ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 699/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 699/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, la data de 18 februarie 2002, reclamantul A.I.

a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Turismului și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea acestora la plata echivalentului în

lei al sumei de 85.000 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea bunurilor

imobile - apartamentul compus din patru camere și dependințe situat în

București, B-dul N. Titulescu și a sumei de 25.000 dolari S.U.A. -

contravaloarea bunurilor mobile sechestrate și vândute la licitație în baza sentinței

penale nr. 8 din 22 ianuarie 1981.

S-a solicitat,

totodată, obligarea Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata

echivalentului în lei al sumei de 50.000 dolari S.U.A., reprezentând daune

morale, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 998, 999 C. civ.,

reclamantul a arătat că, prin sentința penală nr. 8/1981 a Tribunalului

București s-a dispus condamnarea sa la 17 ani închisoare și 60 de ani pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b)

și lit. c) C. pen. și confiscarea bunurilor, sentință rămasă definitivă prin

decizia penală nr. 929 din 16 aprilie 1981 a Tribunalului Suprem. Ulterior,

după anul 1990, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, i-a admis recursul

împotriva deciziei de condamnare și a trimis cauza spre rejudecare la

Tribunalul Municipiului București, dispunând anularea actelor de executare

emise în baza hotărârii casate.

Reclamantul a mai

arătat că prin decizia nr. 543 din 17 noiembrie 1999, Curtea de Apel București,

secția I penală, a dispus achitarea sa conform dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit.

a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. și ridicarea sechestrului

asigurător aplicat asupra bunurilor imobile și mobile, inclusiv ridicarea

inscripției ipotecare înființate asupra apartamentului.

Reclamantul a

învederat că, deși, după rămânerea definitivă și irevocabilă a deciziei

menționate, prin decizia penală nr. 2962/2000 a Curții Supreme de Justiție, a

întreprins demersuri pentru a intra în posesia bunurilor, acestea au rămas fără

rezultat, încă din anul 1981 pârâtul Ministerul Turismului valorificând

bunurile prin vânzare la licitație.

Sub aspectul cererii

de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la

daune morale, s-a arătat că prejudiciul moral constă în atingerile aduse

cinstei, onoarei, demnității, prestigiului și reputației sale, în condițiile în

care timp de 20 de ani a fost împiedicat să revină în țară, fiind considerat

infractor și blamat în cercul cunoștințelor și rudelor sale ca urmare a

hotărârii nedrepte de condamnare.

Prin sentința nr. 1006

din 17 iunie 2002, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Turismului

și, totodată, a respins acțiunea ca prescrisă față de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a considerat că în acțiunea întemeiată pe dispozițiile art.

504 C. proc. pen. numai Statul ar putea avea calitate procesuală pasivă,

întrucât faptele imputate au fost reținute ca și sancțiuni penale, iar pe de

altă parte, că de la data soluționării procesului penal, 23 iunie 2000, până la

data formulării acțiunii, 18 februarie 2002, a trecut termenul de 1 an prevăzut

de art. 505 C. proc. pen. pentru exercitarea dreptului la despăgubiri.

Hotărârea primei

instanțe a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

prin decizia nr. 517/ A din 12 decembrie 2002, prin care s-a respins apelul

reclamantului ca nefondat.

Recursul declarat de

reclamant împotriva deciziei menționate a fost admis prin decizia nr. 3748 din

1 octombrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, prin

care s-a casat decizia recurată, precum și sentința nr. 1006 din 17 iunie 2002 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și s-a trimis cauza spre

rejudecare aceluiași tribunal.

Prin considerentele

acestei decizii, Înalta Curte a reținut că, atât prin cererea introductivă, cât

și prin precizările ulterioare și prin motivele apelului, reclamantul personal

și asistat de avocat, deci dispunând de apărare calificată, a stăruit să se

judece în cadrul unei acțiuni civile în pretenții, de drept comun, întemeiată

pe dispozițiile art. 998 – 999 C. civ., declarând explicit că nu înțelege să

recurgă la procedura reparării pagubei pentru cazul condamnării pe nedrept,

reglementată de art. 504 - 506 C. proc. pen.

Pe cale de

consecință, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță,

pentru ca, în cadrul procesual și cu respectarea obiectului și temeiului

acțiunii, precum și a dreptului de apărare, să se pună în discuția părților

aspectele vizând admisibilitatea acțiunii de drept comun, calitatea procesuală

și prescripția dreptului la acțiune.

Cu prilejul

rejudecării, reclamantul a depus la dosar o cerere completatoare prin care a

chemat în judecată, în calitate de pârâtă, SC P. SA, dată fiind participarea

acesteia la procedura de executare silită, în calitate de creditor, precum și faptul

că suma rezultată în urma licitației a fost consemnată la dispoziția acesteia.

Pârâtul Statul Român

a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând respingerea

acțiunii.

Pârâtul M.T.C.T. a

invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția tardivității

introducerii acțiunii, conform dispozițiilor art. 506 alin. (2), C. proc. pen.

și excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin încheierea de la

17 noiembrie 2004 au fost respinse ca neîntemeiate excepția lipsei de calitate

procesuală pasivă a pârâtului M.T.C.T., excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanțe, excepția de

prescripție a dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii.

La data de 14

septembrie 2005, în baza art. II alin. (1) și alin. (4) din Legea nr. 219/2005,

s-a transmis cauza Judecătoriei sectorului 5 București, întrucât obiectul

cererii de chemare în judecată are o valoare sub 5 miliarde lei.

Prin sentința civilă nr.

1384 din 24 februarie 2006, Judecătoria Sectorului 5 București a respins

acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Apelul declarat de

reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr.

1865 din 10 noiembrie 2006 a Tribunalului București.

Curtea de Apel

București, prin decizia nr. 1141 din 1 iunie 2007 a admis recursul declarat de

reclamant, a modificat decizia menționată și a admis apelul reclamantului

împotriva sentinței civile nr. 1384 din 24 februarie 2006 a Judecătoriei

Sectorului 5 București, hotărârea fiind desființată cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță.

Prin sentința nr. 323

din 30 aprilie 2008, rejudecând cauza, Judecătoria Sectorului 5 București a

admis în parte acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâții Ministerul

pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale și

Statul Român prin M.E.F., aceștia fiind obligați în solidar la plata sumei de

239.780 euro în echivalent în lei la data plății și a sumei de 55.836,68 lei

reprezentând despăgubiri materiale, precum și a sumei de 7.000 euro, în

echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri morale.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâții. Prin decizia civilă nr. 1568 din 5 decembrie

2008, Tribunalul București a admis apelurile, a anulat sentința atacată și a

reținut cauza spre rejudecare, ca instanță de fond, având în vedere valoarea

obiectului litigiului ce depășește suma de 5 miliarde lei.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 202 din 15 februarie 2010, a

respins ca neîntemeiate excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive,

inadmisibilitatea acțiunii și prescripția dreptului la acțiune, invocate de

pârâți.

S-a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul A.I., în contradictoriu cu Ministerul

Dezvoltării Regionale și Turismului și cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și au fost obligați pârâții în solidar, la plata către

reclamant a sumelor de 239.780 euro, echivalent în lei la data plății și

55.836,68 lei despăgubiri materiale.

Prin aceeași hotărâre

a fost obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata către reclamant a

sumei de 7.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune

morale.

Au fost obligați

pârâții la 65.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din

camera de consiliu de la 14 martie 2011 a aceleiași instanțe s-a admis cererea

de îndreptare formulată de reclamant și s-a îndreptat eroarea materială

strecurată în dispozitivul sentinței menționate, în sensul că numele

recurentului este „A.I.”.

Prin considerentele

sentinței menționate, tribunalul a reținut, cu privire la excepția

inadmisibilității acțiunii, că persoana condamnată pe nedrept poate folosi

acțiunea de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.,

astfel că existența acțiunii prevăzute de art. 504 - 506 C. proc. pen. nu poate

reprezenta un fine de neprimire, reclamantul, conform principiului

disponibilității, având alegerea între cele două căi în scopul valorificării

pretențiilor sale.

Referitor la excepția

prescripției dreptului la acțiune, Tribunalul a considerat că termenul de

prescripție de 3 ani instituit prin Decretul nr. 167/1958 a început să curgă de

la data rămânerii definitive a deciziei penale nr. 543 din 17 noiembrie 1999 a

Curții de Apel București, acțiunea fiind promovată de reclamant în cadrul

acestui termen, respectiv la data de 18 februarie 2002.

S-a reținut că este

neîntemeiată și excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că

acțiunea formulată de reclamant are ca temei răspunderea civilă delictuală.

În ceea ce privește

temeiul juridic care a stat la baza acțiunii formulate de reclamant, prima

instanță a reținut că, prin cererea modificatoare depusă la data de 10 martie

2008 la Judecătoria Sectorului 5 București, în Dosarul nr. 10469/302/2007,

reclamantul a indicat ca temei de drept, pe lângă dispozițiile art. 998 - 999 C.

civ. și prevederile art. 311 C. proc. civ., fără a întâmpina vreo opoziție din

partea pârâților.

S-a apreciat că, în

condiția în care titlul în baza căruia s-a trecut la executarea silită în ceea

ce privește latura civilă a procesului penal, respectiv sentința penală nr. 8

din 22 ianuarie 1981 a Tribunalului București a fost în totalitate desființat,

trebuie avute în vedere prevederile art. 404

1

C. proc. civ., care

stabilesc că în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau

însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării,

prin restabilirea situației anterioare acesteia.

Reținând că, așa cum

a rezultat din dovezile de la dosar, bunurile mobile și imobile ce au aparținut

reclamantului au fost sechestrate și vândute la licitație publică la cererea

Ministerului Turismului, sumele de bani obținute din vânzare intrând în

patrimoniul acestei instituții, în condițiile în care I.S.C.E.P. era

subordonată Ministerului Turismului, tribunalul a constatat că acestuia din

urmă îi revine obligația de a restitui echivalentul bunurilor ce au constituit

obiect al executării silite.

La stabilirea valorii

actualizate, a apartamentului și bunurilor mobile sechestrate și vândute în

baza hotărârii penale de condamnare desființate, instanța a avut în vedere

rapoartele de expertiză tehnică întocmite în anul 2005 și, respectiv, 2008 de

către experții Bănică Neculai și Avramescu Nicolae.

În ceea ce privește

întinderea prejudiciului suferit de reclamant, tribunalul a constatat că nu pot

fi ignorate aspectele reținute prin considerentele deciziei penale nr. 543 din

17 noiembrie 1999 a Curții de Apel București, în care se arată că probele administrate

în cauza penală conduceau la concluzia că reclamantul nu și-a însușit nici o

sumă de bani din conturile agenției de turism pe care a gestionat-o și că

niciuna dintre instituțiile vizate nu a suferit pierderile specificate în

rechizitoriu.

Ca atare, s-a motivat

că statul răspunde pentru fapta culpabilă a instituțiilor sale, în speță, a

instanțelor care l-au condamnat pe reclamant în absența unor probe care să

ateste vinovăția acestuia, condamnarea apărând ca fiind „esențial nelegală și

profund abuzivă” și îndreptățindu-l pe acesta la daune morale pentru lezarea

onoarei, demnității și a dreptului la propria imagine.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel pârâtul Statul Român prin M.F.P. și M.D.R.T.

Apelantul pârât

Statul Român a criticat hotărârea apelată pentru greșita reținere a calității

sale procesuale pasive cât și pentru obligarea sa la cheltuieli de judecată.

Apelantul pârât M.D.R.T.

a reiterat, la rândul său, excepția lipsei calității procesuale pasive și

greșita reținere ca temei al acțiunii și a art. 311 C. proc. civ. A susținut,

totodată, că acțiunea este inadmisibilă și prescrisă.

Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă, prin decizia civilă nr. 682/ A din 15

noiembrie 2010, a respins ambele apeluri ca nefondate.

Soluționând apelul

pârâtului Statul Român prin M.F.P., instanța de apel a considerat că eroarea

judiciară a produs efecte nu doar cu privire la latura penală, ci și la latura

civilă, în sensul că bunurile reclamantului au fost vândute la licitație

publică, situație care, urmare a achitării, trebuia reparată.

S-a apreciat că

obligarea în subsidiar a Statului la repararea pagubei, alături de cel care a

beneficiat la momentul respectiv de vânzarea bunurilor reclamantului, este

justificată prin răspunderea generică a acestuia, în cazul erorilor judiciare

produse în exercițiul instituțiilor publice. În acest context, s-a motivat

hotărârea pe jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului de

condamnare a Statului Român, în raport cu terții prejudiciați, în calitatea sa

de garant general al instituțiilor care au încălcat diverse norme ale

convenției.

S-a reținut că au

fost corect acordate reclamantului cheltuieli de judecată, în condițiile în

care acest pârât a căzut în pretenții.

În ceea ce privește

apelul pârâtului M.D.R.T., s-a reținut că este justificată prezența acestuia în

proces, în calitate de pârât, având în vedere că beneficiara sumelor obținute

din executarea silită a cererii reclamantului a fost I.S.C.E.P., entitate

aflată în subordinea Ministerului Turismului la acel moment.

Instanța de apel a

înlăturat critica pârâtului apelant M.D.R.T. referitoare la greșita reținere ca

temei al acțiunii a dispozițiilor art. 311 C. proc. civ., raportându-se la

cererea modificatoare a acțiunii depusă în Dosarul nr. 10469/302/2007 al

Judecătoriei Sectorului 5 București.

A fost respinsă și

critica prescripției dreptului la acțiune, apreciindu-se că s-au aplicat corect

dispozițiile art. 3 din decretul nr. 167/1958, întrucât termenul de 3 ani a

început să curgă la momentul pronunțării hotărârii de achitare, 17 noiembrie

1999, iar cererea introductivă a fost formulată la 18 februarie 2002.

Împotriva deciziei

menționate au declarat recurs, în termenul legal, pârâții Statul Român prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București și M.D.R.T.

Dezvoltând motivele

sale de recurs, pârâtul Statul Român prin M.F.P. a criticat decizia recurată ca

nelegală în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru reținerea eronată a

calității sale procesuale pasive atât în ceea ce privește capătul de cerere

prin care s-a solicitat contravaloarea bunurilor confiscate, cât și în ceea ce

privește cererea de daune morale.

Recurentul a arătat

în susținerea acestui motiv de recurs că, raportat la dispozițiile art. 35, 37

și 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, nu poate răspunde pentru obligațiile

organelor și instituțiilor de stat, respectiv pentru faptele ilicite care atrag

răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit. În acest context s-a susținut

că, așa cum a rezultat din procesul verbal din 11 septembrie 1981, bunurile

reclamantului au fost scoase la vânzare la solicitarea creditoarei I.S.C.E.P. (actuala

SC P. SA), astfel că nu se realizează identitatea cerută de lege între cel

chemat în judecată și cel ce poate fi obligat în raportul juridic dedus

judecății.

S-a învederat că

singurul caz în care se prevede expres răspunderea directă a Statului Român

este reglementat de art. 52 din Constituție, însă, în speță, reclamantul nu a

invocat incidența nici unei erori judiciare pentru a se putea pune în discuție

aplicabilitatea unei astfel de răspunderi.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs, pârâtul Statul Român prin M.F.P. a criticat hotărârea recurată

pentru menținerea eronată a soluției primei instanțe în ceea ce privește

obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, considerând că este necesar să

se facă aplicarea art. 1337 C. civ. pentru angajarea răspunderii M.D.R.T. S-a

arătat, totodată, că nu există culpă procesuală conform art. 274 C. proc. civ.,

neexistând temei pentru obligarea la plata acestor cheltuieli.

Prin motivele sale de

recurs, recurentul pârât M.D.R.T. a criticat decizia atacată ca nelegală,

conform art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., pentru greșita reținere a calității

sale procesuale pasive, întrucât nu a obținut niciun profit din valorificarea

bunurilor confiscate de la reclamant; fosta I.S.C.E.P., la dispoziția căreia

s-au consemnat la C.E.C. sumele realizate din vânzarea la licitație publică,

s-a reorganizat prin H.G. nr. 805 din 20 iulie 1990, sub denumirea P., iar ulterior,

prin H.G. nr. 104 din 25 septembrie 1990 ca societate comercială pe acțiuni,

persoană juridică distinctă.

S-a susținut,

totodată, că bunurile mobile sechestrate au fost lăsate, potrivit procesului

verbal din 15 iulie 1981, de aplicare a sechestrului asigurător, în custodia

fratelui intimatului, N.A.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs s-a solicitat să se constate că motivarea instanței de apel

este contradictorie și foarte succintă, încălcând unicul temei de drept al

acțiunii, reținut cu caracter obligatoriu prin decizia de casare nr. 3748 din 1

octombrie 2003, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., respectiv cel

instituit de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. În acest context, s-a

învederat că nu putea fi primită o cerere de modificare a acțiunii inițiale la

mai bine de 6 ani de la introducerea acesteia.

Celelalte critici

invocate de recurentul M.D.R.T. au vizat inadmisibilitatea acțiunii întemeiate

pe art. 998 - 999 C. civ. și greșita respingere a excepției prescripției

dreptului la acțiune.

Examinând motivele de

recurs invocate de pârâții recurenți, Curtea va reține că sunt fondate

criticile referitoare la încălcarea caracterului obligatoriu al deciziei de

casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3748 din 1 octombrie 2003,

prin care s-a reținut că reclamantul intimat a investit instanța cu o acțiune

în pretenții de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.,

judecata urmând să se desfășoare în acest cadru procesual.

Ca atare, Curtea va

constata că instanța de apel nu putea examina temeinicia pretențiilor

reclamantului din perspectiva fundamentării acestora pe dispozițiile art. 311 C.

proc. civ., care reglementează instituția întoarcerii executării.

O eventuală

modificare a acțiunii, în sensul indicării unui alt temei juridic, respectiv art.

311 C. proc. civ., nu se putea face decât în condițiile art. 132 C. proc. civ.,

la prima zi de înfățișare, cu atât mai puțin în faza rejudecării fondului după

casarea cu trimitere, soluție ce a avut în vedere tocmai nerespectarea calificării

acțiunii date de reclamant.

Modificarea acțiunii

din Dosarul nr. 10469/302/2007 al Judecătoriei Sectorului 5 București, la care

face referire instanța de apel în reținerea investirii sale cu o cerere

întemeiată pe dispozițiile art. 311 C. proc. civ., s-a făcut prin concluziile

scrise depuse de reclamant asupra excepțiilor inadmisibilității, lipsei

calității procesuale pasive și a prescripției dreptului la acțiune, depuse la

data de 10 martie 2008.

Într-adevăr,

dispozițiile art. 132 C. proc. civ. nu au caracter imperativ, pârâtul putând

accepta expres sau tacit o modificare ulterioară primei zile de înfățișare.

În condițiile în care

aceste note de ședință nu au fost comunicate celorlalte părți și nu a fost pusă

în discuție calificarea lor ca o modificare a acțiunii, este evident că nu se

putea reține lipsa de obiecțiuni a pârâților la primirea cererii (în realitate

note de concluzii). De altfel, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la

14 aprilie 2008 (fila 74), a Judecătoriei Sectorului 5 București, apărătorul

pârâtului Ministerul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și

Profesii Liberale a arătat că unicul temei al acțiunii îl reprezintă art. 998 -

999 C. civ., fiind exclusă aplicarea art. 311 C. proc. civ.

Curtea va constata,

totodată, că instanța de apel a examinat acțiunea reclamantului numai din

perspectiva art. 311 C. proc. civ. și nu și a temeiului juridic reținut de

prima instanță, respectiv art. 998 - 999 C. civ.

Nu este lipsit de

relevanță nici faptul că dispozițiile art. 311 C. proc. civ. nu putea forma

temei al acțiunii împreună cu dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., întrucât

desființarea actelor de executare se poate face numai în cadrul unei proceduri

speciale reglementate de dispozițiile art. 404

1

- 404

3

C.

proc. civ., cu care, așa cum s-a arătat, instanțele nu au fost legal investite.

Ca atare, Curtea va

reține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., respectiv caracterul obligatoriu al dezlegărilor problemelor de drept

soluționate de instanța de recurs, reexaminând temeinicia pretențiilor

reclamantului, în baza unui alt temei al acțiunii decât cel statuat cu caracter

irevocabil prin decizia de casare (și care nu era formulat la momentul

judecării primului recurs).

Prin urmare, se va

reține că neconformarea dispozițiilor obligatorii ale instanței de trimitere

atrage casarea deciziei recurate pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., ca fiind pronunțată cu încălcarea legii.

Celelalte critici

invocate de pârâți, referitoare la lipsa calității procesuale pasive,

inadmisibilitatea acțiunii și prescripția dreptului material la acțiune nu pot

fi analizate în această fază procesuală, în raport de soluția dată motivului de

recurs deja examinat, urmând a fi avute în vedere la rejudecarea apelurilor.

Pentru aceste

considerente, Curtea va admite recursurile pârâților și, în baza art. 312 alin.

(3) C. proc. civ., va casa decizia recurată cu trimitere spre rejudecare

aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții Statul Român, prin M.F.P. – D.G.F.P. a Municipiului

București și M.D.R.T. împotriva deciziei nr. 682/ A din 15 noiembrie 2010 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 februarie 2012.