ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2969/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 26 august 2009, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. 34404/3/2009, reclamanta D.M. a chemat în judecată pe pârâții A.M. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună obligarea pârâtei A.M. să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul împreună cu toate dependințele sale, situat în imobilul din București, sector 2, în baza dispozițiilor art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, și modificată prin Legea nr. 1/2009; obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să acorde pârâtei A.M.

despăgubiri bănești la valoarea de piață a imobilului sau măsuri reparatorii prin echivalent în baza dispozițiilor art. 7 alin. (1 1 ), art. 20 alin. (1), art. 46 alin. (4), art. 47 și art. 50 din Legea nr. 10/2001, precum și a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33 din 09 iunie 2008 publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces. Prin sentința civilă nr. 1546 din 23 septembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția autorității de lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind acțiunea în revendicare, a respins, pentru existența autorității de lucru judecat, acțiunea în revendicare formulată de reclamanta D.M., în contradictoriu cu pârâții A.M.

și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe capătul al doilea de cerere, ca neîntemeiată, a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată și a respins capătul al doilea al cererii ca nefondat. Pentru a pronunța această sentință, instanța, în temeiul art. 137 C. proc. civ. s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor invocate în cauză. În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat a capătului de cerere privind acțiunea în revendicare, tribunalul a reținut următoarele: Chiar dacă reclamanta din prezenta cauză a avut în celălalt proces calitatea de pârâtă, aceasta nu înseamnă că nu există identitate între părți, câtă vreme dreptul litigios este același: dreptul de proprietate invocat de fiecare dintre părți asupra imobilului menționat mai sus.

Față de aceste considerente, tribunalul a apreciat că în cauză este întrunită tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ., astfel încât, a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea în revendicare pentru existența autorității de lucru judecat. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a reținut următoarele: În susținerea excepției, pârâtul invocă principiul relativității efectelor contractului, arătând că nu a fost parte la contractul din 22 aprilie 1997. Tribunalul a reținut că temeiul de drept al cererii reclamantei nu este evicțiunea prevăzută de art. 1337 C. civ.

și următoarele C. civ. (dreptul comun în materia vătămării), ci dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 privind restituirea în echivalent. De asemenea, legitimarea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice este dată de caracterul abuziv preluării imobilului ce face obiectul litigiului de față, ceea ce determină, în conformitate cu art. 25 din Decretul nr. 31/1954, calitatea Statului de a fi parte în judecată. În ceea ce privește cel de al doilea capăt de cerere al acțiunii formulată de reclamantă, respectiv obligarea Statului Român să acorde pârâtei A.M. despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv, tribunalul a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 3038 din 15 martie 2002 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în Dosarul nr. 10116/2001 menționată mai sus, reclamanta D.M.

a fost obligată să lase pârâtei A.M. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sectorul 2, această sentință a rămas irevocabilă prin respingerea recursului și a fost investită cu formulă executorie. Sentința nr. 3038/2002 se impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, astfel încât, pentru imobilul în litigiu și restituit în natură către pârâta A.M. nu se mai pot admite alte măsuri reparatorii. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta D.M., iar prin decizia civilă nr. 314 din 19 septembrie 2012 Curtea de Apel București, a respins apelul ca nefondat. Sub un prim aspect, Curtea a constatat că reclamanta-apelantă a înțeles să critice sentința instanței de fond numai cu privire la soluția pronunțată pe primul capăt de acțiune vizând revendicarea apartamentului în litigiu.

Curtea nu a primit criticile apelantei, menținând ca legală hotărârea primei instanțe de respingere a acțiunii în revendicare pentru autoritate de lucru judecat față de sentința civilă nr. 3038/2002 a Judecătoriei sectorului 2 București. Prin ambele decizii de control judiciar s-a reținut că în acțiunea în revendicarea apartamentului nr. 2 în litigiu nu sunt aplicabile dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, ci doar dreptul comun, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.. Înlăturarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în raportul juridic dedus judecății (care este și cel din prezenta cauză) a intrat în puterea lucrului judecat și, ca atare, în mod legal instanța de fond a admis excepția autorității lucrului judecat pe acest temei de drept.

Împotriva deciziei civile nr. 314 A din 19 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamanta D.M., care a susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate. Hotărârea instanței de apel este nemotivată, față de împrejurarea că doar într-o singură frază se afirmă că:„Curtea nu va primi aceste critici menținând ca legală hotărârea primei instanțe de respingere a acțiunii în revendicare pentru autoritate de lucru judecat față de sentința civila nr. 3038/2002 a Judecătoriei sector 2 București. Hotărârea instanței de fond este netemeinică, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece în mod incorect atât instanța de fond cât și instanța de apel au apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1201 C. civ.

ce reglementează autoritatea de lucru judecat. Nu poate fi pus sub semnul identității dispozițiile dreptului comun ale art. 480 cu dispozițiile art. 18 alin. (1) lit. c) ale Legii nr. 10/2001 și, față de aceasta împrejurare, se consideră că instanța de apel a comis o grava eroare atunci când a afirmat ca înlăturarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în raportul juridic dedus judecății, a intrat în puterea lucrului judecat și, ca atare, în mod legal instanța de fond a admis excepția autorității de lucru judecat pe acest temei de drept. Față de dispozițiile cuprinse în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de judecată ar fi putut aprecia, așa cum a solicitat și reclamanta recurentă în cererea de chemare în judecată, existența bunului actual în patrimoniul său.

În atare situație, reclamanta D.M. se poate considera că deține un bun actual în sensul Deciziei 33/2008, astfel că cererea de chemare în judecată ar fi trebuit să fie analizată pe fondul ei. În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurenta- reclamantă vizează, în esență, greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1201 C. civ., art. 18 din Legea nr. 10/2001, motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și nemotivarea deciziei recurate, motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În cauză, instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile art. 1201 C. civ. sub aspectul analizării și reținerii ca fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate a excepției autorității de lucru judecat (identitate de obiect, de cauză și de părți). Astfel, în mod just s-a reținut de către instanța de apel că între cele două cauze există (fapt necontestat de către apelantă) identitate de părți (chiar dacă în primul proces părțile au avut calități inverse) și identitate de obiect, instanța fiind învestită cu același raport juridic privind dreptul de proprietate asupra imobilului apartamentul situat în București, sector 2. În ceea ce privește identitatea de cauză, Curtea a constatat că prin prima acțiune A.M.

a invocat în susținerea acțiunii dispozițiile art. 480 C. civ. Nici susținerea recurentei pârâte privind aplicarea prevederilor art. 18 din Legea nr. 10/2001 și ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate. Așa cum a reținut Curtea de Apel București, prin decizia recurată, prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat să-i fie lăsat în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 2, fiind aplicabile dispozițiile art. 480 C. civ.

De altfel, în momentul judecării primei acțiuni în revendicare instanțele de judecată s-au raportat (respectând dispozițiile art. 20 din Constituție) la practica CEDO din acel moment (cauza Androne împotriva României pronunțată de CEDO la 22 decembrie 2004, rămasă definitivă la 06 iunie 2005). Actuala schimbare a practicii CEDO (cauza pilot Atanasiu împotriva României) nu poate produce efecte decât pentru viitor, respectiv pentru raporturile juridice, având ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilelor preluate abuziv de statul comunist, aduse în fața instanțelor de judecată după pronunțarea hotărârii pilot. Cauzele judecate anterior sub o anumită practică CEDO nu pot fi rejudecate de fiecare dată când instanța europeană își schimbă practica, întrucât, pe de o parte, s-ar încălca puterea de lucru judecat a acelor hotărâri naționale, iar pe de altă parte, s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice.

Nici motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondat. Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate este necesar ca hotărârea recurată să fie nemotivată, sau să cuprindă motive contradictorii sau străine de natura pricinii. În cauză, hotărârea recurată cuprinde acele considerente de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților. Astfel, s-a reținut din considerentele deciziei că există tripla identitate de obiect, cauză și părți, astfel, între cele două cauze există (fapt necontestat de către apelantă) identitate de părți (chiar dacă în primul proces părțile au avut calități inverse) și identitate de obiect, instanța fiind învestită cu același raport juridic privind dreptul de proprietate asupra imobilului apartamentul situat în București, sector 2. În ceea ce privește identitatea de cauză, Curtea a constatat că prin prima acțiune A.M.

a invocat în susținerea acțiunii dispozițiile art. 480 C. civ. Pentru aceste considerente, se va respinge recursul și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține sentința civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta D.M. împotriva deciziei civile nr. 314 A din 19 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2013.