ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 456/2013

Asupra recursului de față: Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a sub nr. 18132/3/2010, reclamanta A.P.

a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 171.909 lei, actualizata cu rata inflației, începând cu 10 aprilie 2009 până la plata efectivă, reprezentând despăgubiri în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, acordate de Tribunalul București prin Sentința civilă nr. 521 din 10 aprilie 2009. În motivarea cererii, reclamanta a arătat ca prin Sentința civila nr. 521 din 10 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București, s-a constatat, în baza Legii 10/2001, că are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, sub forma de despăgubiri bănești, pentru imobilul situat în București, confiscat în baza Decretului 223/1974, imobil ce a făcut obiectul Notificării din 6 aprilie 2001 emisa in baza Legii nr. 10/2001.

A susținut că la data de 26 ianuarie 2010 a solicitat pârâtei să-i achite suma de 171.909 lei, stabilită prin sentința civilă sus menționată, însă aceasta nu i-a răspuns până la data promovării prezentei acțiuni. Prin întampinare, pârâta a invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului București, susținând că, acțiunea reclamantei, fiind îndreptata împotriva unei autorități publice centrale, instanța competenta este Curtea de Apel București. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. Tribunalul București, prin Sentința nr. 1560 din 26 noiembrie 2010 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, reținând că, în absența unor dispoziții exprese ale Legii nr. 247/2005 atributive de competență, devin incidente prevederile legii cadru în materia contenciosului administrativ și pornind de la rangul A.N.R.P.

de instituție centrala, ce emite acte administrative în a căror sferă intră și cea de plată a despăgubirilor, competența aparține curții de apel. Cererea reclamantei a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 14 ianuarie 2011. Pe parcursul judecății, instanța a luat act de transmisiunea legală a calității procesuale active de la reclamanta P.A., decedată la data de 16 aprilie 2010 către fiul acesteia, D.A., moștenitor al defunctei, conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei. Hotărârea instanței de fond. Prin Sentința nr. 5923 din 17 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele considerente: Reclamantul a învestit instanța de judecată cu o cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 171.909 lei, reprezentând despăgubiri în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, acordate de Tribunalul București prin Sentința civilă nr. 521 din 10 aprilie 2009, actualizată cu rata inflației, începând cu 10 aprilie 2009, până la plata efectivă.

Prin Sentința nr. 521 din 10 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă, s-a constatat, în baza Legii nr. 10/2001, că autoarea reclamantului are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, sub formă de despăgubiri bănești, pentru imobilul situat în București , confiscat în baza Decretului 223/1974, imobil ce a făcut obiectul Notificării din 6 aprilie 2001 emisă în baza legii nr. 10/2001, iar prin sentința menționată anterior valoarea despăgubirilor a fost stabilită la suma de 171.909 lei. Curtea a constatat că în prezenta cauză nu se poate reține un refuz nejustificat al pârâtei în ce privește emiterea titlului de plată și plata efectivă de către A.N.R.P.

a sumei stabilită prin titlul de despăgubire. Astfel, de lege lata, plata efectivă de către A.N.R.P. în beneficiul persoanei îndreptățită a sumei stabilită prin titlul de despăgubire, emis de către C.C.S.D., se realizează după expirarea perioadei de suspendare de 2 ani dispusă prin O.U.G. nr. 62/2010, conform procedurii stabilită prin Titlul VII, art. 18 2 litera a) din Legea nr. 247/2005 în termen de 15 zile calendaristice de la data existenței disponibilităților financiare și în ordinea cronologică a formulării cererilor de opțiune. Or, cum în momentul de față emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea 247/2005 a fost suspendată pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 62/2010, valorificarea titlurilor de despăgubire se poate face doar prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea listat la Bursă, corespunzător sumei pentru care s-a formulat opțiunea. Curtea a mai reținut că în contextul crizei economice existente în România nu se poate face abstracție de impedimentele de ordin financiar și a se impune o obligație imposibil de executat în sarcina unei autorități publice. În acest sens s-a pronunțat și C.E.D.O. prin jurisprudența sa, prin care s-a reținut că dispozițiile Convenției protejează drepturi concrete și efective, iar nu drepturi teoretice și iluzorii, cum ar fi în cauza dedusă judecății obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri, obligație care este imposibil de executat din cauza lipsei disponibilităților financiare.

Recursul declarat în cauză. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentul reclamant a susținut, în esență, că în mod greșit prima instanță a pornit de la premisa că „nu se poate reține refuz nejustificat al pârâtei în ce privește emiterea titlului de plată și plata efectivă de către A.N.R.P. a sumei stabilită prin titlul de despăgubire”(…) plata efectivă de către A.N.R.P. către persoana îndreptățită realizându-se după expirarea perioadei de suspendare de 2 ani dispusă prin O.U.G.nr. 62/2012 și că indiferent de contextul crizei economice existente în România a solicitat respectarea drepturilor sale, drepturi prevăzute de lege și consființite printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

De asemenea recurentul reclamant a arătat că în mod greșit s-a apreciat de către instanța de fond că nu s-a urmat procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, întrucât intimata pârâtă a refuzat să-și îndeplinească obligațiile legale. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prin prezenta cerere de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea A.N.R.P. la plata sumei de 171.909 lei, reprezentând despăgubiri bănești în conformitate cu Legea nr. 10/2001, pentru apartamentul din București, stabilite prin Sentința civilă nr. 521 din 10 aprilie 2009 a Tribunalului București.

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Astfel, în cuprinsul Cap.V Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este reglementată procedura administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, procedura finalizându-se prin emiterea, de către Comisia Centrală, a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlul în condițiile prevăzute de pct. 26 din O.U.G nr. 81/2007, prin care este introdus, în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V, Secțiunea I intitulată "Valorificarea titlurilor de despăgubire ". În speță, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată, autoritățile neprocedând la emiterea titlului de despăgubire prevăzut de lege precum și a titlului de plată în urma pronunțării Sentinței civile nr. 521/2009, astfel că nu se poate declanșa și urma procedura privind acordarea măsurilor reparatorii prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în cadrul căreia Comisia Centrală emite decizia conținând titlul de despăgubire.

În baza deciziilor conținând titlul de despăgubire emise de către Comisia Centrală și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, A.N.R.P. va emite un titlu de conversie și/sau un titlu de plată, potrivit dispozițiilor prevăzute în O.U.G. nr. 81/2007. Pe de altă parte prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, art. 3 alin. (1), s-a suspendat pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a ordonanței amintite, emiterea titlurilor de plată prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare. Mai mult, pe perioada de suspendare, valorificarea titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală se va face doar prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, corespunzător sumei pentru care s-a formulat opțiunea.

Cum în prezentul litigiu, reclamantul nu este titular al unei decizii conținând titlul de despăgubire, întrucât procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu poate fi urmată pentru considerentele prezentate mai sus, nu poate fi parcursă nici procedura referitoare la valorificarea titlului de despăgubire, conform prevederilor Capitolului V 1 , Titlul VII din actul normativ amintit, capitol introdus prin O.U.G.nr. 81/2007. Astfel că, solicitarea reclamantului privind plata sumei de 171.909 lei, actualizată cu rata inflației, începând cu 10 aprilie 2009 până la plata efectivă, reprezentând despăgubiri acordate de Tribunalul București, secția a -V-a civilă, în baza Sentinței Civile nr. 521 din 10 aprilie 2009, este neîntemeiată.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut și aspectul contextului crizei economice existente în România, motiv pentru care nu se poate face abstracție de impedimentele de ordin financiar și a se impune o obligație imposibil de executat în sarcina unei autorități publice, în acest sens pronunțându-se și C.E.D.O. prin jurisprudența sa,, prin care s-a reținut că dispozițiile Convenției protejează drepturi concrete și efective, iar nu drepturi teoretice și iluzorii, cum ar fi în cauza dedusă judecății obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri, obligație care este imposibil de executat din cauza lipsei disponibilităților financiare. În concluzie, față de considerentele expuse, Înalta Curte constatând că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, va respinge recursul declarat de A.D.

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.A. împotriva Sentinței nr. 5923 din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2013