judecată în baza dispozițiilor

anterior menționate,

dispozițiile dreptului

comun fiind aplicabile în completarea acestora, cu

privire la condițiile

generale de angajare a răspunderii statului, numai dacă legea specială nu

conține prevederi derogatorii.

Astfel, ceea ce norma specială

asimilează faptei ilicite nu poate fi

decât o eroare judiciară produsă în procesul

penal (

art

. 96 alin. (3) din

Legea 303/2004) sau în alte procese decât cele penale (alin. (4) din

același

text), în cel din urmă caz, textul prevăzând o condiție

suplimentară, anume, aceea a stabilirii în prealabil printr-o hotărâre

definitivă a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau

procurorului, pentru o faptă săvârșită în

cursul procesului și dacă această

faptă este de natură să determine o

eroare judiciară.

Totodată, vor trebui observate și celelalte cerințe

stipulate de textul indicat.

În plus, în completarea condițiilor din norma specială,

trebuie menționat că reclamantul este ținut să probeze celelalte elemente ale

răspunderii civile delictuale: prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre

eroarea judiciară (fapta ilicită) și rezultatul vătămător și vinovăția

autorului faptei (în măsura în care s-ar aprecia că vinovăția ce ar fi

stabilită prin hotărârea definitivă de stabilire a răspunderii penale sau

disciplinare a magistratului nu acoperă necesitățile de probațiune ale cauzei

sub acest aspect).

Având

în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în baza

art

.

312 alin. (1)

Cod procedură civilă a respins recursul ca

nefondat

,

instanța de

rejudecare

urmând a avea în vedere

dezlegările stabilite prin prezenta decizie, întrucât deși întemeiate criticile

formulate de recurent în baza

art

. 304

pct

. 7 Cod procedură civilă, astfel cum au fost

recalificate, ele nu sunt susceptibile de a infirma legalitatea soluției,

astfel că aceasta nu

se impune a fi

modificată, ci au condus doar la înlăturarea contradicțiilor

din

considerentele instanței de apel.