ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 516/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 516/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția contencios administrativ, reclamanta R.V.E. a chemat în

judecată Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând:

- anularea actelor

administrative emise de pârâtă din 6 aprilie 2009 și din 16 aprilie 2009;

- obligarea pârâtei

la emiterea unui titlu de plată pentru despăgubiri în numerar pentru întreaga

sumă ce i se cuvine ca despăgubire, respectiv a sumei de 871.000 euro stabilită

prin Decizia nr. 6349/FF din 17 decembrie 2008 și, în subsidiar, să fie

obligată pârâta să includă în titlul de plată actualizarea sumei de la data

emiterii titlului până la data plății efective;

- obligarea pârâtei

la plata prejudiciului moral suferit de reclamantă, ca urmare a disconfortului

creat de refuzul de acordare a despăgubirilor în numerar, prejudiciu evaluat la

suma de 3.000 euro, echivalentul a 12.458 RON;

- obligarea pârâtei

la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

instanțe

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința

nr. 4050 din 19 noiembrie 2009, a respins ca neîntemeiate excepțiile

inadmisibilității și prematurității, invocate de pârâtă, și a respins ca

neîntemeiată acțiunea.

Pe fondul cauzei,

prima instanța a reținut, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile

existenței unui refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantei în

sensul dispozițiilor art. 2 (1) lit. i) și respectiv art. 2 alin. (1) lit. n)

din Legea nr. 554/2004 și că reclamantei, în raport cu dispozițiile art. 3 lit.

h) din Legea nr. 247/2005 și ale art. 181

1

din O.G. nr. 81/2007,

nu-i poate fi emis legal titlul de plată în sensul solicitat prin acțiune.

De asemenea, a

reținut și faptul că nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii

patrimoniale a autorității pârâte, care a aplicat corect dispozițiile legale în

materie.

în recurs

Prin Decizia nr. 3532

din 6 iulie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta R.V. împotriva sentinței menționate.

Instanța de control

judiciar a reținut următoarele aspecte relevante în dezlegarea cauzei:

Prin Decizia nr.

6349/FF din 17 decembrie 2008 privind acordarea de despăgubiri în condițiile

Titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005, Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor a emis titlul de despăgubire în favoarea

recurentei-reclamante R.V.E., domiciliată în Germania, în cuantum de 3.211.000

RON (art. 1).

Prin aceeași decizie

(art. 4), s-au stabilit condițiile în care se realizează valorificarea acestui

act administrativ individual, indicându-se in claris procedura prevăzută de

Capitolul V

1

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu

modificările și completările ulterioare.

Recurenta-reclamantă

nu a atacat decizia examinată sub niciun aspect, în condițiile legii

contenciosului administrativ, deși, chiar în cuprinsul actului (art. 2), i s-a

adus la cunoștință că are această posibilitate.

La data de 1 aprilie

2009, sub nr. X la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și

apoi la data de 2 aprilie 2009, sub nr. Y la Direcția pentru Acordarea

Despăgubirilor în Numerar, recurenta-reclamantă a înregistrat o cerere prin

care a solicitat "acordarea de despăgubiri în numerar pentru întreaga sumă

ce mi se cuvine ca despăgubire potrivit legilor privind reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor, respectiv suma de 871.000

euro".

La această cerere i

s-a răspuns cu adresele din 6 aprilie 2009 de către Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în

Numerar și din 16 aprilie 2009 de către Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților - Direcția pentru coordonarea și controlul aplicării

legislației din domeniul restituirii proprietății funciare, în sensul că

modalitatea de valorificare a titlurilor de despăgubire este reglementată

expres prin lege, urmând ca recurenta să se prezinte personal sau prin mandatar

cu procură autentică în vederea realizării opțiunii de valorificare a

drepturilor certificate prin Decizia nr. X/FF/2008. S-au indicat pe larg atât

textele legale aplicabile, cât și documentele pe care trebuie să le cuprindă

dosarul de opțiune.

Recurenta a refuzat

însă să urmeze procedura prevăzută de Secțiunea 1 - Valorificarea titlurilor de

despăgubire din cadrul Capitolului V

1

al Titlului VII al Legii nr.

247/2005, considerând că aceasta contravine blocului de convenționalitate

(Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

și jurisprudenței aferente).

Contrar punctului de

vedere exprimat de recurentă, Înalta Curte a reținut că statele beneficiază de

o marjă largă de apreciere în privința mijloacelor prin care realizează punerea

în practică a drepturilor garantate de Convenție.

Ca atare,

împrejurarea că valorificarea titlurilor de despăgubire se realizează printr-o

procedură administrativă, în anumite condiții, nu conduce eo ipso la încălcarea

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Aceasta este și

concluzia care se degajă din § 32 al Hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în cauza Maties c. României (din 8 iunie 2010), în care s-a

reținut că "deși a fost informat de autoritățile naționale despre

necesitatea de a-și exercita dreptul de opțiune, reclamantul a refuzat să o

facă; astfel, reclamantul a blocat procedura în mod conștient … și, deci,

autoritățile nu sunt în întregime responsabile pentru imposibilitatea de a

obține o parte din indemnizație".

În consecință,

instanța de recurs a constatat că refuzul recurentei de a urma procedura

prescrisă de art. 18

1

alin. (3) din Secțiunea 1 a Capitolului V

1

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cu care:

"Dacă titlul de

despăgubire individual este emis pentru o sumă care depășește 500.000 RON,

titularul acestuia are două posibilități de valorificare a titlurilor de

despăgubire, în funcție de opțiunea sa:

a) să solicite

primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" sau

b) să solicite

primirea de titluri de plată, în condițiile art. 14

1

și cu

respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege

și, până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile

de despăgubire, acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" este lipsit de

temei și nu face decât să întârzie momentul în care despăgubirile cuvenite îi

vor fi acordate, conform reglementărilor citate.

Asupra susținerilor

recurentei cu privire la încălcarea dreptului său de a nu se asocia în cadrul

Fondului Proprietatea (corelativ art. 40 alin. (1) din Constituție și art. 11

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) Înalta Curte a observat că

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu combate de plano această

modalitate de reparație, ci, dimpotrivă, admite că … "sistemul astfel

remediat ar trebui să permită părților să beneficieze de compensare și/sau a

primi acțiuni la Fondul "Proprietatea" în funcție de opțiunea lor,

într-un termen rezonabil" (§ 35 fraza finală din Hotărârea Katz c. României

din 20 ianuarie 2009).

Referitor la coerența

motivării și la analiza tuturor argumentelor reclamantei, instanța de recurs a

menționat că în doctrină și în jurisprudență, inclusiv în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului (de ex. în Hotărârea pronunțată în cauza Ruiz

Torija c. Spaniei din 9 decembrie 1994) s-a reținut constant că instanțele de

judecată sunt obligate să-și motiveze deciziile dar nu li se poate pretinde să

răspundă în mod special la toate argumentele, fiind suficient ca din întregul

hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit.

În speță, motivarea

hotărârii primei instanțe cuprinde examinarea reală, efectivă a problemelor

care i-au fost deduse spre soluționare, așa încât, nici din această perspectivă

nu se poate afirma că recurentei i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil,

în sensul art. 6 § 1 din Convenție.

Referitor la modul de

soluționare a capătului de cerere privind daunele morale, Înalta Curte a

reținut că cererea în cauză nu are un caracter independent, ci, dimpotrivă,

depinde de modul de soluționare a capătului de cerere privind constatarea

caracterului nejustificat al refuzului exprimat de Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților.

În materia

contenciosului administrativ subiectiv de plină jurisdicție, examinarea cererii

de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale se realizează în condițiile

art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, numai în măsura în care instanța de

judecată admite cererea principală la care se referă alin. (1) al aceluiași

text de lege, ceea ce nu este cazul în speță.

Referitor la

jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de recurentă,

Înalta Curte a constatat că aceasta nu are legătură cu problema de drept

dezlegată în cauză.

Astfel, în pricina

soluționată irevocabil prin Decizia nr. 7818 din 20 noiembrie 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

obiectul cauzei viza refuzul nejustificat al primarului de a soluționa

notificarea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 10/2001. Cum dreptul la măsuri

reparatorii prin echivalent nu a fost stabilit, neexistând o dispoziție

motivată care să fie comunicată Secretariatului Comisiei Centrale, nu s-a pus

problema parcurgerii procedurii pe care o reglementează Titlul VII al Legii nr.

247/2005. Din această perspectivă, considerentele referitoare la modul în care

funcționa Fondul "Proprietatea" în anul 2007, nu sunt pertinente în

prezenta cauză.

În celelalte două

hotărâri judecătorești prezentate, Decizia nr. 2020 din 7 aprilie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal

și Decizia nr. 1034 din 18 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a acordat prevalență

blocului de convenționalitate, precum și reglementărilor comunitare și

jurisprudenței Curții de Justiție de la Luxemburg, constatându-se că

reglementarea națională în materia excepției de nelegalitate (art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004) - prima hotărâre, încalcă principiul securității

juridice și al protecției încrederii legitime iar reglementarea în materia

returnării cetățenilor români în baza unui acord de readmisie (art. 38 din

Legea nr. 248/2005) - a doua hotărâre, încalcă dreptul la liberă circulație.

Or, cum s-a arătat

deja în analiza primului motiv de recurs, în speța de față, procedura națională

reglementată de Capitolul V

1

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu

intră în coliziune nici cu dispozițiile convenționale, nici cu cele comunitare.

extraordinare de atac a revizuirii

Decizia de recurs a

fost atacată de recurenta-reclamantă cu o cerere de revizuire întemeiată pe

prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, invocându-se încălcarea

principiului priorității dreptului comunitar, reglementat în art. 148 alin.

(2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României.

În motivarea căii de

atac, revizuenta a arătat că întreaga analiză a instanței a ignorat principiile

și efectele dreptului comunitar și cele ale blocului de convenționalitate

Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin raportare la însușirea acestora în

cuprinsul tratatelor Uniunii Europene, cu referire la:

- art. 12 (libertatea

de asociere), art. 17 (dreptul de proprietate), art. 41 (buna administrație) și

art. 47 (dreptul la liberul acces la justiție și la un proces echitabil) din

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, inclusiv prin raportare la

articolele din tratat a căror aplicare o face;

- Art. 2 și art. 6

din Tratatul U.E., conform căruia:

(1) Uniunea

recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a

fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare

juridică cu cea a tratatelor.

(2) Uniunea aderă la

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu

sunt modificate de această aderare.

(3) Drepturile

fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum

rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie

principii generale ale dreptului Uniunii;

- art. 6, art. 11,

art. 13 ale Convenției Europene, art. 1 Protocolul nr. 1 și jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, la care Uniunea a aderat și ale cărei

norme fac parte din dreptul Uniunii.

Revizuenta a invocat,

de asemenea, o serie de principii desprinse din jurisprudența CJCE, în

aplicarea principiului priorității dreptului comunitar:

- regulile de drept

comunitar care au efect direct trebuie să fie aplicate începând cu data

intrării lor în vigoare, chiar dacă se constată existența unei legi naționale

incompatibile; neaplicarea legii naționale contrare se impune tuturor

autorităților naționale competente, inclusiv celor ale administrației;

- statele membre sunt

obligate să repare prejudiciile cauzate particularilor prin violarea dreptului

comunitar, judecătorul național având posibilitatea să stabilească în ce măsură

aceste prejudicii le sunt imputabile;

- aplicarea

principiului primordialității depinde de efectul direct al dreptului comunitar;

- judecătorul

național este obligat să suspende aplicarea unei măsuri naționale, chiar dacă

este o lege, când există o îndoială serioasă asupra compatibilității acesteia

cu normele dreptului comunitar, până la soluționarea problemei

incompatibilității, judecătorul trebuind să țină cont de interesul comunității

și să țină cont de hotărârile luate de CJCE;

- interpretarea

dispozițiilor naționale trebuie făcută prin prisma dreptului comunitar;

- statele membre ale

Comunităților au obligația să verifice aplicarea normelor de drept comunitar și

să sancționeze neaplicarea lor cu "sancțiuni eficace, disuasive și

proporționale cu cele aplicate în cazul violării de o natură și o importanță

comparabilă a dreptului național".

Aceste principii sunt

adoptate și de către instanțele naționale care au stabilit că în raport cu

dreptul național, regulile dreptului comunitar au caracter de ordine publică,

așa încât în cercetarea și judecarea unei cauze, judecătorul național este

ținut să examineze din oficiu incidența lor (Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, Decizia nr. 2620/2007,

Dosarul nr. 2945/107/2006).

Cu referire la

decizia atacată, revizuenta a arătat că instanța de recurs a făcut o analiză

extrem de laborios structurată, dar a omis să cerceteze elementele esențiale

ale cererii sale, în sensul avut în vedere de jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, ca parte a dreptului la un proces echitabil, a respectării

valorilor ocrotite de Convenție și însușite prin art. 2 și art. 6 din Tratatul

UE.

În dezvoltarea

criticii formulate, revizuenta s-a referit, în detaliu, la aspectele privind

neatacarea deciziei prin care i s-au acordat despăgubiri pentru teren,

ineficiența modalităților de despăgubire propuse de statul român, jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la marja de apreciere pe care

o au statele cu privire la mijloacele prin care se realizează punerea în

practică a drepturilor fundamentale (jurisprudență pe care, în opinia

revizuentei instanța de recurs a tratat-o trunchiat), preluarea normelor

naționale fără o analiză consistentă a concordanței lor cu Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și cu dreptul comunitar - legat de prerogativele dreptului

de proprietate și de dreptul la asociere.

intimatei

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a

solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată.

Cu privire la

obligația judecătorului național de a aplica cu prioritate prevederile

Convenției Europeană a Drepturilor Omului, atunci când normele interne în sunt

în concordanță cu aceasta, intimata a precizat că aceasta nu poate fi

contestată, dar se impune a se constata că, în absența disponibilităților

bănești ale statului și având în vedere rațiunile financiare care au justificat

instituirea respectivei proceduri de plată, rațiuni care se mențin și în

prezent, raportat la dificultățile prin care trece economia țării, revizuienta

solicită îndeplinirea unei obligații imposibil de realizat și care este de

natură să afecteze principiul egalității de tratament, recunoscut în plan

intern, cât și în plan european. Această concluzie s-a impus și în virtutea

principiului disciplinei jurisdicționale, consacrat la rândul său, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, raportat la soluția

adoptată de instanța supremă într-o speță similară, în Dosarul nr.

1665/33/2008.

Necesitatea

asigurării unui just echilibru între exigențele intereselor generale ale

comunității și imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale

individului se reflectă în însăși structura art. l din Protocolul nr. 1 și se

concretizează în necesitatea existenței unui raport rezonabil de

proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Intimata a mai arătat

că în sfera dreptului comunitar, principiul egalității exclude ca situațiile

comparabile să fie tratate diferit și situațiile diferite să fie tratate

similar, cu excepția cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra revizuirii

și de drept relevante

Potrivit art. 21

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "constituie motiv de revizuire, care se

adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase

definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului

comunitar, reglementa de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din

Constituția României". Acest motiv de revizuire este menit să asigure

preeminența dreptului european în lumina principiilor și interpretărilor

cristalizate în jurisprudența jurisdicțiilor Uniunii Europene.

În speță, revizuenta

a invocat încălcarea unor norme referitoare la dreptul de proprietate, dreptul

la liberul acces la justiție și la un proces echitabil, libertatea de asociere

și dreptul la o bună administrare, cuprinse în Tratatul Uniunii Europene (TUE),

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și Convenția europeană pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, abordate prin prisma

art. 6 din Tratatul Uniunii Europene, care conferă Cartei forță juridică obligatorie,

egală cu a tratatelor și prevede aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, drepturile

fundamentale garantate prin Convenție și rezultate din tradițiile

constituționale comune ale statelor membre constituind principii generale ale

dreptului Uniunii.

Din cuprinsul

considerentelor deciziei atacate, expuse rezumativ la pct. I.2 din prezenta

decizie, rezultă însă că instanța de recurs a interpretat și aplicat

prevederile pertinente din legea națională (Titlul VII al Legii nr. 247/2005)

în corelație cu principiile degajate din jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăților, făcând referire la o

serie de hotărâri ale jurisdicției europene.

Așa fiind, nu poate

fi reținută o ignorare a rolului judecătorului național în asigurarea

caracterului efectiv al principiului preeminenței dreptului european.

Este adevărat că,

prin numeroase hotărâri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat

statul român pentru lipsa unui mecanism adecvat și eficace de despăgubire a

proprietarilor bunurilor preluate abuziv, dar la fel de adevărat este că în

jurisprudența aceleiași jurisdicții europene s-a reținut că, în situațiile ce

implică indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative

ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat,

autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu

numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a

reglementa raporturile de proprietate, ci și pentru a dispune de timpul necesar

pentru aplicarea acelor măsuri. Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu

neagă, așadar, de plano, dreptul de apreciere al autorităților naționale în

alegerea măsurilor pe care le consideră adecvate, alegere ce poate presupune

diminuarea indemnizației pentru privarea de proprietate, mai cu seamă atunci

când dreptul la indemnizare este conceput pentru a atenua efectele unei privări

sau pierderi de proprietate anterioare, care nu este direct imputabilă

organizației statale în cauză. Ceea ce pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1

este ca nivelul indemnizării acordate să fie într-un raport rezonabil cu

valoarea bunului în discuție (Broniowski c. Poloniei, 22 iunie 2004; Kozacioğlu

c. Turciei, 19 februarie 2009; Constantinescu c. României, 14 septembrie 2004).

De asemenea, instanța

europeană a decis că, atunci când indemnizarea este subordonată îndeplinirii

unor condiții impuse de legislația și jurisprudența națională în materie,

condiții normale în așezarea relațiilor sociale, pe care reclamantul nu le

îndeplinește, acesta nu poate pretinde indemnizarea pentru atingerea dreptului

său de proprietate (Katte Klitsche de la Grange c. Italiei, 27 octombrie 1994).

Prin urmare, considerentele din decizia de recurs, referitoare la derularea

procedurii de contestare a Deciziei nr. 6349/FF din 17 decembrie 2008,

reprezentând titlul de despăgubire și exercitarea dreptului de opțiune pentru

valorificarea titlului de despăgubire nu contravin principiilor invocate de

revizuentă, ca expresie a dreptului la un proces echitabil și a valorilor

ocrotite de Convenție și însușite în ordinea juridică a Uniunii Europene prin

art. 2 și 6 din Tratatul Uniunii Europene.

Revizuenta a arătat,

de altfel, că referitor la marja largă de apreciere a statelor în privința

mijloacelor de punere în practică a drepturilor garantate de Convenție

"poziția instanței de recurs este corectă, în principiu, mai ales prin

raportare la practica Convenției Europene a Drepturilor Omului", reproșând

însă tratarea trunchiată a acestei jurisprudențe în ceea ce privește caracterul

real și efectiv al despăgubirii și caracterul disproporționat al sarcinii

impuse reclamantei, ca efect al nefuncționalității Fondului "Proprietatea",

în cadrul căruia legea română îi impune obligația de a primi acțiuni.

Revizuenta tinde

practic la o reapreciere a unor repere normative și jurisprudențiale pe care

instanța de recurs le-a avut în vedere, acordându-le o semnificație diferită de

cea dorită de parte.

Motivul de revizuire

prevăzut în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi analizat însă

decât în contextul reglementării generale a căii de atac de retractare,

extraordinare, a revizuirii, pentru că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții

naționale să reia în discuție fondul litigiului și să înlăture aplicarea

normelor interne care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri (e.g.,

Cauza Rosmarie Kapferer c. Schlank & Schick Gmb H, c - 23/2004, hotărârea

din 16 martie 2006).

Cu alte cuvinte, după

cum s-a reținut în jurisprudența constantă a Înaltei Curți, în calea

extraordinară de atac a revizuirii nu pot fi reiterate motive sau

reinterpretate aspecte care au fost supuse și analizei instanței de recurs, pe

de o parte, pentru că acest lucru este incompatibil cu natura căii de atac în

discuție, de retractare iar nu de reformare, și, pe de altă parte, pentru că

s-ar încălca principiul autorității de lucru judecat și cel al securității

juridice (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal nr. 2615 din 14 mai 2009).

În fine, Înalta Curte

are în vedere că analiza justului echilibru dintre interesul public și cel

privat presupune luarea în considerare a dinamicii condițiilor sociale și economice,

ce a imprimat înseși jurisprudenței naționale și europene un caracter evolutiv

or, raportat la circumstanțele pricinii deduse judecății, nu este lipsită de

semnificație împrejurarea că, după pronunțarea deciziei de recurs, în ianuarie

2011, Fondul "Proprietatea" a fost listat la bursă.

soluției adoptate

Toate considerentele

expuse conduc către concluzia că motivele invocate de revizuentă nu pot

fundamenta schimbarea deciziei atacate, în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea

nr. 554/2004, raportat la art. 326 și art. 328 C. proc. civ., calea de atac

urmând a fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de R.V.E. împotriva Deciziei nr. 3532 din 6 iulie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2011.