ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 463/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 463/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2676 din 2 iunie

2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a fost respinsă excepția prematurității acțiunii, invocată de pârâta

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, admițându-se excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului MFP, respingându-se în

consecință acțiunea formulată de reclamanta față de acest pârât. A fost admisă

în parte acțiunea formulată de reclamanta M.V.C. față de pârâta Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, fiind obligată pârâta să emită în

favoarea reclamantei titlul de plată pentru suma de 277.000 RON conform

Deciziei nr. 4593 din 23 aprilie 2009 și să achite reclamantei prima tranșă de

250.000 RON, până cel mai târziu la data de 2 iulie 2010, respectiv a doua

tranșă de 27.000 RON, până cel mai târziu la data de 2 iulie 2011. A fost

respins ca inadmisibil capătul de cerere privind plata de daune cominatorii.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că legitimarea procesuală pasivă în

cauză are, potrivit reglementării cuprinsă în art. 3 lit. h), respectiv art. 13

1

și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, exclusiv pârâta Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, Ministerul Finanțelor Publice

neavând, potrivit legii speciale, niciun fel de atribuții în situații precum

cea incidentă în speță.

Pe fondul cauzei,

judecătorul fondului a constatat că prin Decizia nr. 4593 din 23 aprilie 2009

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlul de despăgubire

în favoarea reclamantei în cuantum de 277.000 RON, conform Dispoziției nr. 7786

din 18 aprilie 2007 a Primăriei Municipiului București și a raportului de

evaluare întocmit în Dosarul înregistrat sub nr. 38630/CC din 12 ianuarie 2008.

Totodată, în temeiul

prevederilor Legii nr. 247/2005 reclamanta a formulat cererea de opțiune din 02

iulie 2009 pentru emiterea titlului de plată, în vederea plății în numerar,

pentru întreaga sumă de 277.000 RON, având în vedere cuantumul sub 500.000 RON

al despăgubirii stabilite.

S-a apreciat că din

interpretarea coroborată a art. 18

2

lit. a) cu textul art. 3 lit. h)

din Titlul VII al legii reiese că termenele de eșalonare, de un an de la

emiterea titlului de plată pentru prima tranșă de 250.000 RON, respectiv doi

ani de la emiterea titlului de plată pentru cea de-a doua tranșă de (până) la

250.000 ROn, sunt termenele maxime pentru plata despăgubirilor și că în funcție

de existența disponibilităților financiare ale Autorității Naționale pentru

Restituirea Proprietăților, are o marjă pentru efectuarea plății doar în cadrul

acestor termene.

Astfel, soluția

adoptată în practica Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților,

de emitere a titlului de plată doar în momentul existenței disponibilităților

bănești, nu are nicio acoperire legală, încercându-se astfel doar amânarea

curgerii termenelor maximale.

În atare condiții,

prima instanță a apreciat că pârâta a procedat în mod nelegal neemițând titlul

de plată imediat după depunerea cererii de opțiune, încercând astfel să amâne

începutul cursului termenelor maximale.

Reținând că

reclamanta așteaptă acordarea măsurilor reparatorii de mai bine de 9 ani,

instanța a făcut aplicarea art. 110 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora

"Președintele mai poate încuviința, în general, înainte de împlinirea

termenului, cereri pentru executarea la termen a unor obligațiuni, ori de câte

ori va socoti că cererile sunt îndreptățite pentru a preîntâmpina reclamantului

o pagubă însemnată pe care acesta ar încerca-o dacă ar aștepta împlinirea

termenului" atât în ce privește prima tranșă, de 250.000 RON, termenul

suspensiv pentru plata primei tranșe împlinindu-se la data de 02 iulie 2010,

cât și în ceea ce privește cea de-a doua tranșă, al cărei termen maxim de plată

se împlinește în data de 02 iulie 2011.

Capătul de cerere

privind plata daunelor cominatorii a fost respins ca inadmisibil, cu motivarea

că legea specială prevede reglementări speciale, derogatorii de la dreptul

comun, pentru executarea obligațiilor de "a face" intuitu personae,

cum este obligația de emitere a titlului de plată, anume aplicarea unei amenzi

conducătorului autorității.

În termen legal

împotriva sus-menționatei sentințe a declarat recurs pârâta Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) care a invocat motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând soluția

instanței de fond pentru neobservarea criteriului obiectiv de soluționare a

cererilor de opțiune, stabilit prin art. 18

2

lit. a) din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005 coroborat cu art. 18

2

pct. 1 din H.G. nr.

128/2008 potrivit cărora emiterea titlurilor de plată și plata despăgubirilor

se va face în ordinea înregistrării cererilor de opțiune, în termen de 15 zile

de la data existenței disponibilităților bănești în contul Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Cererea de opțiune a

reclamantei a fost înregistrată la data de 2 iulie 2009, iar până în prezent

despăgubirile în numerar corespunzătoare primei tranșe au fost efectuate în

limita disponibilităților financiare până la cererea de opțiune înregistrată în

29 aprilie 2008.

Recurenta a mai

arătat că intimata-reclamantă nu figurează cu cerere de prioritate conform art.

18

2

pct. 5 din H.G. nr. 128/2008 care, prin derogare de la regula

soluționării în ordine cronologică, prevede că Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților poate să emită cu prioritate titluri de plată și/sau

titluri de conversie în cazuri excepționale (cazuri medicale, cazuri sociale,

dovedite cu înscrisuri).

În plus s-a subliniat

că din rațiuni financiare creanțele asupra statului nu se pot plăti decât în

condiții de solvabilitate, principiu care nu este înlăturat nici de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și că ținând seama de impactul

semnificativ asupra bugetului de stat pe care îl va avea plata despăgubirilor

conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de imposibilitatea menținerii

echilibrului bugetar, Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 62/2010 care prin

art. 3(1) suspendă emiterea titlurilor de plată pe o perioadă de 2 ani de la

fata intrării în vigoare a ordonanței (1 iulie 2010).

Pentru cele arătate,

recurenta a apreciat că se impune casarea sentinței recurate în sensul

respingerii obligației de emitere a titlului de plată și plata efectivă a

sumelor aferente despăgubirilor în numerar stabilite prin Decizia nr. 4593 din

23 aprilie 2009, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Examinând cauza din

perspectiva criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., a legislației incidente și a probatoriului administrat, Înalta

Curte de Casație și Justiție reține că nu există motive pentru

casarea/modificarea sentinței atacate.

Prin Decizia nr. 4593

din 23 aprilie 2009 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis în

favoarea reclamantei M.V.C. titlul de despăgubire în cuantum de 277.000 RON,

conform raportului de evaluare întocmit, în temeiul art. 13(1) și art. 16(7)

din Titlul VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 (privind reforma în

domeniile proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente).

În temeiul

Capitolului V

1

Secțiunea1 - Valorificarea titlurilor de despăgubire

din Legea nr. 247/2005 și al Normelor metodologice de aplicare a acestor

dispoziții legale, reclamanta a adresat Autorității Naționale pentru

Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în

Numerar cererea de opțiune pentru titlu de plată (despăgubiri în numerar)

pentru suma de 277.000 RON, înregistrată în 2 iulie 2009.

Demersul judiciar al

reclamantei din 23 noiembrie 2009 a fost cauzat de nesoluționarea dosarului

reclamantei cu prioritate, având în vedere vârsta înaintată a acesteia,

prevalându-se și de prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului care

au statuat că orice cerere trebuie rezolvată într-un termen rezonabil. Prin

această acțiune s-a solicitat și plata efectivă a despăgubirilor, astfel cum

rezultă din actele dosarului aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Raportându-se la

această situație de fapt, necontestată de autoritatea pârâtă Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, judecătorul fondului a procedat la

o corectă interpretare și a aplicat în consecință dispozițiile legale

incidente, obligând pârâta să emită titlul de plată conform Deciziei nr. 4593

din 23 aprilie 2009 și să achite reclamantei prima tranșă de 250.000 RON până

cel târziu la data de 2 iunie 2010, iar cea de-a doua tranșă de 27.000 RON până

cel târziu la data de 2 iunie 2011.

Pornind de la

principiul potrivit căruia normele legale trebuie interpretate în sensul în

care să producă efecte juridice și nu în sensul în care nu ar putea produce

niciun efect, în mod just prima instanță a remarcat că interpretarea art. 18

2

lit. a) Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se poate face numai prin corelare cu

art. 3 lit. h) din Titlul VII al aceluiași act normativ care statuează că:

"Sumele aferente despăgubirilor în numerar se plătesc în două tranșe pe

parcursul a doi ani, calculați cu începere de la data emiterii titlului de

plată, până la concurența sumei de 500.000 RON, chiar dacă valoarea titlurilor

de despăgubire depășește această sumă. Sumele aferente despăgubirilor în

numerar în cuantum de maxim 250.000 RON se vor plăti într-o singură tranșă.

Despăgubirile în numerar mai mari de 250.000 RON dar până la 500.000 RON se vor

plăti astfel: prima tranșă a despăgubirilor în numerar va fi în cuantum de

250.000 RON, cea de-a doua tranșă a despăgubirilor va fi reprezentantă de

diferența între cuantumul total al despăgubirilor în numerar și suma de 250.000

RON".

Un argument

suplimentar pentru concluzia corectă a instanței, îl constituie și dispozițiile

art. 18

2

(1) lit. a) din H.G. nr. 128/2008 privind modificarea și

completarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr.

247/2005 aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, prevederi care în ierarhia actelor

normative sunt subordonate textelor legale indicate mai înainte, rezultând fără

dubiu că emiterea titlului de plată nu este condiționată de existența

disponibilităților financiare.

Apărările pârâtei

privind neeliberarea titlului de plată motivată de inexistența

disponibilităților bănești nu au suport legal și de aceea au fost respinse.

Relativ la situația

particulară a reclamantei s-a considerat în mod just că atitudinea și practica

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților poate fi sancționată

doar prin obligarea autorității să achite reclamantei cele două tranșe (de

250.000 lei și respectiv 27.000 lei), stabilind că momentul de la care începe

că curgă termenul maxim de 1 an pentru plata primei tranșe este reprezentat de

data de 2 iulie 2009, dată la care s-a înregistrat cererea de opțiune și la care

trebuia emis titlul de plată.

La stabilirea

termenelor pentru plata fiecăreia din cele două tranșe instanța de fond a

aplicat art. 110(3) C. proc. civ., pentru a se asigura respectarea art. 3 lit.

h) din Titlul VII și subliniază Înalta Curte și pentru ca persoana îndreptățită

la măsuri reparatorii în conformitate cu Legea nr. 245/2007 să poată beneficia

efectiv de acestea, asigurându-se în acest fel și protecția asigurată prin

prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În mod constant

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a atenționat în materia

dreptului de proprietate și a măsurilor reparatorii la care este obligat statul

român că se impune ca persoanelor îndreptățite să li se garanteze în mod

concret aceste drepturi care nu pot rămâne doar ipotetice și iluzorii pentru că

în acest fel s-ar încălca în mod evident și brutal prevederile art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

(ratificate de România prin Legea nr. 30/1994).

Protocolul nr. 1 la

Convenție nu îngrădește dreptul statelor de a stabili domeniul și condițiile în

materie de restituire a proprietății, însă în urma numeroaselor condamnări pe

care statul român le-a suferit în urma constatării ineficienței mecanismului de

despăgubire sau restituire, a încălcării în mod repetat a obligațiilor

instituite prin legi speciale în sarcina autorităților competente, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat Hotărârea pilot în Cauza Maria

Atanasiu și alții vs. România - publicată în M. Of., nr. 778/22.11.2010.

În acest context,

deloc de neglijat, în condițiile în care reclamanta a început demersurile

pentru compensațiile cuvenite încă din anul 2001, titlul de despăgubire a fost

emis la data de 23 aprilie 2009, iar cererea de opțiune pentru titlul de plată

a fost înregistrată la 2 iulie 2009, Înalta Curte constată că nu este adecvată

o altă abordare decât cea la care s-a oprit instanța de fond.

Pentru faptul că

titlul de plată trebuia emis la data de 2 iulie 2009 (data cererii de opțiune)

nu vor fi primite apărările recurentei-pârâte fundamentate pe O.U.G. nr. 62 din

30 iunie 2010 și intrată în vigoare la 1 iulie 2010, prin care pentru rațiuni

financiare s-a suspendat pe o perioadă de 2 ani emiterea titlurilor de plată

prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deoarece în acest fel s-ar

permite o nouă încălcare a obligațiilor stabilite printr-o lege specială în

sarcina autorităților competente și nu în ultimul rând, implicit, o posibilă

condamnare a statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru

încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

Pentru aceleași

rațiuni apar nerelevante și apărările recurentei-pârâte referitoare la

împrejurarea că intimata nu ar fi uzat de dispozițiile art. 18

2

pct.

5 din H.G. nr. 128/2008 pentru emiterea cu prioritate a titlului de plată, mai

ales că în chiar cuprinsul cererii de recurs Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților recunoaște că reclamanta figurează în baza Direcției

pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar cu cerere de prioritate și documente

atașate în vederea susținerii situației speciale în care se află.

Văzând și

dispozițiile art. 312(1) C. proc. civ. și art. 20(1) din Legea nr. 554/2004

modificată și completată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva

sentinței civile nr. 2676 din 2 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2011.