ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 456/2013

Asupra recursului de

față:

Din analiza actelor

și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1.

Circumstanțele

cauzei.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

București, secția a V-a sub nr. 18132/3/2010, reclamanta A.P. a solicitat în

contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., pronunțarea unei hotărâri prin care să se

dispună obligarea acesteia la plata sumei de 171.909 lei, actualizata cu rata

inflației, începând cu 10 aprilie 2009 până la plata efectivă, reprezentând

despăgubiri în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, acordate de

Tribunalul București prin Sentința civilă nr. 521 din 10 aprilie 2009.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat ca prin Sentința civila nr. 521 din 10 aprilie 2009,

pronunțată de Tribunalul București, s-a constatat, în baza Legii 10/2001, că

are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, sub

forma de despăgubiri bănești, pentru imobilul situat în București, confiscat în

baza Decretului 223/1974, imobil ce a făcut obiectul Notificării din 6 aprilie 2001

emisa in baza Legii nr. 10/2001.

A susținut că la data

de 26 ianuarie 2010 a solicitat pârâtei să-i achite suma de 171.909 lei,

stabilită prin sentința civilă sus menționată, însă aceasta nu i-a răspuns până

la data promovării prezentei acțiuni.

Prin întampinare,

pârâta a invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului București,

susținând că, acțiunea reclamantei, fiind îndreptata împotriva unei autorități

publice centrale, instanța competenta este Curtea de Apel București.

Pe fondul cauzei, a

solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Tribunalul București,

prin Sentința nr. 1560 din 26 noiembrie 2010 a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, reținând

că, în absența unor dispoziții exprese ale Legii nr.

247/2005

atributive de competență, devin incidente prevederile legii cadru în materia

contenciosului administrativ și pornind de la rangul A.N.R.P. de instituție

centrala, ce emite acte administrative în a căror sferă intră și cea de plată a

despăgubirilor, competența aparține curții de apel.

Cererea reclamantei a

fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal, la data de 14 ianuarie 2011.

Pe parcursul

judecății, instanța a luat act de transmisiunea legală a calității procesuale

active de la reclamanta P.A., decedată la data de 16 aprilie 2010 către fiul

acesteia, D.A., moștenitor al defunctei, conform înscrisurilor depuse la

dosarul cauzei.

Hotărârea instanței

de fond.

Prin Sentința nr. 5923

din 17 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele considerente:

Reclamantul a

învestit instanța de judecată cu o cerere prin care a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., să se dispună obligarea acesteia la plata sumei

de 171.909 lei, reprezentând despăgubiri în conformitate cu prevederile Legii nr.

10/2001, acordate de Tribunalul București prin Sentința civilă nr. 521 din 10

aprilie 2009, actualizată cu rata inflației, începând cu 10 aprilie 2009, până la

plata efectivă.

Prin Sentința nr. 521

din 10 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă, s-a

constatat, în baza Legii nr. 10/2001, că autoarea reclamantului are calitatea

de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, sub formă de

despăgubiri bănești, pentru imobilul situat în București , confiscat în baza

Decretului 223/1974, imobil ce a făcut obiectul Notificării din 6 aprilie 2001

emisă în baza legii nr. 10/2001, iar prin sentința menționată anterior valoarea

despăgubirilor a fost stabilită la suma de 171.909 lei.

Curtea a constatat că

în prezenta cauză nu se poate reține un refuz nejustificat al pârâtei în ce

privește emiterea titlului de plată și plata efectivă de către A.N.R.P. a sumei

stabilită prin titlul de despăgubire.

Astfel, de lege lata,

plata efectivă de către A.N.R.P. în beneficiul persoanei îndreptățită a sumei

stabilită prin titlul de despăgubire, emis de către C.C.S.D., se realizează

după expirarea perioadei de suspendare de 2 ani dispusă prin O.U.G. nr. 62/2010,

conform procedurii stabilită prin Titlul VII, art. 18

2

litera a) din

Legea nr. 247/2005 în termen de 15 zile calendaristice de la data existenței

disponibilităților financiare și în ordinea cronologică a formulării cererilor

de opțiune.

Or, cum în momentul

de față emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea 247/2005

a fost suspendată pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 62/2010, valorificarea titlurilor de despăgubire se poate face doar prin

conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea listat la Bursă, corespunzător sumei pentru care s-a formulat opțiunea.

Curtea a mai reținut

că în contextul crizei economice existente în România nu se poate face

abstracție de impedimentele de ordin financiar și a se impune o obligație

imposibil de executat în sarcina unei autorități publice. În acest sens s-a

pronunțat și C.E.D.O. prin jurisprudența sa, prin care s-a reținut că dispozițiile

Convenției protejează drepturi concrete și efective, iar nu drepturi teoretice

și iluzorii, cum ar fi în cauza dedusă judecății obligarea pârâtei la plata

unei despăgubiri, obligație care este imposibil de executat din cauza lipsei

disponibilităților financiare.

Recursul declarat în

cauză.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul A.D., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Recurentul reclamant

a susținut, în esență, că în mod greșit prima instanță a pornit de la premisa

că „nu se poate reține refuz nejustificat al pârâtei în ce privește emiterea

titlului de plată și plata efectivă de către A.N.R.P. a sumei stabilită prin

titlul de despăgubire”(…) plata efectivă de către A.N.R.P. către persoana

îndreptățită realizându-se după expirarea perioadei de suspendare de 2 ani dispusă

prin O.U.G.nr. 62/2012 și că indiferent de contextul crizei economice existente

în România a solicitat respectarea drepturilor sale, drepturi prevăzute de lege

și consființite printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

De asemenea

recurentul reclamant a arătat că în mod greșit s-a apreciat de către instanța

de fond că nu s-a urmat procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

întrucât intimata pârâtă a refuzat să-și îndeplinească obligațiile legale.

Considerentele

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta

Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile

formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este

nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin prezenta

cerere de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea A.N.R.P. la

plata sumei de 171.909 lei, reprezentând despăgubiri bănești în conformitate cu

Legea nr. 10/2001, pentru apartamentul din București, stabilite prin Sentința civilă

nr. 521 din 10 aprilie 2009 a Tribunalului București.

Înalta

Curte constată că în mod corect prima instanță a respins acțiunea

reclamantului, ca neîntemeiată.

Astfel,

în cuprinsul Cap.V Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este reglementată

procedura

administrativă de acordare a

despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură,

rezultate

din aplicarea Legii nr. 10/2001, procedura finalizându-se prin

emiterea, de către Comisia Centrală, a

deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlul în

condițiile prevăzute de pct. 26 din O.U.G nr. 81/2007, prin care este introdus,

în cuprinsul Titlului

VII din Legea nr.

247/2005, Capitolul V, Secțiunea I intitulată "Valorificarea titlurilor de

despăgubire ".

În speță,

procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată, autoritățile

neprocedând la emiterea titlului de despăgubire prevăzut de lege precum și a

titlului de plată în urma pronunțării Sentinței civile nr. 521/2009, astfel că

nu se poate

declanșa și urma procedura privind acordarea măsurilor reparatorii

prevăzută în Titlul VII din

Legea nr.

247/2005, în cadrul căreia Comisia Centrală emite decizia conținând titlul de

despăgubire.

În baza deciziilor conținând titlul de despăgubire emise

de către Comisia Centrală și a opțiunilor

persoanelor îndreptățite, A.N.R.P. va emite

un titlu de

conversie și/sau un titlu de

plată, potrivit dispozițiilor prevăzute în O.U.G. nr. 81/2007.

Pe de

altă parte prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, art. 3 alin. (1), s-a suspendat

pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a ordonanței amintite,

emiterea

titlurilor de plată prevăzute de

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările

ulterioare.

Mai mult, pe perioada de suspendare, valorificarea titlurilor de despăgubire

emise de

Comisia Centrală se va face doar

prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea,

corespunzător

sumei pentru care s-a formulat opțiunea.

Cum în

prezentul litigiu, reclamantul nu este titular al unei decizii conținând titlul

de despăgubire, întrucât procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 nu poate fi urmată pentru

considerentele prezentate mai sus, nu

poate fi parcursă nici procedura referitoare la

valorificarea titlului de despăgubire, conform prevederilor Capitolului

V

1

, Titlul VII din actul

normativ amintit, capitol introdus

prin O.U.G.nr. 81/2007.

Astfel că,

solicitarea

reclamantului privind plata sumei de 171.909 lei, actualizată cu rata

inflației, începând cu 10 aprilie 2009 până la plata efectivă, reprezentând

despăgubiri acordate

de Tribunalul București, secția a -V-a civilă, în baza Sentinței Civile nr. 521

din 10 aprilie 2009,

este

neîntemeiată.

Pe de altă parte,

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut și aspectul

contextului

crizei economice existente în România, motiv pentru care nu se poate face

abstracție de impedimentele de ordin financiar și a se impune o obligație

imposibil de executat în sarcina unei autorități publice, în acest sens pronunțându-se

și C.E.D.O. prin jurisprudența sa,, prin care s-a reținut că dispozițiile

Convenției protejează drepturi concrete și efective, iar nu drepturi teoretice

și iluzorii, cum ar fi în cauza dedusă judecății obligarea pârâtei la plata

unei despăgubiri, obligație care este imposibil de executat din cauza lipsei

disponibilităților financiare.

În

concluzie, față de considerentele expuse, Înalta Curte constatând că prima

instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, va respinge recursul

declarat de A.D. ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de D.A. împotriva Sentinței nr. 5923 din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2013