ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3027/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3027/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

3175/3/2009 pe rolul Tribunalului

București,

secția a

V

-a civilă, la data de 29 ianuarie 2009,

reclamantul

O.O. a chemat în

judecată pe pârâtul STATUL

ROMAN prin Ministerul Finanțelor, solicitând

instanței ca prin

hotărârea ce va pronunța

să fie obligat pârâtul la plata sumei de 2.000.000 E

uro cu titlu de

daune.

In motivarea cererii, reclamantul a

arătat că prin sentința penală nr.

122

din 13 iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, devenită titlu

executoriu, pârâtul H.O. a fost obligat să îi plătească

suma de

2.000.000 Euro, însă această

hotărâre nu a putut fi pusă în executare,

întrucât la momentul la care

hotărârea a devenit executorie, în

patrimoniul

lui H.O. nu au mai fost găsite bunuri ce ar fi putut fi valorificate, acesta

fiind insolvabil, iar dosarul de executare silită a fost

închis.

Pârâtul Statul Român prin

Ministerul de Finanțe a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția

netimbrării cererii, excepția

lipsei calității procesuale pasive, iar pe

fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondate.

Excepția de netimbrare a fost

respinsă de instanță pentru motivele

arătate

în încheierea de ședință din data de 27 martie 2008.

Prin sentința civilă nr. 682 din 15

mai 2009, Tribunalul București, s

ecția

a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

și, în consecință, a

respins cererea

ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate

procesuală.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut că în

susținerea

excepției lipsei calității procesuale pasive, pârâtul a arătat, în

esență, că în speță sunt incidente dispozițiile

art. 37 alin. (1) din Decretul

nr.

31/1954, potrivit cu care, statul nu răspunde pentru obligațiile

organelor și celorlalte instituții de stat, ale

întreprinderilor și organizațiilor

economice

de stat dacă sunt persoane juridice; or, în speță, reclamantul a

susținut că Ministerul Public și Ministerul

Justiției sunt persoanele

juridice

care și-au îndeplinit în mod defectuos activitatea, acestea fiind

cele care, prin fapta lor, au adus prejudicii

reclamantului.

Asupra excepției lipsei calității

procesuale analizate, prima instanță

a

reținut că reclamantul justifică formularea cererii sale împotriva Statului

Român prin Ministerul Finanțelor, în considerarea

faptului că debitorul

său, H.O., nu

a putut fi executat silit, întrucât la momentul

solicitării punerii în executare a titlului executoriu, acesta era

insolvabil,

insolvabilitate ce a fost

posibilă, urmare lipsei de diligentă a autorităților statului în

indisponibilizarea patrimoniului debitorului.

Tribunalul a constatat că raportul

juridic obligațional născut din

sentința

penală nr. 122 din 13 iunie 2007, a stabilit în favoarea reclamantului un

drept de creanță împotriva numitului H.O., iar nu

împotriva

Statului prin Ministerul

Finanțelor, apreciindu-se că în cauză nu există

identitate între persoana chemată în judecată și cea ținută de obligația

de

despăgubire, respectiv, cea care

a comis fapta cauzatoare de prejudicii.

Pe de altă parte, nu s-ar putea

reține nici că ar exista vreo obligație

a pârâtului de a-1 garanta pe

reclamant pentru

prejudiciul creat,

reclamantul arătând persoanele care, în opinia sa, se fac

vinovate de

imposibilitatea executării titlului executoriu, deci a

persoanelor care au comis fapta cauzatoare de prejudicii, astfel că,

Statul nu poate răspunde pentru fapta comisă de o altă persoană.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel

prin care a criticat hotărârea pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Astfel, a susținut că, potrivit

art. 48 din Constituție, Statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar

contenciosul constituțional, prin Decizia nr. 45/1998, a stabilit principiul

responsabilității statului față de persoanele care au suferit

din cauza unor erori judiciare săvârșite în

procesele penale, principiu ce trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea

erori.

De asemenea, apelantul a invocat și

jurisprudența Curții Europene

a

Drepturilor Omului care s-a pronunțat în sensul că statul răspunde pentru

erorile judiciare și are apoi dreptul la regres împotriva acelora

găsiți

vinovați, conform Protocolului VII la Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, coroborat cu art. 14 din

Convenție.

Apelantul a mai arătat că în cazul

de față, refuzul agenților statului

de

a institui măsurile asigurătorii asupra bunurilor învinuitului, este

situația ce i-a permis lui H.O. înstrăinarea

averii sale, astfel că,

statului îi

revine răspunderea patrimonială pentru imposibilitatea punerii în executare de

către partea vătămată, a titlului executoriu rezultând din

procesul

penal.

Prin decizia civilă nr. 505 din 21

octombrie 2009, Curtea de Apel București,

secția a

IV-

a civilă, a admis apelul formulat de

apelantul-reclamant; a

desființat sentința

și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe

pentru soluționarea

fondului.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a constatat că

prin

cererea de chemare în judecată reclamant a solicitat obligarea

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

la plata sumei de

2.000.000 Euro cu

titlu de daune, invocând dispozițiile art. 998-999 C. civ.

, referitoare la răspunderea civilă delictuală și

arătând că a suferit un

prejudiciu

ca urmare a faptului că nu a fost posibilă punerea în executare a sentinței

penale nr. 122 din 13 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția

I-a penală, definitivă și irevocabilă, întrucât nu

au fost luate măsuri

asigurătorii

pentru conservarea bunurilor și banilor inculpatului H.O.

Instanța de apel a reținut că din

petitul cererii de chemare în

judecată,

rezultă că apelantul reclamant a invocat răspunderea civilă

delictuală a Statului Român în temeiul

prevederilor art. 998-999 C. civ.,

susținând

că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale: fapta

delictuală ce aparține prepușilor statului,

prejudiciul care i-a fost cauzat,

culpa

prepușilor statului și legătura de cauzalitate dintre faptele evocate și

prejudiciu.

Instanța de apel a apreciat că

admițându-se excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, Statul

Român prin Ministerul Finanțelor,

prima

instanță a ignorat prevederile art. 48 din Constituția României, din

care rezultă că Statul prin Ministerul Finanțelor

răspunde patrimonial

pentru

prejudiciile cauzate pentru erori judiciare, iar în speță, s-a invocat

răspunderea civilă delictuală a statului, în

calitatea sa de comitent ce

răspunde pentru prepușii săi.

Curtea de apel a reținut, totodată,

că în cauza de față nu au fost

invocate

dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și în mod greșit

tribunalul a apreciat în sensul lipsei calității

procesuale pasive a Statului

Roman,

cu încălcarea prevederilor art. 48 din Constituția României,

întrucât prevederile art. 37 din Decretul nr.

31/1954 nu sunt aplicabile în

speță, deoarece, potrivit dispozițiilor

constituționale, nu poate fi

antrenată

răspunderea instituțiilor statului, respectiv a Ministerului

Justiției

și Libertăților Cetățenești.

Prin urmare, tribunalul avea

obligația de a analiza cauza, în raport

de temeiul juridic invocat, respectiv dispozițiile art. 998-999 C. civ.,

motiv pentru care, în temeiul art.

297 alin. (1) C. proc. civ., apelul

reclamantului

a fost admis, sentința atacată fiind desființată cu trimiterea

cauzei pentru continuarea judecății, la prima

instanță; s-a stabilit că în

rejudecare,

tribunalul va analiza temeiul juridic al acțiunii formulate și

îndeplinirea condițiilor răspunderii civile

delictuale, astfel cum s-a invocat

prin

cererea de chemare în judecată, temei juridic ce nu a fost analizat.

In termen legal, împotriva acestei

decizii, pârâtul Statul Român prin

Ministerul

Finanțelor Publice a formulat recurs, prevalându-se de

dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul susține că motivarea

instanței de apel este lipsită de temei juridic deoarece textele la care s-a

făcut referire nu mai sunt în

vigoare,

iar pe de altă parte, s-a făcut trimitere la norme care nu au

legătură

cu obiectul cererii deduse judecății.

Invocarea dispozițiilor art. 48 din

Constituția României, referitoare la problema familiei, iar nu la răspunderea

statului pentru erori judiciare, este neaventită, întrucât un atare raport

juridic nu a fost dedus judecății.

Chestiunea răspunderii Statului

pentru erori judiciare este

reglementată

în art. 52 din Constituție, conform renumerotării legii

fundamentale de după revizuirea Constituției,

aprobate prin Legea nr.

429/2003.

Astfel, art. 52 alin. (1) din

Constituție prevede: „Statul răspunde

patrimonial

pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea

statului este stabilită în condițiile legii și nu

înlătură răspunderea

magistraților

care și-au exercitat funcția cu rea credință sau gravă

neglijență".

Pe de altă parte, art. 96 din Legea

nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor

și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare

prevede că: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile

cauzate

prin erorile judiciare.

Răspunderea statului este stabilită

în condițiile legii și nu înlătură

răspunderea

judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu

rea credință

sau gravă neglijență.

Cazurile în care persoana vătămată

are dreptul la repararea

prejudiciilor

cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt

stabilite de Codul de procedură penală.

Dreptul persoanei vătămate la

repararea prejudiciilor materiale

cauzate

prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale,

nu se va putea exercita decât în cazul în care

s-a stabilit, în prealabil,

printr-o

hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după

caz, a judecătorului sau procurorului pentru o

faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de

natură să determine o

eroare judiciară."

Față de textele anterior redate,

recurentul susține că răspunderea

specială

a Statului (care exclude răspunderea instituțiilor sale), poate fi

antrenată

în condițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României,

republicată, numai în cazul unor erori judiciare,

nu și în alte cazuri decât

cele prevăzute în mod expres de legiuitor.

Așadar, răspunderea Statului poate

fi antrenată în condițiile

prevăzute

de art. 504 C. proc. pen. sau în cazul care printr-o

hotărâre definitivă, s-a instituit răspunderea

penală sau disciplinară, după

caz, a judecătorului sau procurorului

pentru o faptă săvârșită în

exercitarea

funcției cu rea credință sau din gravă neglijență și dacă această

faptă

a fost de natură să determine o eroare judiciară.

Cum în cauza dedusă judecății nu se

verifică niciuna dintre ipotezele

anterior

expuse, și cum temeiul juridic invocat de reclamant îl constituie

dispozițiile art. 998-999 C. civ., concluzia

instanței de apel în sensul că a fost admisă excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român cu încălcarea dispozițiilor "art. 48

din Constituția României" care prevăd

că statul răspunde patrimonial pentru erorile judiciare, este eronată și

lipsită de fundament.

Recurentul mai învederează că instanța

de fond a reținut în mod corect faptul că în speță nu există o obligație de

garanție a pârâtului față

de

prejudiciul ce i-a fost creat cu atât mai mult cu câț chiar reclamantul a arătat

persoanele care se fac vinovate imposibilitatea executării titlului

executoriu, deci a persoanelor care, în

accepțiunea sa, au comis fapta

cauzatoare

de prejudiciu.

Fiind o acțiune întemeiată pe

dispozițiile art. 998-999 C. civ.

care

instituie răspunderea pentru fapta proprie, instanța de fond în mod

corect a analizat dacă există identitate între

persoana chemată în judecată

și cea

ținută de obligația de despăgubire, respectiv, cea care a comis fapta

cauzatoare de prejudiciu, așa încât, într-o

astfel de cerere nu pot fi

analizate

condițiile răspunderii civile delictuale a comitentului pentru

fapta prepusului, așa cum greșit a reținut

instanța de apel.

Fără a mai lua în considerare

faptul că statul are o răspundere specială numai în ceea ce privește erorile judiciare,

răspunderea

comitentului pentru fapta

prepusului poate fi atrasă numai în condițiile

prevăzute art. 1000 alin. (3) C. civ., iar în astfel de acțiuni este

necesar să

se verifice dacă în persoana prepusului sunt întrunite

condițiile

răspunderii pentru fapta proprie

prevăzute de art. 998-999 C. civ.,

precum

și condițiile speciale privind existența raportului de prepușenie și

a săvârșirii faptei în funcțiile încredințate. Or,

în speța de față nici nu ar

putea fi

analizată îndeplinirea condițiilor răspunderii pentru fapta proprie

a prepusului, câtă vreme acesta nu a fost atras în

judecată.

Recurentul mai învederează că

instanța de apel apreciază în mod

contradictoriu,

pe de o parte, că instanța fondului nu a analizat speța în

raport de dispozițiile art. 998-999 C. civ. (ceea

ce impune rejudecarea

cauzei), iar pe

de altă parte, se impută aceleiași instanțe faptul că a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român cu încălcarea

prevederilor art. 48 din Constituția României; în

plus; s-a mai reținut că și

daca nu au fost invocate în mod expres

dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

, se

putea proceda la stabilirea temeiului de drept în

funcție de motivarea

în fapt a acțiunii.

In aceste condiții, indicațiile

stabilite prin decizia recurată pentru

instanța

de rejudecare, sunt imposibil de urmat, întrucât răspunderea

specială a statului prevăzută de art. 52 alin. (3)

din Constituția României poate fi analizată numai în condițiile în care se

invocă eroarea judiciară,

nu și în

cazurile în care se solicită repararea unui prejudiciu în condițiile dreptului

comun, reprezentat de reglementările art. 998-999 C. civ..

In baza art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază

că aceste

critici sunt susceptibile de încadrare în ipoteza art. 304 pct. 7

C.

proc. civ.

Recurentul mai susține că în

doctrină s-a conturat opinia potrivit

căreia,

referitor la răspunderea în materie a statului sunt aplicabile

normele dreptului public, în concepția cărora el

are o răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile

judiciare. Statul nu este

responsabil

pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenții săi

care primesc o delegație de suveranitate, deoarece

aceștia, în ce privește

modul de a o aduce la îndeplinire, nu se află

într-un raport de dependență față de autoritatea statului.

Practic, ceea ce se afirmă în

doctrină este în concordanță cu

dispozițiile

art. 35 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora „persoana

juridică își exercită drepturile și își

îndeplinește obligațiile prin organele

sale.

Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele

puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele

persoanei juridice însăși.

Faptele ilicite săvârșite de organele

sale obligă însăși persoana

juridică,

dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor. Faptele

ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce

le-a săvârșit, atât față de

persoana juridică, cât și față de cel al

treilea."

Contrar afirmațiilor

intimatului-reclamant, statul nu răspunde

pentru pagubele produse printr-una din formele de exercitare a

autorității

sale, chiar dacă din Constituția României rezultă că Statul

Român

garantează, printre alte valori

fundamentale, și drepturile și libertățile

cetățenilor. Atâta vreme cât prin legea fundamentală se prevede că

statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului

puterilor sale

- legislativă, executivă

și judecătorească, în cadrul democrației

constituționale, înseamnă că fiecare putere din stat are răspunderea ei

distinctă.

Singurul caz în care se prevede expres răspunderea directă a

statului este cel reglementat în art. 52 alin. (3)

din Constituție, iar aceasta

poate fi

stabilită numai condițiile legii, iar în cauza dedusă judecății nu se verifică

o astfel de situație pentru a deveni aplicabile normele de excepție

invocate

anterior.

Intimatul reclamant nu a formulat

întâmpinare la motivele de

recurs și

nu au fost administrate alte probe dintre cele permise de

dispozițiile

art. 305 C. proc. civ.

Recursul formulat este nefondat,

potrivit celor ce urmează.

Înalta Curte constată că prin

decizia recurată, instanța de apel nu a

confirmat excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român

prin

Ministerul Finanțelor Publice,

stabilind, în esență, că prima instanță nu a

analizat cererea de chemare în judecată în raport de temeiul juridic

invocat - art. 998, art. 999 C. civ., admițând în

mod greșit excepția, cu

încălcarea

dispozițiilor art. 48 din Constituția României (în realitate,

referirea vizând prevederile art. 52 din legea

fundamentală, urmare a

renumerotării

textelor, după revizuirea aprobată prin Legea nr. 429/2003,

cum corect susține recurentul) și aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 35

din Decretul nr. 31/1954.

Este real că prin cererea de chemare

în judecată reclamantul,

solicitând

obligarea Statului Român la plata sumei de 2.000.000 Euro cu

titlu de daune, a invocat ca temei juridic al

cererii prevederile art. 998 -

999 C. civ., după cum prin concluziile scrise

s-a prevalat de

dispozițiile art. 48 din

Constituție, precizarea anterioară cu privire la textul

corect fiind,

din nou, aplicabilă.

Așa cum au reținut instanțele de

fond, cererea reclamantului a fost

generată

de imposibilitatea punerii în executare a titlului executoriu

reprezentat de sentința penală nr. 122 din 13

iunie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I-a penală,

investită cu formulă executorie,

hotărâre

prin care, pe latură civilă, inculpatul H.O. a fost

obligat la 2.000.000 Euro cu titlu de despăgubiri

morale către intimatul

reclamant O.O.;

s-a susținut că nerealizarea creanței sale se

datorează insolvabilității debitorului, stare creată ca urmare a

inacțiunii

organelor judiciare în dispunerea sau dispunerea cu

întârziere a unor măsuri asigurătorii adecvate în timpul procesului penal, care

ar fi putut preîntâmpina această situație.

Ca atare, intimatul reclamant se consideră îndrituit să se îndrepte cu

acțiune în pretenții împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, cerere având un temei delictual - art. 998, 999 C. civ.

Mecanismul antrenării răspunderii

Statului în baza unei răspunderi

civile delictuale pentru faptă proprie

este însă insuficient explicitat de reclamant, iar instanțele de fond nu au

identificat în mod neechivoc

normele de

drept aplicabile și nici nu au pretins părții acele precizări care

să fie utile în calificarea juridică a raportului

dedus judecății, deși art. 129

alin. (4) C. proc. civ. prevede: „Cu

privire la situația de fapt și motivare în drept pe care părțile le invocă în

susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le

ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în

dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt

menționate în cerere sau în întâmpinare."

Se constată că răspunderea fie contractuală, fie delictuală a persoanei

juridice pentru faptă proprie, în dreptul român, este reglementată de

dispozițiile art. 35 alin. (2) și (3) din Decretul nr. 31/1954 care prevăd:

„Actele juridice făcute de organele

persoanei juridice, în limitele

puterilor ce le-au fost conferite, sunt

actele persoanei juridice însăși.

Faptele licite sau ilicite săvârșite de organe sale obligă însăși persoana

juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor."

Prin urmare, conform normelor

citate, răspunderea civilă delictuală

pentru fapta proprie a persoanei

juridice, va fi angajată ori de câte ori

organele

acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce le revine, vor fi săvârșit

o

faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Prin gradul lor de generalitate, reiese că dispozițiile legale

anterioare nu exclud din sfera lor de reglementare nici statul, fie că este

vorba despre ipostaza sa de subiect de drept public, fie de cea de subiect de

drept privat, putându-se conchide că normele Decretului 31/1954 constituie

dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale (ce

interesează în speță) a persoanelor juridice,

deci, și a statului.

Pe de altă parte, în contextul regimului juridic al răspunderii

Statului pentru faptă proprie, trebuie menționată excepția stabilită prin

dispozițiile art. 37 alin. (1) din același act normativ (așa cum corect a

observat prima instanță), potrivit cărora Statul nu răspunde pentru

obligațiile organelor de stat..., dacă ele sunt

persoane juridice.

Instituirea prin lege a răspunderii persoanei juridice pentru

prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârșită de organele sale, constituie o măsură

de protecție pentru victima prejudiciului care are astfel

posibilitatea să solicite despăgubiri de la

persoana juridică însăși, ceea ce,

în

concepția Decretului nr. 31/1954, nu exclude răspunderea persoanei sau

persoanelor fizice care intră în componența

organelor persoanei juridice.

Acestea

au o răspundere proprie pentru faptele ilicite cauzatoare de

prejudicii, răspundere care funcționează atât față

de persoana juridică,

precum și față

de victima prejudiciului, sens în care dispune art. 35 alin.

final din

Decret.

Dat fiind acest din urmă text,

reiese că victima prejudiciului este

cea

care are alegerea chemării în judecată fie a persoanei juridice, fie a

acesteia, în solidar cu persoanele fizice care,

acționând ca organe ale

persoanei

juridice, au săvârșit fapta ilicită, fie doar a acestor persoane

fizice.

In cazul în care persoana juridică

achită despăgubirile celui

prejudiciat,

ea are dreptul să se întoarcă printr-o acțiune în regres

împotriva

persoanelor fizice din componența organelor sale de conducere, pe temeiul art.

1108 pct. 3 C. civ.

Având în vedere regimul juridic al

răspunderii persoanei juridice

pentru

faptă proprie, reiese că ea constituie în realitate o ficțiune juridică,

întrucât este, în cele din urmă, o răspundere

pentru altul, deoarece

persoana juridică nu este decât o noțiune, un

concept juridic, prin

urmare, o abstracție

fără voință proprie care să genereze fapte proprii,

licite sau ilicite.

Potrivit celor anterior redate, se

constată că pentru angajarea

răspunderii,

victima prejudiciului va trebui să facă proba elementelor

răspunderii: prejudiciu, faptă ilicită, raport de

cauzalitate, vinovăție,

pornind de la fapta organelor persoanei

juridice.

Or, așa cum a fost concepută

cererea de chemare în judecată, reiese

că reclamantul invocă prejudiciul

decurgând din insolvabilitatea

debitorului

său, ceea ce constituie cauza proximă anterioară în justificarea

rezultatului păgubitor (caz în care răspunderea

statului este exclusă),

insolvabilitate

care însă, în lanțul cauzal, potrivit susținerilor aceluiași

reclamant, ar putea fi determinată și de

inacțiunea organelor judiciare sau dispunerea tardivă a măsurilor asigurătorii

care i-ar fi asigurat realizarea

creanței la momentul obținerii titlului

executoriu.

In acest context, contrar celor

reținute de instanța de apel, devine

evident

că răspunderea statului pentru faptă proprie nu poate analizată fi potrivit

dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există

norme juridice speciale, derogatorii și, prin

urmare, prevalente, în virtutea

principiului

specialia generalibus derogant

,

cum corect susține recurentul.

Raporturile dintre stat și puterea

judecătorească sunt reglementate

prin norme de rang constituțional, și,

subordonat acestora, prin lege

organică,

respectiv, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor.

Art. 52 din Constituție consacră tocmai „Dreptul persoanei

vătămate de o autoritate publică", iar alin.

(3) (care interesează cauza)

dispune

că statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

Răspunderea statului este stabilită în condițiile

legii și nu înlătură

răspunderea

magistraților care și-au exercitat funcția cu rea credință sau

gravă

neglijență.

Din punct de vedere al legii

speciale adoptate în aplicarea normei

constituționale,

normele incidente cauzei sunt prescrise de art. 96 din

Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, instanța de rejudecare

va trebui să analizeze cererea

de chemare în judecată în baza

dispozițiilor anterior menționate,

dispozițiile

dreptului comun fiind aplicabile în completarea acestora, cu

privire la condițiile generale de angajare a

răspunderii statului, numai dacă

legea specială nu conține prevederi

derogatorii.

Astfel, ceea ce norma specială

asimilează faptei ilicite nu poate fi

decât

o eroare judiciară produsă în procesul penal [art. 96 alin. (3) din

Legea nr. 303/2004] sau în alte procese decât cele

penale [alin. (4) din același

text],

în cel din urmă caz, textul prevăzând o condiție suplimentară,

anume, aceea a stabilirii în prealabil printr-o

hotărâre definitivă a

răspunderii

penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau

procurorului, pentru o faptă săvârșită în cursul

procesului și dacă această

faptă este de natură să determine o eroare

judiciară.

Totodată, vor trebui observate și

celelalte cerințe stipulate de textul

indicat.

In plus, în completarea condițiilor

din norma specială, trebuie

menționat

că reclamantul este ținut să probeze celelalte elemente ale răspunderii civile

delictuale: prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre

eroarea judiciară (fapta ilicită) și rezultatul

vătămător și vinovăția

autorului

faptei (în măsura în care s-ar aprecia că vinovăția ce ar fi

stabilită prin hotărârea definitivă de stabilire

a răspunderii penale sau

disciplinare

a magistratului nu acoperă necesitățile de probațiune ale

cauzei sub

acest aspect).

Având în vedere cele ce preced, Înalta

Curte, în baza art. 312 alin. (1)

C.

proc. civ. va respinge recursul ca nefondat, instanța de

rejudecare urmând a avea în vedere dezlegările

stabilite prin prezenta

decizie,

întrucât deși întemeiate criticile formulate de recurent în baza art.

304 pct. 7 C. proc. civ., astfel cum au fost

recalificate, ele nu

sunt

susceptibile de a infirma legalitatea soluției, astfel că aceasta nu se

impune a fi modificată, ci au condus doar la

înlăturarea contradicțiilor

din considerentele instanței de apel.

P

ENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român

prin

Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 505 din 21

octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția

a

IV-

a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi,

7 mai 2010.