ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4850/2013

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 18 februarie 2002, pe rolul Tribunalului București, reclamantul A.I. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Turismului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor și a solicitat ca pârâții să fie obligați la plata contravalorii în RON a sumei de 85.000 dolari SUA reprezentând contravaloarea bunurilor imobile - apartament situat în București, Bulevardul N.T., în valoare de 60.000 dolari SUA și bunuri mobile în valoare de 25.000 dolari SUA, bunuri sechestrate și vândute la licitație în baza sentinței penale nr. 8 din 22 ianuarie 1981 și să fie obligat Statul Român prin Ministerul de Finanțe la plata contravalorii în RON a sumei de 50.000 dolari SUA cu titlu de daune morale, în drept fiind invocate dispozițiile art. 998-999 C. civ.

care reglementează răspunderea civilă delictuală. În motivarea acțiunii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 998, 999 C. civ., reclamantul a arătat că, prin sentința penală nr. 8/1981 a Tribunalului București s-a dispus condamnarea sa la 17 ani închisoare și 60 de ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. și confiscarea bunurilor, sentință rămasă definitivă prin decizia penală nr. 929 din 16 aprilie 1981 a Tribunalului Suprem. Ulterior, după anul 1990, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, i-a admis recursul împotriva deciziei de condamnare și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Municipiului București, dispunând anularea actelor de executare emise în baza hotărârii casate.

Reclamantul a mai arătat că prin decizia nr. 543 din 17 noiembrie 1999, Curtea de Apel București, secția I penală, a dispus achitarea sa conform dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. și ridicarea sechestrului asigurător aplicat asupra bunurilor imobile și mobile, inclusiv ridicarea inscripției ipotecare înființate asupra apartamentului. Reclamantul a învederat că, deși, după rămânerea definitivă și irevocabilă a deciziei menționate, prin decizia penală nr. 2962/2000 a Curții Supreme de Justiție, a întreprins demersuri pentru a intra în posesia bunurilor, acestea au rămas fără rezultat, încă din anul 1981 pârâtul Ministerul Turismului valorificând bunurile prin vânzare la licitație.

Sub aspectul cererii de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la daune morale, s-a arătat că prejudiciul moral constă în atingerile aduse cinstei, onoarei, demnității, prestigiului și reputației sale, în condițiile în care timp de 20 de ani a fost împiedicat să revină în țară, fiind considerat infractor și blamat în cercul cunoștințelor și rudelor sale ca urmare a hotărârii nedrepte de condamnare. Prin sentința civilă nr. 1006 din 11 iunie 2002 pronunțată de Tribunalul București a fost admisă excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Turismului, totodată fiind respinsă ca prescrisă acțiunea față de pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanțe.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a considerat că în acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. numai Statul ar putea avea calitate procesuală pasivă, întrucât faptele imputate au fost reținute ca și sancțiuni penale, iar pe de altă parte, că de la data soluționării procesului penal, 23 iunie 2000, până la data formulării acțiunii, 18 februarie 2002, a trecut termenul de 1 an prevăzut de art. 505 C. proc. pen. pentru exercitarea dreptului la despăgubiri. Hotărârea primei instanțe a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a III–a civilă, prin decizia nr. 517 A din 12 decembrie 2002, prin care s-a respins apelul reclamantului ca nefondat.

Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei menționate a fost admis prin decizia nr. 3748 din 1 octombrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, prin care s-a casat decizia recurată, precum și sentința nr. 1006 din 17 iunie 2002 a Tribunalului București, secția a IV–a civilă, și s-a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. Prin considerentele acestei decizii, Înalta Curte a reținut că, atât prin cererea introductivă, cât și prin precizările ulterioare și prin motivele apelului, reclamantul personal și asistat de avocat, deci dispunând de apărare calificată, a stăruit să se judece în cadrul unei acțiuni civile în pretenții, de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 998 – 999 C. civ., declarând explicit că nu înțelege să recurgă la procedura reparării pagubei pentru cazul condamnării pe nedrept, reglementată de art. 504–506 C. proc.

pen. Pe cale de consecință, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, pentru ca, în cadrul procesual și cu respectarea obiectului și temeiului acțiunii, precum și a dreptului de apărare, să se pună în discuția părților aspectele vizând admisibilitatea acțiunii de drept comun, calitatea procesuală și prescripția dreptului la acțiune. Cu prilejul rejudecării, reclamantul a depus la dosar o cerere completatoare prin care a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, SC P. SA, dată fiind participarea acesteia la procedura de executare silită, în calitate de creditor, precum și faptul că suma rezultată în urma licitației a fost consemnată la dispoziția acesteia. Pârâtul Statul Român a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând respingerea acțiunii.

Pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția tardivității introducerii acțiunii, conform dispozițiilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen. și excepția inadmisibilității acțiunii. Prin încheierea de la 17 noiembrie 2004 au fost respinse ca neîntemeiate excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanțe, excepția de prescripție a dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii. La data de 14 septembrie 2005, în baza art. II alin. (1) și (4) din Legea nr. 219/2005, s-a transmis cauza spre rejudecare la Judecătoria sectorului 5 București întrucât obiectul cererii de chemare în judecată are o valoare sub 5 miliarde RON.

Prin sentința civilă nr. 1384 din 24 februarie 2006 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea introdusă de reclamant. Prin decizia civilă nr. 1865 din 10 noiembrie 2006 Tribunalul București a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe. Prin decizia civilă nr. 1141 din 01 iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București a fost admis recursul declarat de recurentul reclamant A.I. împotriva deciziei civile nr. 1865 din 10 noiembrie 2006 dată de Tribunalul București și modificându-se această decizie a fost admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 1384 din 24 februarie 2006, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, hotărârea fiind desființată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Această instanță a pronunțat sentința nr. 323 din 30 aprilie 2008 prin care a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A.I. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice aceștia fiind obligați în solidar la plata sumei de 239780 euro în echivalent la data plății și a sumei de 55836,68 reprezentând despăgubiri materiale și a sumei de 7000 euro în echivalent în RON la data plății reprezentând despăgubiri morale. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții, astfel că prin decizia civilă nr. 1568 din 5 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București au fost admise apelurile, s-a anulat sentința apelată, reținându-se cauza spre rejudecare de către tribunal, ca primă instanță de fond, avându-se în vedere valoarea obiectului litigiului, care depășește 5 miliarde lei.

Prin sentința civilă nr. 202 din 15 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III--a civilă, s-au respins ca neîntemeiate excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive, inadmisibilitatea acțiunii și prescripția dreptului la acțiune invocate de pârâți; s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A.I. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, au fost obligați pârâții în solidar la plata către reclamant a sumei de 239.780 euro echivalent în RON la data plății și la suma de 55836,68 RON despăgubiri materiale. A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 7000 euro, echivalent în RON la data plății cu titlu de daune morale și au fost obligați pârâții la 65.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin considerentele sentinței menționate, tribunalul a reținut, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, că persoana condamnată pe nedrept poate folosi acțiunea de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 998–999 C. civ., astfel că existența acțiunii prevăzute de art. 504–506 C. proc. pen. nu poate reprezenta un fine de neprimire, reclamantul, conform principiului disponibilității, având alegerea între cele două căi în scopul valorificării pretențiilor sale.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, Tribunalul a considerat că termenul de prescripție de 3 ani instituit prin Decretul nr. 167/1958 a început să curgă de la data rămânerii definitive a deciziei penale nr. 543 din 17 noiembrie 1999 a Curții de Apel București, acțiunea fiind promovată de reclamant în cadrul acestui termen, respectiv la data de 18 februarie 2002. S-a reținut că este neîntemeiată și excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că acțiunea formulată de reclamant are ca temei răspunderea civilă delictuală. În ceea ce privește temeiul juridic care a stat la baza acțiunii formulate de reclamant, prima instanță a reținut că, prin cererea modificatoare depusă la data de 10 martie 2008 la Judecătoria sectorului 5 București, în Dosarul nr. 10469/302/2007, reclamantul a indicat ca temei de drept, pe lângă dispozițiile art. 998–999 C. civ.

și prevederile art. 311 C. proc. civ., fără a întâmpina vreo opoziție din partea pârâților. S-a apreciat că, în condiția în care titlul în baza căruia s-a trecut la executarea silită în ceea ce privește latura civilă a procesului penal, respectiv sentința penală nr. 8 din 22 ianuarie 1981 a Tribunalului București a fost în totalitate desființat, trebuie avute în vedere prevederile art. 404 1 C. proc. civ., care stabilesc că în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia. Reținând că, așa cum a rezultat din dovezile de la dosar, bunurile mobile și imobile ce au aparținut reclamantului au fost sechestrate și vândute la licitație publică la cererea Ministerului Turismului, sumele de bani obținute din vânzare intrând în patrimoniul acestei instituții, în condițiile în care I.S.C.E.

P. era subordonată Ministerului Turismului, tribunalul a constatat că acestuia din urmă îi revine obligația de a restitui echivalentul bunurilor ce au constituit obiect al executării silite. La stabilirea valorii actualizate, a apartamentului și bunurilor mobile sechestrate și vândute în baza hotărârii penale de condamnare desființate, instanța a avut în vedere rapoartele de expertiză tehnică întocmite în anul 2005 și, respectiv, 2008 de către experții B.N. și A.N. În ceea ce privește întinderea prejudiciului suferit de reclamant, tribunalul a constatat că nu pot fi ignorate aspectele reținute prin considerentele deciziei penale nr. 543 din 17 noiembrie 1999 a Curții de Apel București, în care se arată că probele administrate în cauza penală conduceau la concluzia că reclamantul nu și-a însușit nicio sumă de bani din conturile agenției de turism pe care a gestionat-o și că niciuna dintre instituțiile vizate nu a suferit pierderile specificate în rechizitoriu.

Ca atare, s-a motivat că statul răspunde pentru fapta culpabilă a instituțiilor sale, în speță, a instanțelor care l-au condamnat pe reclamant în absența unor probe care să ateste vinovăția acestuia, condamnarea apărând ca fiind „esențial nelegală și profund abuzivă” și îndreptățindu-l pe acesta la daune morale pentru lezarea onoarei, demnității și a dreptului la propria imagine. Prin decizia civilă nr. 682A din 15 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de către pârâți. Prin decizia civilă nr. 699 din 7 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, au fost admise recursurile declarate de către pârâți, casată decizia și trimisă cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Sunt fondate criticile referitoare la încălcarea caracterului obligatoriu al deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3748 din 1 octombrie 2003, prin care s-a reținut că reclamantul intimat a investit instanța cu o acțiune în pretenții de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 998–999 C. civ., judecata urmând să se desfășoare în acest cadru procesual. Ca atare, Înalta Curte a constatat că instanța de apel nu putea examina temeinicia pretențiilor reclamantului din perspectiva fundamentării acestora pe dispozițiile art. 311 C. proc. civ., care reglementează instituția întoarcerii executării. O eventuală modificare a acțiunii, în sensul indicării unui alt temei juridic, respectiv art. 311 C. proc.

civ., nu se putea face decât în condițiile art. 132 C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, cu atât mai puțin în faza rejudecării fondului după casarea cu trimitere, soluție ce a avut în vedere tocmai nerespectarea calificării acțiunii date de reclamant. Modificarea acțiunii din Dosarul nr. 10469/302/2007 al Judecătoriei sectorului 5 București, la care face referire instanța de apel în reținerea investirii sale cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 311 C. proc. civ., s-a făcut prin concluziile scrise depuse de reclamant asupra excepțiilor inadmisibilității, lipsei calității procesuale pasive și a prescripției dreptului la acțiune, depuse la data de 10 martie 2008. Într-adevăr, dispozițiile art. 132 C. proc.

civ. nu au caracter imperativ, pârâtul putând accepta expres sau tacit o modificare ulterioară primei zile de înfățișare. În condițiile în care aceste note de ședință nu au fost comunicate celorlalte părți și nu a fost pusă în discuție calificarea lor ca o modificare a acțiunii, este evident că nu se putea reține lipsa de obiecțiuni a pârâților la primirea cererii (în realitate note de concluzii). De altfel, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la 14 aprilie 2008, a Judecătoriei sectorului 5 București, apărătorul pârâtului Ministerul Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale a arătat că unicul temei al acțiunii îl reprezintă art. 998–999 C. civ., fiind exclusă aplicarea art. 311 C. proc.

civ. Înalta Curte a constatat, totodată, că instanța de apel a examinat acțiunea reclamantului numai din perspectiva art. 311 C. proc. civ. și nu și a temeiului juridic reținut de prima instanță, respectiv art. 998 – 999 C. civ. Nu este lipsit de relevanță nici faptul că dispozițiile art. 311 C. proc. civ. nu putea forma temei al acțiunii împreună cu dispozițiile art. 998 – 999 C. civ., întrucât desființarea actelor de executare se poate face numai în cadrul unei proceduri speciale reglementate de dispozițiile art. 404 1 – 404 3 C. proc. civ., cu care, așa cum s-a arătat, instanțele nu au fost legal investite. Ca atare, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., respectiv caracterul obligatoriu al dezlegărilor problemelor de drept soluționate de instanța de recurs, reexaminând temeinicia pretențiilor reclamantului, în baza unui alt temei al acțiunii decât cel statuat cu caracter irevocabil prin decizia de casare (și care nu era formulat la momentul judecării primului recurs). Prin urmare, s-a reținut că neconformarea dispozițiilor obligatorii ale instanței de trimitere atrage casarea deciziei recurate pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca fiind pronunțată cu încălcarea legii. Celelalte critici invocate de pârâți, referitoare la lipsa calității procesuale pasive, inadmisibilitatea acțiunii și prescripția dreptului material la acțiune nu au fost analizate în această fază procesuală, în raport de soluția dată motivului de recurs deja examinat, urmând a fi avute în vedere la rejudecarea apelurilor.

Prin decizia civilă nr. 437A din 12 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții-pârâți Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B. împotriva sentinței civile nr. 202 din 15 februarie 2010 pronunțată în Dosar nr. 12755/3/2009 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.I. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. În ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii, prin decizia nr. 3748 din 01 octombrie 2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 501/2003, s-a statuat asupra temeiului de drept al acțiunii, în sensul că în virtutea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, reclamantul a înțeles să se judece în cadrul unei acțiuni civile în pretenții de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Casarea deciziei civile nr. 517/2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a fost determinată tocmai de împrejurarea că instanța nu a ținut cont de poziția părții și a soluționat cauza pe un alt temei de drept. Ca atare, contrar susținerilor apelantului Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, în analiza temeiniciei acțiunii, instanța este limitată la verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ., această chestiune fiind tranșată irevocabil de către instanța de control judiciar, iar dispozițiile acesteia sunt obligatorii pentru instanța care rejudecă pricina, conform dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. Din același motiv, instanța nu se poate raporta la termenul de prescripție prevăzut de dispozițiile art. 505-506 C. proc.

pen., ci, la termenul de prescripție general, prevăzut de dispozițiile Decretului nr. 167/1958. Or, raportat la termenul general de prescripție, dreptul material la acțiune nu este prescris, deoarece reclamantul a fost achitat prin sentința penală nr. 543 din 17 noiembrie 1999, iar acțiunea a fost promovată la 18 februarie 2002. Excepția inadmisibilității acțiunii invocată de același apelant este neîntemeiată, neexistând o interdicție pentru persoana condamnată pe nedrept de a-și valorifica pretențiile pe calea dreptului comun. De altfel, deși formal invocă această excepție, motivându-și susținerile, apelantul face trimitere la neîndeplinirea condițiilor de fond ale răspunderii întemeiate pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

În ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive, excepție invocată de ambii apelanți, Curtea a constatat că această excepție este nefondată. Eroarea judiciară săvârșită asupra intimatului-reclamant, și-a produs efectele nu doar cu privire la latura penală a cauzei, ci și cu privire la latura civilă, deoarece patrimoniul acestuia a fost valorificat în beneficiul Statului Român. Contrar susținerilor apelantului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, dispozițiile Decretului nr. 31/1954 care stabilesc calitatea procesuală a Statului prin Ministerul Finanțelor Publice, nu sunt excluse în cauză, deoarece temeiul acțiunii este reprezentat de dispozițiile dreptului comun și nu există un act normativ care să excludă responsabilitatea acestuia, acordând calitate procesuală unei alte instituții.

Ca urmare a pronunțării hotărârii de achitare, responsabilitatea pentru prejudiciul cauzat, revine Statului Român, indiferent dacă persoana vătămată folosește calea legii speciale sau, ca în speță, cea a legii generale. În ceea ce privește calitatea procesuală a Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, din actele dosarului a rezultat că bunurile mobile și imobile ce au aparținut intimatului-reclamant, au fost sechestrate și valorificate prin licitație publică, la cererea Ministerului Turismului, sumele de bani obținute din vânzare intrând în patrimoniul acestuia, prin intermediul ISCE P., întreprindere de stat subordonată Ministerului Turismului. Cu privire la întrunirea condițiilor prevăzute de art. 998-999 C. civ.

pentru atragerea răspunderii civile delictuale, Curtea a constatat că reclamantul a suferit un prejudiciu prin vânzarea patrimoniului său, ca urmare a unei fapte ilicite constând în condamnarea acestuia pe nedrept. Determinarea întinderii prejudiciului a fost realizată prin expertizele întocmite în instanța de fond și necontestate de apelanți. Sub aspectul obligării Statului Român la plata unor daune morale, fapta ilicită săvârșită împotriva intimatului-reclamant i-a lezat acestuia onoarea și demnitatea, cauzându-i și un prejudiciu moral de natură a determina acordarea unor daune morale. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, la care apelanții-pârâți au fost obligați în solidar, Curtea a constatat că potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., cel care cade în pretenții, va fi obligat la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Or, în speță, ambii pârâți au căzut în pretenții, fiind obligați la plata unor despăgubiri către reclamant. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice În motivarea recursului, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului a arătat următoarele. 1. Instanța de apel a respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, instituție care a fost instituția antecesoare actualei Autorități Naționale pentru Turism.

Reclamantul a invocat pretinsa vânzare la licitație a apartamentului și a bunurilor sale mobile de către această instituție, potrivit procesului-verbal din data de 11 septembrie 1981 încheiat de către executorul judecătoresc, în Dosarul nr. 1027/1981 aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1. Din acest proces-verbal rezultă însă că executorul judecătoresc din cadrul Judecătoriei sectorului 1 a procedat la vânzarea prin licitație publică a apartamentului proprietatea reclamantului, la solicitarea ISCE P., iar nu a acestei instituții. În același proces-verbal se menționează faptul că „suma realizată din vânzare se va consemna la C. pe seama și la dispoziția ISCE P.", instituția recurentă neavând deci nici un profit de pe urma valorificării acestui bun.

În ceea ce privește bunurile mobile, singurul act depus la dosar este procesul-verbal din 15 iulie 1981 care privește sechestrul asigurător aplicat în dosarul penal de către fostele organe de miliție, proces-verbal încheiat anterior sentinței penale nr. 8/1981 a Tribunalului Municipiului București, secția a II-a penală. La dosarul cauzei nu există nici un înscris din care să rezulte destinația ulterioară a acestor bunuri sau vreo dovadă în sensul că acestea ar fi fost preluate și valorificate în vreun fel de către instituția recurentă. Instanța de apel și-a bazat sentința pe simple prezumții, iar nu pe dovezi certe. Pentru aceste considerente, solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Turism.

2. Instanța de apel a reținut greșit temeiul de drept al acțiunii. Intimatul-reclamant a solicitat obligarea pârâților Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, în prezent Autoritatea Națională pentru Turism și Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata contravalorii în RON a 85.000 dolari SUA, reprezentând valoarea unui apartament și a unor bunuri mobile, despre care a afirmat că ar fi fost sechestrate și vândute la licitație în baza sentinței penale nr. 8 din 22 ianuarie 1981, precum și obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 50.000 dolari SUA, reprezentând daune morale. Unicul temei de drept al acțiunii a fost constituit de art. 998-999 C. civ., așa cum a constatat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare nr. 3748 din 01 octombrie 2003. Ținând cont de caracterul obligatoriu al acestei decizii, conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., consideră că instanța de apel nu poate examina temeinicia susținerilor reclamantului din perspectiva fundamentării acestora pe dispozițiile art. 311 C. proc. civ. și art. 404 1 și urm. C. proc. civ. 3. Acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. este inadmisibilă. Dispozițiile art. 998-999 C. civ. constituie temeiul pentru stabilirea condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și nu pentru fapta altor persoane. Angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane presupune îndeplinirea următoarelor condiții: săvârșirea faptei ilicite, producerea unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul suferit de către reclamant.

În prezenta cauză, reclamantul numește ca faptă ilicită vânzarea la licitație a imobilului și a bunurilor sale mobile de către instituția recurentă. La data vânzării (anul 1981) sentința penală nr. 8/1981 a Tribunalului Municipiului București, secția a II-a penală, rămăsese definitivă prin decizia penală nr. 929 din 16 aprilie 1981 a Tribunalului Suprem, astfel încât nu se poate aprecia că fapta de a vinde la licitație bunurile mai sus-menționate ar avea caracter ilicit. Acest caracter trebuie apreciat la momentul săvârșirii faptei și nu ulterior, la acel moment bunurile fiind deținute de Statul Român, cu titlu în baza sentinței penale nr. 8/1981. Împrejurarea că prin decizia penală nr. 1108/1991 a Curții Supreme de Justiție reclamantul a fost repus în termenul de recurs, s-a admis recursul și prin decizia penală nr. 543/1999 a Curții de Apel București reclamantul a fost achitat, nu poate atrage, prin ea însăși, un caracter ilicit ulterior asupra faptei imputabile.

4. Instanța de apel a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului la acțiune. Instanța de apel a reținut în mod greșit ca termen de prescripție a acțiunii termenul general de 3 ani stabilit de Decretul nr. 167/1958. În cauză, intimatul-reclamant a solicitat obligarea statului român la plata de daune morale pentru repararea prejudiciului moral ce i-a fost cauzat prin condamnarea penală, constând în suferința determinată de privarea ilegală de bunurile sale, de imposibilitatea reîntoarcerii in țară și de blamarea de către rude, prieteni pentru condamnarea penală ilegală. Toate aceste elemente conduc în mod evident la concluzia că răspunderea angajată în acest caz este cea specială, prevăzută de art. 504 C. proc.

pen. potrivit căruia orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputabilă ori că această faptă nu există. Această formă a răspunderii statului pentru erorile judiciare în materie penală are caracter special, condițiile exercitării acțiunii în repararea pagubei fiind reglementate expres de dispozițiile art. 505 și art. 506 C. proc. pen., inclusiv sub aspectul termenului în care aceasta poate fi exercitată. Din probele administrate la dosarul cauzei rezultă faptul că de la data de la care s-a soluționat procesul penal (decizia penală nr. 543 din 17 noiembrie 1999) și până la data formulării acțiunii (18 februarie 2002) a trecut mai mult de un an, termen prevăzut la data introducerii acțiunii de art. 505 C. proc.

pen., precum și termenul de 18 luni stabilit de art. 506 C. proc. pen. În subsidiar, solicită respingerea acțiunii formulată ca fiind netemeinică și nelegală. În drept au fost invocate prevederile art. 299, art. 300 și urm., art. 304 1 C. proc. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen., art. 998-999 C. civ., Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. În motivarea recursului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat următoarele. Hotărârea a fost data cu încălcarea și aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). 1. Instanței de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe considerentul că "nu exista act normativ care să excludă responsabilitatea acestuia". Niciuna dintre condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ.

nu se întrunește în speța de față pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru fapta proprie, întrucât nu exista o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, nu exista un raport de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și nici vinovăție. Așa cum însăși instanța a reținut "bunurile mobile și imobile ce au aparținut intimatului reclamant au fost sechestrate și valorificate prin licitație publică, la cererea Ministerului Turismului, sumele de bani obținute din vânzare intrând în patrimoniul acestuia, prin intermediul ISCE P.". Or, în această situație rezultă fără putință de tăgadă faptul că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii Statului Român pentru prejudiciul material al reclamantului neexistând identitate între cel chemat să răspundă și cel ce deține calitatea de pârât în cauză.

Astfel, chiar dacă potrivit disp. art. 25 alin. (2), "Statul participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afara de cazurile in care legea stabilește anume alte organe în acest scop", instanța trebuia să aibă în vedere limitele în care se face aplicarea acestui text de lege.

Aceste limite sunt stabilite de dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 "Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale.// Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși.// Faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor.// Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, atât fata de persoana juridică, cât și față de cel al treilea.” Aceste dispoziții trebuie coroborate cu cele ale art. 37 alin. (1) din același act normativ unde se dispune în mod expres că "Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat dacă ele sunt persoane juridice.

De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului." Din interpretarea textelor de mai sus, reiese cu certitudine că angajarea răspunderii pentru fapta proprie nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțineau instituțiilor acestuia, și nu lui însuși. 2. Hotărârea atacată este nelegală și in ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe capătul de cerere prin care reclamantului i s-au acordat daune morale. Dreptul reclamantului la daune se naște în urma angajării răspunderii pentru fapta proprie, care consta în lipsirea de posibilitate a reclamantului de a munci.

Or, aceste fapte nu sunt proprii Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit art. 37 din Decretul nr. 31/1954 "Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat dacă ele sunt persoane juridice.” De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului, răspunderea acestora putând fi angajata in nume propriu, pentru faptele lor sau ale funcționarilor lor, care sunt și faptele înseși ale acestor persoane juridice. Astfel că, în temeiul acestui text de lege. Statul Român nu poate fi obligat la despăgubiri pentru faptele instituțiilor sale, și deci, în raportul juridic dedus judecății, nu exista identitate între cel chemat să răspundă și cel care deține calitatea de pârât în cauză.

În cererea de chemare în judecată, reclamantul, solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral constând în ”lezarea cinstei, onoarei, demnității, prestigiului și reputației sale, timp de 20 de ani fiind împiedicat să revină în țară, interval în care i-au decedat părinții, iar colegii, rudele și cunoștințele l-au considerat un infractor și un hoț, fiind blamat în cercurile acestora." Singurul caz, în care se prevede expres răspunderea directă a Statului Român, este cel reglementat la art. 52 din Constituție "statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilita numai in condițiile legii." Or, în cauza dedusă judecății, reclamantul nu a invocat incidența nici unei erori judiciare, pentru a se pune în discuție aplicabilitatea unei astfel de răspunderi.

Mai mult având în vedere și prevederile art. 96 pct. 4 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor conform cărora reclamantul nu face referire la o eroare judiciară efectivă nefăcând dovada existenței unei hotărâri definitive prin care să se fi stabilit răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului sau procurorului printr-o faptă săvârșită în cursul judecății. În literatura de specialitate se menționează că este necesar ca fapta prin care s-a produs prejudiciul să fie "imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, să fi acționat deci cu vinovăție". Or, în speța de față, dacă exista vreo culpă, aceasta în nici un caz nu poate fi imputată Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român.

Astfel, în ceea ce privește aceste despăgubiri ca urmare a prejudiciului moral, nu pot fi stabilite în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în temeiul răspunderii delictuale a Statului Român, întrucât acesta nu poate fi tras la răspundere pentru fapte neimputabile, neexistând un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Față de argumentele prezentate, solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și în consecință respingerea acestui capăt de cerere ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Hotărârea instanței este nelegală și în ceea ce privește menținerea obligației Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul reclamant nu a formulat întâmpinare în recurs. Înalta Curte a constatat fondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos. În ceea ce privește recursul declarat de către pârâta Autoritatea Națională pentru Turism, în primul rând este de precizat că instanța a fost învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dreptul comun, art. 998, 999 C. civ. Această problemă a fost lămurită prin deciziile de casare anterioare fiind obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. astfel că nu mai poate face obiectul disputei în prezentul recurs. De altfel, în considerentele deciziei atacate s-a reținut temeiul juridic al acțiunii, art. 998, 999 C. civ., iar nu art. 311 C. proc.

civ., făcându-se trimitere expresă la decizia nr. 3748 din 01 octombrie 2003 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În consecință, nu au legătură cu decizia atacată prin prezentul recurs susținerile recurentei Autoritatea Națională pentru Turism în sensul că instanța de apel ar fi analizat temeinicia acțiunii din perspectiva art. 311 C. proc. civ. Sunt nefondate și motivele de recurs prin care se susține prescripția dreptului la acțiune prin raportare la termenul special de prescripție prevăzut de art. 505 și 506 C. proc. pen. În mod corect a reținut instanța de apel că nu se poate raporta la termenul de prescripție special atâta timp cât s-a reținut prin decizia de casare nr. 3748 din 1 octombrie 2003, obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., că temeiul juridic al acțiunii, în aplicarea principiului disponibilității, este reprezentat de art. 998, 999 C. civ. (dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale), reclamantul declarând explicit că nu înțelege să recurgă la procedura reparării pagubei pentru cazul condamnării pe nedrept (răspunderea specială a statului pentru erorile judiciare), reglementată de art. 504-506 C. proc. pen. Or, în ceea ce privește durata termenului de prescripție (singurul aspect sub care a fost criticată decizia pronunțată în apel, raportat la soluționarea excepției prescripției extinctive), sediul materiei este reprezentat de dispozițiile dreptului comun, art. 3 din Decretul nr. 167/1958, temei de drept reținut corect de către instanța de apel.

Înalta Curte a constatat nefondate și criticile formulate de către recurenta Autoritatea Națională pentru Turism prin care se susține nelegala respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, antecesoarea recurentei. Astfel, prin acțiunea înregistrată la data de 18 februarie 2002, pe rolul Tribunalului București, reclamantul A.I.

a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Turismului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor și a solicitat ca pârâții să fie obligați la plata contravalorii în RON a sumei de 85.000 dolari SUA reprezentând contravaloarea bunurilor imobile - apartament situat în București, Bulevardul N.T., în valoare de 60.000 dolari SUA și bunuri mobile în valoare de 25.000 dolari SUA, bunuri sechestrate și vândute la licitație în baza sentinței penale nr. 8 din 22 ianuarie 1981 și să fie obligat Statul Român prin Ministerul de Finanțe la plata contravalorii în RON a sumei de 50.000 dolari SUA cu titlu de daune morale, în drept fiind invocate dispozițiile art. 998-999 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Reclamantul a solicitat să fie despăgubit pentru prejudiciul ce i-a fost adus ca urmare a condamnării sale pe nedrept prin sentința penală nr. 8 din 22 ianuarie 1981 pronunțată de Tribunalul București și rămasă definitivă la data de 16 aprilie 1981, hotărâre în baza căreia, în cadrul dosarului de executare nr. 1027/1981 s-a procedat la vânzarea la licitație publică a apartamentului proprietatea reclamantului, precum și a bunurilor mobile aflate în imobil, iar suma obținută din vânzare a fost consemnată la C. pe seama și la dispoziția I.S.C.E. P. Faptul că Întreprinderea de Comerț Exterior - P. - Agenția Română de Publicitate pentru Turism București, parte civilă în procesul penal în care s-a pronunțat sentința penală nr. 8 din 22 ianuarie 1981, era subordonată Ministerului Turismului, așa cum au reținut instanțele de fond, nu a fost contestat de către recurentă.

De altfel, acest lucru este confirmat de faptul că executarea silită a bunurilor reclamantului, ca urmare a condamnării penale prin sentința menționată anterior, a fost începută la cererea Ministerului Turismului. Mai mult, nu s-a făcut dovada că această întreprindere ar mai exista ca entitate de stat sau că drepturile și obligațiile sale ar fi fost preluate de o altă instituție de stat. Prin acțiune reclamantul solicită restituirea contravalorii bunurilor sale de la persoana în patrimoniul căreia consideră că au intrat în mod nejustificat, aceasta fiind partea civilă din procesul penal, unitate de stat care se afla în subordinea Ministerului Turismului. Dovedirea faptului dacă aceste sume au intrat sau nu efectiv în patrimoniul acestei instituții ține de fondul litigiului, iar nu de soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care se susține inadmisibilitatea acțiunii, se constată că recurenta pârâtă a invocat neîndeplinirea condițiilor pentru a interveni răspunderea civilă delictuală, critici ce țin de analizarea fondului pretențiilor iar nu de soluționarea cauzei în temeiul unei excepții. Astfel, aceste critici, ce se încadrează în prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. și care vizează legala interpretare și aplicare a prevederilor art. 998, 999 C. civ. din perspectiva existenței faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, a vinovăției, condiții cumulative, vor fi analizate prin raportare la soluționarea pe fond a cauzei.

Referitor la fapta ilicită pretinsă de către reclamant, reprezentată de condamnarea sa pe nedrept prin sentința penală nr. 8 din 22 ianuarie 1981, prin care i s-a creat prejudiciul constând în contravaloarea bunurilor sale înstrăinate urmare a punerii în executare a acestei sentințe, Înalta Curte a constatat că nu s-a dovedit existența vinovăției recurentei Autoritatea Națională pentru Turism (prin antecesorii săi), pe de o parte, pentru că nu aceasta a fost instituția care a pronunțat respectiva hotărâre, iar, pe de altă parte, nu s-a pretins în prezenta cauză că fapta ilicită ar consta în comportamentul procesual abuziv avut cu prilejul desfășurării procesului de către partea civilă din acel dosar, care ar fi determinat pronunțarea acelei condamnări.

Simpla calitate de parte, vătămată sau civilă, avută în cadrul unui litigiu penal nu poate duce la concluzia vinovăției acelei părți, și nici la concluzia săvârșirii unei fapte ilicite, în cazul în care se constată ulterior că este vorba despre o eroare judiciară. Referitor la cererea de restituire a contravalorii bunurilor vândute pentru acoperirea prejudiciului părții civile în cadrul executării sentinței penale nr. 8 din 22 ianuarie 1981, în cazul în care fapta pretins săvârșită ar fi punerea în executare a acelei sentințe, aceasta este o faptă licită atâta timp cât la acea dată sentința era executorie și se bucura de prezumția de validitate. Aprecierea unei fapte ca fiind licită sau ilicită se realizează în funcție de situația existentă la momentul săvârșirii faptei, iar nu prin raportare la un moment viitor.

Astfel, nici sub acest aspect nu este îndeplinită cel puțin una dintre condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale. În consecință, sunt fondate motivele de recurs prin care se susține nelegala interpretare a prevederilor art. 998, 999 C. civ. de către instanța de apel. În ceea ce privește recursul formulat de către Statul Român, Înalta Curte a constatat fondat motivul de recurs prin care se susține excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei părți.

Nu se poate reține inadmisibilitatea formulării criticilor cu privire la lipsa calității procesuale pasive pe motivul că ar fi fost respinsă prin încheierea din 17 noiembrie 2004 de către prima instanță de fond într-un ciclu procesual anterior, încheiere care nu ar fi fost atacată (apărare invocată, de altfel, de către reclamant cu prilejul dezbaterilor pe fond în cadrul prezentului recurs), având în vedere că obiectul apelului, finalizat prin decizia atacată prin prezentul recurs, îl constituie sentința nr. 202 din 15 februarie 2010 prin care a fost respinsă prin dispozitiv excepția lipsei calității procesuale pasive. Împotriva acestei sentințe Statul Român a formulat apel în cadrul căruia a formulat critici și cu privire la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active.

Încheierea din 17 noiembrie 2004 la care face trimitere reclamantul a fost pronunțată în ciclul procesual finalizat prin sentința civilă nr. 1384/2006 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea, astfel că pârâții nu aveau interesul să o atace, sentința fiind, de altfel, desființată ca urmare a recursului reclamantului, prin decizia civilă nr. 1141/2007, obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Motivul pentru care s-a desființat sentința prin acest recurs a fost tocmai acela că prima instanță nu s-ar fi conformat deciziei de casare nr. 3748 din 1 octombrie 2003 de a pune în discuția părților aspectele vizând admisibilitatea acțiunii în dreptul comun, calitatea procesuală și prescripția dreptului la acțiune, încheierea din 17 noiembrie 2004 la care face trimitere reclamantul rămânând astfel fără efecte.

Referitor la motivul de recurs, așa cum s-a reținut mai sus, prin acțiunea înregistrată la data de 18 februarie 2002, pe rolul Tribunalului București, reclamantul A.I. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Turismului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor și a solicitat ca pârâții să fie obligați la plata contravalorii în RON a sumei de 85.000 dolari SUA reprezentând contravaloarea bunurilor imobile - apartament situat în București, Bulevardul N.T., în valoare de 60.000 dolari SUA și bunuri mobile în valoare de 25.000 dolari SUA, bunuri sechestrate și vândute la licitație în baza sentinței penale nr. 8 din 22 ianuarie 1981 și să fie obligat Statul Român prin Ministerul de Finanțe la plata contravalorii în RON a sumei de 50.000 dolari SUA cu titlu de daune morale, în drept fiind invocate dispozițiile art. 998-999 C. civ.

care reglementează răspunderea civilă delictuală. Reclamantul a solicitat să fie despăgubit pentru prejudiciul ce i-a fost adus ca urmare a condamnării sale pe nedrept prin sentința penală nr. 8 din 22 ianuarie 1981 pronunțată de Tribunalul București și rămasă definitivă la data de 16 aprilie 1981, hotărâre în baza căreia, în cadrul dosarului de executare nr. 1027/1981 s-a procedat la vânzarea la licitație publică a apartamentului proprietatea reclamantului precum și a bunurilor mobile aflate în imobil, iar suma obținută din vânzare a fost consemnată la C. pe seama și la dispoziția I.S.C.E. P. După cum se poate observa fapta ilicită pretinsă de către reclamant este reprezentată de condamnarea sa pe nedrept prin sentința penală nr. 8 din 22 ianuarie 1981, din aceasta decurgând atât prejudiciul material cât și cel moral pretins.

În cazul răspunderii civile delictuale întemeiată pe dispozițiile art. 998, 999 C. civ. (dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale) calitate procesuală pasivă are persoana despre care se pretinde că a săvârșit fapta ilicită. Or, fapta ilicită fiind reprezentată, așa cum s-a menționat anterior, de condamnarea reclamantului pe nedrept prin sentința penală nr. 8 din 22 ianuarie 1981, este evident că nu se poate pretinde că aceasta a fost înfăptuită efectiv de către Statul Român. De asemenea, bunurile urmărite conform sentinței penale nr. 8 din 22 ianuarie 1981 nu au fost valorificate în beneficiul statului ci în beneficiul părții civile, care în acea cauză penală a fost o instituție de stat cu personalitate juridică proprie.

De altfel, așa cum corect susține recurentul Statul Român, legiuitorul a prevăzut expres regula generală, sub acest aspect, în art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, dispoziții potrivit cărora „Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, ale întreprinderilor și organizațiilor economice de stat, precum și ale oricăror alte organizații socialiste de stat, daca ele sunt persoane juridice. De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului.” Aceasta fiind regula generală, concluzia nu poate fi decât aceea că statul poate răspunde pentru obligațiile altor instituții de stat doar în temeiul unei norme speciale, cum este, de exemplu, cea prevăzută de art. 504 C. proc.

pen., temei de drept care nu este aplicabil în cauză dat fiind actul de dispoziție expres al reclamantului care a insistat în menținerea ca temei de drept a art. 998, 999 C. civ. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 și art. 316 raportat la art. 295 C. proc. civ. va admite recursurile, va modifica decizia recurată, va admite, în temeiul art. 296, apelurile formulate de către pârâți, va schimba, în parte, sentința atacată, în sensul că va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și va respinge acțiunea în contradictoriu cu acesta. Va respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamantului A.I.

în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Turism. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la respingerea ca neîntemeiate a excepțiilor privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului (calitate procesuală preluată de Autoritatea Națională pentru Turism), inadmisibilitatea acțiunii și prescripția dreptului la acțiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Autoritatea Națională pentru Turism și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 437A din 12 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia recurată, în sensul admiterii apelurilor pârâților împotriva sentinței nr. 202 din 15 februarie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Schimbă în parte sentința atacată, în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și respinge acțiunea în contradictoriu cu acesta. Respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamantului A.I. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Turism.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2013.