ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2969/2013

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 26 august 2009, pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a civilă sub nr. 34404/3/2009, reclamanta D.M. a chemat în judecată pe

pârâții A.M. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună obligarea pârâtei A.M.

să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul împreună

cu toate dependințele sale, situat în imobilul din București, sector 2, în baza

dispozițiilor art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, și

modificată prin Legea nr. 1/2009; obligarea pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice să acorde pârâtei A.M. despăgubiri bănești la

valoarea de piață a imobilului sau măsuri reparatorii prin echivalent în baza

dispozițiilor art. 7 alin. (1

1

), art. 20 alin. (1), art. 46 alin.

(4), art. 47 și art. 50 din Legea nr. 10/2001, precum și a Deciziei Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 33 din 09 iunie 2008 publicată în M. Of. nr.

108/23.02.2009, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate cu acest proces.

Prin sentința civilă

nr. 1546 din 23 septembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția autorității de lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind acțiunea

în revendicare, a respins, pentru existența autorității de lucru judecat, acțiunea

în revendicare formulată de reclamanta D.M., în contradictoriu cu pârâții A.M. și

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe capătul

al doilea de cerere, ca neîntemeiată, a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată

și a respins capătul al doilea al cererii ca nefondat.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța, în temeiul art. 137 C. proc. civ. s-a pronunțat mai întâi asupra

excepțiilor invocate în cauză.

În ceea ce privește excepția

autorității de lucru judecat a capătului de cerere privind acțiunea în revendicare,

tribunalul a reținut următoarele:

Chiar dacă reclamanta

din prezenta cauză a avut în celălalt proces calitatea de pârâtă, aceasta nu înseamnă

că nu există identitate între părți, câtă vreme dreptul litigios este același: dreptul

de proprietate invocat de fiecare dintre părți asupra imobilului menționat mai sus.

Față de aceste considerente,

tribunalul a apreciat că în cauză este întrunită tripla identitate prevăzută de

art. 1201 C. civ., astfel încât, a admis excepția autorității de lucru judecat și

a respins acțiunea în revendicare pentru existența autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, tribunalul a reținut următoarele:

În susținerea excepției,

pârâtul invocă principiul relativității efectelor contractului, arătând că nu a

fost parte la contractul din 22 aprilie 1997.

Tribunalul a reținut că

temeiul de drept al cererii reclamantei nu este evicțiunea prevăzută de art. 1337

C. civ. și următoarele C. civ. (dreptul comun în materia vătămării), ci dispozițiile

speciale ale Legii nr. 10/2001 privind restituirea în echivalent.

De asemenea, legitimarea

procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice este dată

de caracterul abuziv preluării imobilului ce face obiectul litigiului de față, ceea

ce determină, în conformitate cu art. 25 din Decretul nr. 31/1954, calitatea Statului

de a fi parte în judecată.

În ceea ce privește cel

de al doilea capăt de cerere al acțiunii formulată de reclamantă, respectiv obligarea

Statului Român să acorde pârâtei A.M. despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv,

tribunalul a reținut următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 3038 din 15 martie 2002 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în

Dosarul nr. 10116/2001 menționată mai sus, reclamanta D.M. a fost obligată să lase

pârâtei A.M. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București,

sectorul 2, această sentință a rămas irevocabilă prin respingerea recursului și

a fost investită cu formulă executorie.

Sentința nr. 3038/2002

se impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, astfel încât, pentru imobilul

în litigiu și restituit în natură către pârâta A.M. nu se mai pot admite alte măsuri

reparatorii.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta D.M., iar prin decizia civilă nr. 314 din 19

septembrie 2012 Curtea de Apel București, a respins apelul ca nefondat.

Sub un prim aspect, Curtea

a constatat că reclamanta-apelantă a înțeles să critice sentința instanței de fond

numai cu privire la soluția pronunțată pe primul capăt de acțiune vizând revendicarea

apartamentului în litigiu.

Curtea nu a primit criticile

apelantei, menținând ca legală hotărârea primei instanțe de respingere a acțiunii

în revendicare pentru autoritate de lucru judecat față de sentința civilă nr. 3038/2002

a Judecătoriei sectorului 2 București.

Prin ambele decizii de

control judiciar s-a reținut că în acțiunea în revendicarea apartamentului nr. 2

în litigiu nu sunt aplicabile dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, ci doar

dreptul comun, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ..

Înlăturarea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 în raportul juridic dedus judecății (care este și cel din prezenta

cauză) a intrat în puterea lucrului judecat și, ca atare, în mod legal instanța

de fond a admis excepția autorității lucrului judecat pe acest temei de drept.

Împotriva deciziei civile

nr. 314 A din 19 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamanta D.M., care

a susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.

Hotărârea instanței de

apel este nemotivată, față de împrejurarea că doar într-o singură frază se afirmă

că:„Curtea nu va primi aceste critici menținând ca legală hotărârea primei instanțe

de respingere a acțiunii în revendicare pentru autoritate de lucru judecat față

de sentința civila nr. 3038/2002 a Judecătoriei sector 2 București.

Hotărârea instanței de

fond este netemeinică, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece în mod

incorect atât instanța de fond cât și instanța de apel au apreciat că în cauză sunt

incidente dispozițiile art. 1201 C. civ. ce reglementează autoritatea de lucru judecat.

Nu poate fi pus sub semnul

identității dispozițiile dreptului comun ale art. 480 cu dispozițiile art. 18

alin. (1) lit. c) ale Legii nr. 10/2001 și, față de aceasta împrejurare, se consideră

că instanța de apel a comis o grava eroare atunci când a afirmat ca înlăturarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în raportul juridic dedus judecății, a intrat în

puterea lucrului judecat și, ca atare, în mod legal instanța de fond a admis excepția

autorității de lucru judecat pe acest temei de drept.

Față de dispozițiile cuprinse

în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de judecată

ar fi putut aprecia, așa cum a solicitat și reclamanta recurentă în cererea de chemare

în judecată, existența bunului actual în patrimoniul său.

În atare situație, reclamanta

D.M. se poate considera că deține un bun actual în sensul Deciziei 33/2008, astfel

că cererea de chemare în judecată ar fi trebuit să fie analizată pe fondul ei.

În drept, se invocă dispozițiile

art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

Analizând recursul declarat

prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta

Curte de Casație și Justiție, constată că recursul este nefondat pentru considerentele

ce succed:

Criticile formulate de

recurenta- reclamantă vizează, în esență, greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 1201 C. civ., art. 18 din Legea nr. 10/2001, motiv de recurs reglementat de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și nemotivarea deciziei recurate, motiv de

recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Pentru a fi incident acest

motiv de nelegalitate, este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea

sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În cauză, instanța

de apel a interpretat în mod just dispozițiile art. 1201 C. civ. sub aspectul analizării

și reținerii ca fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate a excepției autorității

de lucru judecat (identitate de obiect, de cauză și de părți).

Astfel, în mod just s-a

reținut de către instanța de apel că între cele două cauze există (fapt necontestat

de către apelantă) identitate de părți (chiar dacă în primul proces părțile au avut

calități inverse) și identitate de obiect, instanța fiind învestită cu același raport

juridic privind dreptul de proprietate asupra imobilului apartamentul situat în

București, sector 2.

În ceea ce privește identitatea

de cauză, Curtea a constatat că prin prima acțiune A.M. a invocat în susținerea

acțiunii dispozițiile art. 480 C. civ.

Nici susținerea recurentei

pârâte privind aplicarea prevederilor art. 18 din Legea nr. 10/2001 și ale Deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate conduce la reținerea

nelegalității deciziei recurate.

Așa cum a reținut Curtea

de Apel București, prin decizia recurată, prin acțiunea formulată, reclamanta a

solicitat să-i fie lăsat în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București,

sector 2, fiind aplicabile dispozițiile art. 480 C. civ.

De altfel, în momentul

judecării primei acțiuni în revendicare instanțele de judecată s-au raportat (respectând

dispozițiile art. 20 din Constituție) la practica CEDO din acel moment (cauza Androne

împotriva României pronunțată de CEDO la 22 decembrie 2004, rămasă definitivă la

06 iunie 2005).

Actuala schimbare a practicii

CEDO (cauza pilot Atanasiu împotriva României) nu poate produce efecte decât pentru

viitor, respectiv pentru raporturile juridice, având ca obiect dreptul de proprietate

asupra imobilelor preluate abuziv de statul comunist, aduse în fața instanțelor

de judecată după pronunțarea hotărârii pilot.

Cauzele judecate anterior

sub o anumită practică CEDO nu pot fi rejudecate de fiecare dată când instanța europeană

își schimbă practica, întrucât, pe de o parte, s-ar încălca puterea de lucru judecat

a acelor hotărâri naționale, iar pe de altă parte, s-ar încălca principiul securității

raporturilor juridice.

Nici motivul de recurs

reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondat. Pentru a fi incident

acest motiv de nelegalitate este necesar ca hotărârea recurată să fie nemotivată,

sau să cuprindă motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

În cauză, hotărârea recurată

cuprinde acele considerente de fapt și de drept ce au format convingerea instanței,

precum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților.

Astfel, s-a reținut din

considerentele deciziei că există tripla identitate de obiect, cauză și părți, astfel,

între cele două cauze există (fapt necontestat de către apelantă) identitate de

părți (chiar dacă în primul proces părțile au avut calități inverse) și identitate

de obiect, instanța fiind învestită cu același raport juridic privind dreptul de

proprietate asupra imobilului apartamentul situat în București, sector 2.

În ceea ce privește identitatea

de cauză, Curtea a constatat că prin prima acțiune A.M. a invocat în susținerea

acțiunii dispozițiile art. 480 C. civ.

Pentru aceste considerente,

se va respinge recursul și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține sentința

civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta D.M. împotriva deciziei civile nr. 314 A din 19 septembrie 2012 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2013.