ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 516/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii și hotărârea primei instanțe Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ, reclamanta R.V.E.

a chemat în judecată Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând: - anularea actelor administrative emise de pârâtă din 6 aprilie 2009 și din 16 aprilie 2009; - obligarea pârâtei la emiterea unui titlu de plată pentru despăgubiri în numerar pentru întreaga sumă ce i se cuvine ca despăgubire, respectiv a sumei de 871.000 euro stabilită prin Decizia nr. 6349/FF din 17 decembrie 2008 și, în subsidiar, să fie obligată pârâta să includă în titlul de plată actualizarea sumei de la data emiterii titlului până la data plății efective; - obligarea pârâtei la plata prejudiciului moral suferit de reclamantă, ca urmare a disconfortului creat de refuzul de acordare a despăgubirilor în numerar, prejudiciu evaluat la suma de 3.000 euro, echivalentul a 12.458 RON; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

2. Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 4050 din 19 noiembrie 2009, a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității și prematurității, invocate de pârâtă, și a respins ca neîntemeiată acțiunea. Pe fondul cauzei, prima instanța a reținut, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile existenței unui refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantei în sensul dispozițiilor art. 2 (1) lit. i) și respectiv art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 și că reclamantei, în raport cu dispozițiile art. 3 lit. h) din Legea nr. 247/2005 și ale art. 181 1 din O.G. nr. 81/2007, nu-i poate fi emis legal titlul de plată în sensul solicitat prin acțiune.

De asemenea, a reținut și faptul că nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii patrimoniale a autorității pârâte, care a aplicat corect dispozițiile legale în materie. 2. Decizia pronunțată în recurs Prin Decizia nr. 3532 din 6 iulie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.V. împotriva sentinței menționate.

Instanța de control judiciar a reținut următoarele aspecte relevante în dezlegarea cauzei: Prin Decizia nr. 6349/FF din 17 decembrie 2008 privind acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlul de despăgubire în favoarea recurentei-reclamante R.V.E., domiciliată în Germania, în cuantum de 3.211.000 RON (art. 1). Prin aceeași decizie (art. 4), s-au stabilit condițiile în care se realizează valorificarea acestui act administrativ individual, indicându-se in claris procedura prevăzută de Capitolul V 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.

Recurenta-reclamantă nu a atacat decizia examinată sub niciun aspect, în condițiile legii contenciosului administrativ, deși, chiar în cuprinsul actului (art. 2), i s-a adus la cunoștință că are această posibilitate.

La data de 1 aprilie 2009, sub nr. X la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și apoi la data de 2 aprilie 2009, sub nr. Y la Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, recurenta-reclamantă a înregistrat o cerere prin care a solicitat "acordarea de despăgubiri în numerar pentru întreaga sumă ce mi se cuvine ca despăgubire potrivit legilor privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, respectiv suma de 871.000 euro". La această cerere i s-a răspuns cu adresele din 6 aprilie 2009 de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar și din 16 aprilie 2009 de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru coordonarea și controlul aplicării legislației din domeniul restituirii proprietății funciare, în sensul că modalitatea de valorificare a titlurilor de despăgubire este reglementată expres prin lege, urmând ca recurenta să se prezinte personal sau prin mandatar cu procură autentică în vederea realizării opțiunii de valorificare a drepturilor certificate prin Decizia nr. X/FF/2008.

S-au indicat pe larg atât textele legale aplicabile, cât și documentele pe care trebuie să le cuprindă dosarul de opțiune. Recurenta a refuzat însă să urmeze procedura prevăzută de Secțiunea 1 - Valorificarea titlurilor de despăgubire din cadrul Capitolului V 1 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, considerând că aceasta contravine blocului de convenționalitate (Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudenței aferente). Contrar punctului de vedere exprimat de recurentă, Înalta Curte a reținut că statele beneficiază de o marjă largă de apreciere în privința mijloacelor prin care realizează punerea în practică a drepturilor garantate de Convenție.

Ca atare, împrejurarea că valorificarea titlurilor de despăgubire se realizează printr-o procedură administrativă, în anumite condiții, nu conduce eo ipso la încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Aceasta este și concluzia care se degajă din § 32 al Hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maties c. României (din 8 iunie 2010), în care s-a reținut că "deși a fost informat de autoritățile naționale despre necesitatea de a-și exercita dreptul de opțiune, reclamantul a refuzat să o facă; astfel, reclamantul a blocat procedura în mod conștient … și, deci, autoritățile nu sunt în întregime responsabile pentru imposibilitatea de a obține o parte din indemnizație". În consecință, instanța de recurs a constatat că refuzul recurentei de a urma procedura prescrisă de art. 18 1 alin. (3) din Secțiunea 1 a Capitolului V 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cu care: "Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depășește 500.000 RON, titularul acestuia are două posibilități de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcție de opțiunea sa: a) să solicite primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" sau b) să solicite primirea de titluri de plată, în condițiile art. 14 1 și cu respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege și, până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" este lipsit de temei și nu face decât să întârzie momentul în care despăgubirile cuvenite îi vor fi acordate,

conform reglementărilor citate. Asupra susținerilor recurentei cu privire la încălcarea dreptului său de a nu se asocia în cadrul Fondului Proprietatea (corelativ art. 40 alin. (1) din Constituție și art. 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) Înalta Curte a observat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu combate de plano această modalitate de reparație, ci, dimpotrivă, admite că … "sistemul astfel remediat ar trebui să permită părților să beneficieze de compensare și/sau a primi acțiuni la Fondul "Proprietatea" în funcție de opțiunea lor, într-un termen rezonabil" (§ 35 fraza finală din Hotărârea Katz c. României din 20 ianuarie 2009). Referitor la coerența motivării și la analiza tuturor argumentelor reclamantei, instanța de recurs a menționat că în doctrină și în jurisprudență, inclusiv în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de ex.

în Hotărârea pronunțată în cauza Ruiz Torija c. Spaniei din 9 decembrie 1994) s-a reținut constant că instanțele de judecată sunt obligate să-și motiveze deciziile dar nu li se poate pretinde să răspundă în mod special la toate argumentele, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit. În speță, motivarea hotărârii primei instanțe cuprinde examinarea reală, efectivă a problemelor care i-au fost deduse spre soluționare, așa încât, nici din această perspectivă nu se poate afirma că recurentei i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 din Convenție.

Referitor la modul de soluționare a capătului de cerere privind daunele morale, Înalta Curte a reținut că cererea în cauză nu are un caracter independent, ci, dimpotrivă, depinde de modul de soluționare a capătului de cerere privind constatarea caracterului nejustificat al refuzului exprimat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. În materia contenciosului administrativ subiectiv de plină jurisdicție, examinarea cererii de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale se realizează în condițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, numai în măsura în care instanța de judecată admite cererea principală la care se referă alin. (1) al aceluiași text de lege, ceea ce nu este cazul în speță.

Referitor la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de recurentă, Înalta Curte a constatat că aceasta nu are legătură cu problema de drept dezlegată în cauză. Astfel, în pricina soluționată irevocabil prin Decizia nr. 7818 din 20 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, obiectul cauzei viza refuzul nejustificat al primarului de a soluționa notificarea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 10/2001. Cum dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent nu a fost stabilit, neexistând o dispoziție motivată care să fie comunicată Secretariatului Comisiei Centrale, nu s-a pus problema parcurgerii procedurii pe care o reglementează Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Din această perspectivă, considerentele referitoare la modul în care funcționa Fondul "Proprietatea" în anul 2007, nu sunt pertinente în prezenta cauză.

În celelalte două hotărâri judecătorești prezentate, Decizia nr. 2020 din 7 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal și Decizia nr. 1034 din 18 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a acordat prevalență blocului de convenționalitate, precum și reglementărilor comunitare și jurisprudenței Curții de Justiție de la Luxemburg, constatându-se că reglementarea națională în materia excepției de nelegalitate (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004) - prima hotărâre, încalcă principiul securității juridice și al protecției încrederii legitime iar reglementarea în materia returnării cetățenilor români în baza unui acord de readmisie (art. 38 din Legea nr. 248/2005) - a doua hotărâre, încalcă dreptul la liberă circulație.

Or, cum s-a arătat deja în analiza primului motiv de recurs, în speța de față, procedura națională reglementată de Capitolul V 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu intră în coliziune nici cu dispozițiile convenționale, nici cu cele comunitare. 3. Exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii Decizia de recurs a fost atacată de recurenta-reclamantă cu o cerere de revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, invocându-se încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat în art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României.

În motivarea căii de atac, revizuenta a arătat că întreaga analiză a instanței a ignorat principiile și efectele dreptului comunitar și cele ale blocului de convenționalitate Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin raportare la însușirea acestora în cuprinsul tratatelor Uniunii Europene, cu referire la: - art. 12 (libertatea de asociere), art. 17 (dreptul de proprietate), art. 41 (buna administrație) și art. 47 (dreptul la liberul acces la justiție și la un proces echitabil) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, inclusiv prin raportare la articolele din tratat a căror aplicare o face; - Art. 2 și art. 6 din Tratatul U.E., conform căruia: (1) Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

(2) Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare. (3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii; - art. 6, art. 11, art. 13 ale Convenției Europene, art. 1 Protocolul nr. 1 și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la care Uniunea a aderat și ale cărei norme fac parte din dreptul Uniunii.

Revizuenta a invocat, de asemenea, o serie de principii desprinse din jurisprudența CJCE, în aplicarea principiului priorității dreptului comunitar: - regulile de drept comunitar care au efect direct trebuie să fie aplicate începând cu data intrării lor în vigoare, chiar dacă se constată existența unei legi naționale incompatibile; neaplicarea legii naționale contrare se impune tuturor autorităților naționale competente, inclusiv celor ale administrației; - statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate particularilor prin violarea dreptului comunitar, judecătorul național având posibilitatea să stabilească în ce măsură aceste prejudicii le sunt imputabile; - aplicarea principiului primordialității depinde de efectul direct al dreptului comunitar; - judecătorul național este obligat să suspende aplicarea unei măsuri naționale, chiar dacă este o lege, când există o îndoială serioasă asupra compatibilității acesteia cu normele dreptului comunitar, până la soluționarea problemei incompatibilității, judecătorul trebuind să țină cont de interesul comunității și să țină cont de hotărârile luate de CJCE; - interpretarea dispozițiilor naționale trebuie făcută prin prisma dreptului comunitar; - statele membre ale Comunităților au obligația să verifice aplicarea normelor de drept comunitar și să sancționeze neaplicarea lor cu "sancțiuni eficace,

disuasive și proporționale cu cele aplicate în cazul violării de o natură și o importanță comparabilă a dreptului național". Aceste principii sunt adoptate și de către instanțele naționale care au stabilit că în raport cu dreptul național, regulile dreptului comunitar au caracter de ordine publică, așa încât în cercetarea și judecarea unei cauze, judecătorul național este ținut să examineze din oficiu incidența lor (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, Decizia nr. 2620/2007, Dosarul nr. 2945/107/2006). Cu referire la decizia atacată, revizuenta a arătat că instanța de recurs a făcut o analiză extrem de laborios structurată, dar a omis să cerceteze elementele esențiale ale cererii sale, în sensul avut în vedere de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ca parte a dreptului la un proces echitabil, a respectării valorilor ocrotite de Convenție și însușite prin art. 2 și art. 6 din Tratatul UE.

În dezvoltarea criticii formulate, revizuenta s-a referit, în detaliu, la aspectele privind neatacarea deciziei prin care i s-au acordat despăgubiri pentru teren, ineficiența modalităților de despăgubire propuse de statul român, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la marja de apreciere pe care o au statele cu privire la mijloacele prin care se realizează punerea în practică a drepturilor fundamentale (jurisprudență pe care, în opinia revizuentei instanța de recurs a tratat-o trunchiat), preluarea normelor naționale fără o analiză consistentă a concordanței lor cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu dreptul comunitar - legat de prerogativele dreptului de proprietate și de dreptul la asociere.

4. Apărările intimatei Prin întâmpinarea depusă la dosar, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată. Cu privire la obligația judecătorului național de a aplica cu prioritate prevederile Convenției Europeană a Drepturilor Omului, atunci când normele interne în sunt în concordanță cu aceasta, intimata a precizat că aceasta nu poate fi contestată, dar se impune a se constata că, în absența disponibilităților bănești ale statului și având în vedere rațiunile financiare care au justificat instituirea respectivei proceduri de plată, rațiuni care se mențin și în prezent, raportat la dificultățile prin care trece economia țării, revizuienta solicită îndeplinirea unei obligații imposibil de realizat și care este de natură să afecteze principiul egalității de tratament, recunoscut în plan intern, cât și în plan european.

Această concluzie s-a impus și în virtutea principiului disciplinei jurisdicționale, consacrat la rândul său, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, raportat la soluția adoptată de instanța supremă într-o speță similară, în Dosarul nr. 1665/33/2008. Necesitatea asigurării unui just echilibru între exigențele intereselor generale ale comunității și imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului se reflectă în însăși structura art. l din Protocolul nr. 1 și se concretizează în necesitatea existenței unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Intimata a mai arătat că în sfera dreptului comunitar, principiul egalității exclude ca situațiile comparabile să fie tratate diferit și situațiile diferite să fie tratate similar, cu excepția cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra revizuirii 1. Argumente de fapt și de drept relevante Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementa de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României". Acest motiv de revizuire este menit să asigure preeminența dreptului european în lumina principiilor și interpretărilor cristalizate în jurisprudența jurisdicțiilor Uniunii Europene.

În speță, revizuenta a invocat încălcarea unor norme referitoare la dreptul de proprietate, dreptul la liberul acces la justiție și la un proces echitabil, libertatea de asociere și dreptul la o bună administrare, cuprinse în Tratatul Uniunii Europene (TUE), Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, abordate prin prisma art. 6 din Tratatul Uniunii Europene, care conferă Cartei forță juridică obligatorie, egală cu a tratatelor și prevede aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, drepturile fundamentale garantate prin Convenție și rezultate din tradițiile constituționale comune ale statelor membre constituind principii generale ale dreptului Uniunii.

Din cuprinsul considerentelor deciziei atacate, expuse rezumativ la pct. I.2 din prezenta decizie, rezultă însă că instanța de recurs a interpretat și aplicat prevederile pertinente din legea națională (Titlul VII al Legii nr. 247/2005) în corelație cu principiile degajate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăților, făcând referire la o serie de hotărâri ale jurisdicției europene. Așa fiind, nu poate fi reținută o ignorare a rolului judecătorului național în asigurarea caracterului efectiv al principiului preeminenței dreptului european.

Este adevărat că, prin numeroase hotărâri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul român pentru lipsa unui mecanism adecvat și eficace de despăgubire a proprietarilor bunurilor preluate abuziv, dar la fel de adevărat este că în jurisprudența aceleiași jurisdicții europene s-a reținut că, în situațiile ce implică indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, ci și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea acelor măsuri.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu neagă, așadar, de plano, dreptul de apreciere al autorităților naționale în alegerea măsurilor pe care le consideră adecvate, alegere ce poate presupune diminuarea indemnizației pentru privarea de proprietate, mai cu seamă atunci când dreptul la indemnizare este conceput pentru a atenua efectele unei privări sau pierderi de proprietate anterioare, care nu este direct imputabilă organizației statale în cauză.

Ceea ce pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizării acordate să fie într-un raport rezonabil cu valoarea bunului în discuție (Broniowski c. Poloniei, 22 iunie 2004; Kozacioğlu c. Turciei, 19 februarie 2009; Constantinescu c. României, 14 septembrie 2004). De asemenea, instanța europeană a decis că, atunci când indemnizarea este subordonată îndeplinirii unor condiții impuse de legislația și jurisprudența națională în materie, condiții normale în așezarea relațiilor sociale, pe care reclamantul nu le îndeplinește, acesta nu poate pretinde indemnizarea pentru atingerea dreptului său de proprietate (Katte Klitsche de la Grange c. Italiei, 27 octombrie 1994). Prin urmare, considerentele din decizia de recurs, referitoare la derularea procedurii de contestare a Deciziei nr. 6349/FF din 17 decembrie 2008, reprezentând titlul de despăgubire și exercitarea dreptului de opțiune pentru valorificarea titlului de despăgubire nu contravin principiilor invocate de revizuentă, ca expresie a dreptului la un proces echitabil și a valorilor ocrotite de Convenție și însușite în ordinea juridică a Uniunii Europene prin art. 2 și 6 din Tratatul Uniunii Europene.

Revizuenta a arătat, de altfel, că referitor la marja largă de apreciere a statelor în privința mijloacelor de punere în practică a drepturilor garantate de Convenție "poziția instanței de recurs este corectă, în principiu, mai ales prin raportare la practica Convenției Europene a Drepturilor Omului", reproșând însă tratarea trunchiată a acestei jurisprudențe în ceea ce privește caracterul real și efectiv al despăgubirii și caracterul disproporționat al sarcinii impuse reclamantei, ca efect al nefuncționalității Fondului "Proprietatea", în cadrul căruia legea română îi impune obligația de a primi acțiuni. Revizuenta tinde practic la o reapreciere a unor repere normative și jurisprudențiale pe care instanța de recurs le-a avut în vedere, acordându-le o semnificație diferită de cea dorită de parte.

Motivul de revizuire prevăzut în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi analizat însă decât în contextul reglementării generale a căii de atac de retractare, extraordinare, a revizuirii, pentru că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să reia în discuție fondul litigiului și să înlăture aplicarea normelor interne care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri (e.g., Cauza Rosmarie Kapferer c. Schlank & Schick Gmb H, c - 23/2004, hotărârea din 16 martie 2006). Cu alte cuvinte, după cum s-a reținut în jurisprudența constantă a Înaltei Curți, în calea extraordinară de atac a revizuirii nu pot fi reiterate motive sau reinterpretate aspecte care au fost supuse și analizei instanței de recurs, pe de o parte, pentru că acest lucru este incompatibil cu natura căii de atac în discuție, de retractare iar nu de reformare, și, pe de altă parte, pentru că s-ar încălca principiul autorității de lucru judecat și cel al securității juridice (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal nr. 2615 din 14 mai 2009). În fine, Înalta Curte are în vedere că analiza justului echilibru dintre interesul public și cel privat presupune luarea în considerare a dinamicii condițiilor sociale și economice, ce a imprimat înseși jurisprudenței naționale și europene un caracter evolutiv or,

raportat la circumstanțele pricinii deduse judecății, nu este lipsită de semnificație împrejurarea că, după pronunțarea deciziei de recurs, în ianuarie 2011, Fondul "Proprietatea" a fost listat la bursă. 2. Temeiul legal al soluției adoptate Toate considerentele expuse conduc către concluzia că motivele invocate de revizuentă nu pot fundamenta schimbarea deciziei atacate, în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 326 și art. 328 C. proc. civ., calea de atac urmând a fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de R.V.E. împotriva Deciziei nr. 3532 din 6 iulie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2011.