ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3936/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3936/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 3357 din 20 octombrie 2009, astfel

cum a fost completată prin sentința nr. 120 CC din 8 decembrie 2009, Curtea de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în

parte, acțiunea formulată de reclamantul V.A., în contradictoriu cu pârâtele

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, și a obligat prima pârâtă să emită titlul de

plată în favoarea reclamantului, în baza Deciziei nr. 5045 din 30 iunie 2009,

și să plătească efectiv sumele cuprinse în titlul de plată, potrivit art. 18

alin. (1), Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificată și republicată. Prin

aceeași sentință, au

fost respinse

excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale

pentru

Restituirea Proprietăților și Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor și a fost admisă excepția lipsei de obiect a capătului de cerere

privind obligarea acestei din urmă pârâte la emiterea deciziei de acordare a

despăgubirilor, respingându-se, ca atare, acest

capăt de cerere.

De asemenea, instanța de fond a admis excepția

prematurității capătului

de cerere privind

obligarea Ministerului Finanțelor Publice să pună la dispoziția

Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților fondurile necesare plății efective

și a respins, ca atare, acest capăt de cerere.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a

reținut, în esență, următoarele:

Excepțiile lipsei calității procesuale pasive a

pârâtelor A.N.R.P. și C.C.S.D.

sunt

neîntemeiate, întrucât calitatea procesuală pasivă se analizează în contextul

tuturor

capetelor de cerere ale unei acțiuni, neavând relevanță decât dacă una dintre

părțile chemate în judecată este titulară a raportului juridic dedus judecății.

Or, arată prima instanță, în condițiile în care

reclamantul solicită prin acțiune obligarea autorităților cu atribuții în ceea

ce privește procedura prevăzută de dispozițiile art. 13 și urm. din Titlul VII

din Legea nr. 247/2005, la emiterea unor acte administrative, reiese că acestea

sunt titularele raportului juridic dedus judecății din punct de vedere pasiv.

De asemenea, reține instanța de

fond, excepția lipsei de obiect a capătului

de cerere privind obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor la emiterea deciziei privind acordarea de despăgubiri este

întemeiată întrucât, ulterior sesizării instanței

de judecată, aceasta și-a îndeplinit obligația prevăzută de dispozițiile art. 13

alin. (1), Titlul VII din Legea nr. 247/2005

prin emiterea Deciziei nr. 5045

din 30 iunie 2009.

Pe fondul cauzei, instanța de judecată a reținut că

sunt aplicabile dispozițiile art. 18 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

potrivit cărora, după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, Autoritatea

Națională pentru

Restituirea Proprietăților

va emite pe baza acestuia și a opțiunilor persoanelor

îndreptățite un

titlu de conversie și/sau un titlu de plată.

In speță, se arată în

considerentele sentinței atacate, deși decizia prin care

s-a emis titlul de despăgubire în favoarea

reclamantului a fost adoptată la

30 iunie 2009,

pârâta A.N.R.P. nu a emis titlu de plată prevăzut de dispozițiile legale

susmenționate în favoarea reclamantului, motiv pentru care acest capăt de

cerere

se consideră întemeiat.

In ceea ce privește obligarea pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice la a pune la dispoziția A.N.R.P. fondurile necesare

efectuării plății efective, prima instanță a reținut că acest capăt de cerere

este prematur formulat, în raport de dispozițiile art. 14 alin. (4) și (5) din

actul normativ susmenționat, potrivit cărora sursele de finanțare a acordării

despăgubirilor în numerar de către direcția

pentru

acordarea despăgubirilor în numerar, se asigură prin dividendele aferente

acțiunilor

deținute de stat la Fondul Proprietatea și în completare de la bugetul

de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și

Finanțelor. Sumele prevăzute în

bugetul

Ministerului Economiei și Finanțelor pentru aplicarea Legii nr. 247/2005

se

transferă la solicitarea A.N.R.P. în bugetul acesteia.

Apreciază instanța de fond că, din interpretarea

acestor dispoziții legale

reiese că doar în

situația în care pârâta A.N.R.P. nu procedează la plata efectivă a

sumelor

stabilite prin titlul de plată emis în baza deciziei din cauza insuficienței fondurilor,

Ministerul Finanțelor Publice, la solicitarea A.N.R.P., poate fi obligat să

transfere sumele prevăzute de dispozițiile legale menționate în bugetul A.N.R.P.

De asemenea, prin sentința nr. 120CC din 8 decembrie

2009, prima instanță a admis cererea reclamantului de completare a

dispozitivului sentinței nr. 3357 din 20 octombrie 2009, în sensul obligării

pârâtei A.N.R.P. la emiterea

titlului de

plată în favoarea reclamantului, în baza Deciziei nr. 5045 din 30 iunie

2009,

și la plata efectivă a sumelor cuprinse în titlul de plată, potrivit art. 18

alin. (1), Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificată și republicată, astfel

cum

s-a solicitat în cuprinsul acțiunii

introductive, reținând că acest capăt de cerere a

fost omis din

dispozitiv, deși în considerentele sentinței a cărei completare se solicită se

menționează că instanța urmează să îl admită.

Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică

și nelegală, au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâta Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Ulterior, în ședință publică,

recurentul-reclamant a declarat că renunță, în

totalitate, la judecata recursului și, cum potrivit prevederilor art. 246

alin. (1) C. proc. civ., se poate renunța oricând la judecată, fie verbal în

ședință, fie prin cerere scrisă, în temeiul art. 246

alin. (2) din același cod, urmează

a se lua act de declarația acestuia

de renunțare la judecata recursului.

In ceea ce privește recursurile declarate de pârâta

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva celor două

sentințe, principală și de completare, acestea sunt întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 6 și 9 și art. 304 C. proc. civ., invocând, în esență,

următoarele critici:

- instanța de judecată a acordat mai mult decât s-a cerut

ori ce nu s-a cerut;

- instanța de judecată în mod netemeinic și nelegal a

admis excepția prematurității capătului de cerere privind obligarea

Ministerului Finanțelor Publice să pună la dispoziția Autorității Naționale

pentru Restituirea Proprietăților fondurile necesare plății efective și a

respins, ca atare, acest capăt de cerere;

- instanța de judecată a făcut o greșită interpretare

și aplicare a dispozițiilor cuprinse în O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea

procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, prin care s-a completat Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin

introducerea Capitolului

V

;

în acest sens,

recurenta nu neagă dreptul reclamantului de a primi despăgubiri în numerar,

însă invocă faptul că O.U.G. nr. 81/2007 nu prevede un termen pentru

plata

acestora, ci, dimpotrivă, impune limitări ce vizează emiterea titlurilor de plată

în ordinea depunerii cererilor de opțiune, existența disponibilităților financiare,

precum și plata în tranșe pe o perioadă de 2 ani.

Examinând hotărârile atacate,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale

incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Curtea constată că recursurile sunt nefondate, după cum se va arăta în

continuare.

Astfel, cu privire la primele două critici, potrivit

cărora instanța de judecată ar fi acordat mai mult decât s-a cerut și a admis

în mod netemeinic și nelegal excepția prematurității invocată de Ministerul

Finanțelor Publice, se va reține că nu sunt întemeiate.

Aceasta, întrucât, pe de o parte, așa cum rezultă din

cuprinsul cererii de

chemare în judecată,

unul din capetele de cerere viza chiar obligarea pârâtei la emiterea titlului

de plată și la plata efectivă a despăgubirilor iar, pe de altă parte,

potrivit

dispozițiilor legale aplicabile, așa cum corect a reținut și instanța de fond,

numai în mod subsecvent, în completare, sursele de finanțare a acordării

despăgubirilor în numerar se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul

Ministerului Finanțelor Publice, la solicitarea A.N.R.P.

Nici pe fondul cauzei, criticile recurentei nu sunt

întemeiate.

Astfel, obiectul controlului de

legalitate îl constituie, în cauză, refuzul

recurentei-pârâte de a emite titlul de plată în favoarea reclamantului,

în baza Deciziei nr. 5045 din 30 iunie 2009 emisă de Comisia Centrală pentru

Stabilirea

Despăgubirilor, refuz pe care

prima instanță l-a considerat nejustificat.

Susținerile autorității

recurente, formulate, de altfel, și în fața instanței de

fond, referitoare la limitările impuse de lege nu pot

fi primite pentru că prelungesc excesiv procedura administrativă inițiată în

anul 2001, prin

formularea notificării

prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Or, ținând seama de intervalul de timp scurs de la

inițierea procedurii și luând în considerare limitările legislației interne,

invocate de recurentă, s-ar

ajunge la o

durată totală a procedurii de aproximativ 9 ani, care, în mod evident,

nu

poate fi considerată rezonabilă.

Din interpretarea prevederilor Titlului VII al Legii

nr. 247/2005, astfel

cum a fost modificată

și completată prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea

procedurii de

acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, autoritatea

recurentă ajunge la concluzia că, prin actul normativ adoptat

cu scopul „accelerării procedurii de acordare a

despăgubirilor", au fost introduse

anumite „limite" pe care nu

le poate eluda.

Or, dreptul de creanță pe care reclamantul îl are

împotriva statului reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale iar limitările și condiționările impuse de reglementarea națională

nu sunt compatibile cu protecția proprietății asigurată de protocol.

In acest sens, se reține că, în cauză, sunt

aplicabile dispozițiile Convenției și ale jurisprudenței aferente (blocul de convenționalitate).

Astfel, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție,

dacă există neconcordanțe

între normele

interne privitoare la protecția drepturilor omului și prevederile

Convenției,

acestea din urmă au prioritate.

De asemenea, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului (Cauza Dumitru

Popescu

împotriva României) a arătat că un asemenea sistem „bazat pe prioritatea

Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de

drept are menirea de a asigura în mod direct buna

funcționare a mecanismului de

garantare a apărării drepturilor omului

instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale". In această

hotărâre s-a mai precizat și că, din moment ce Convenția face parte din ordinea

juridică internă, acest lucru are drept consecință, „obligația pentru

judecătorul național de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor

sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții

contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către

legislator".

Totodată, în cauza Belasin împotriva României, Curtea

s-a pronunțat în

sensul că deși O.U.G. nr. 81/2007

vizează accelerarea procedurii de indemnizare

pentru bunurile preluate

abuziv de stat „totuși, până în prezent, Fondul

Proprietatea nu funcționează încă într-o manieră susceptibilă a

îndeplini efectiv

scopul acordării despăgubirilor"; deși speța nu

era identică cu cea de față, rațiunile pentru care Curtea Europeană a stabilit

că se impune ca Statul Român să ia toate măsurile necesare pentru repararea

prejudiciului suferit de cei ale

căror

imobile au fost preluate abuziv subzistă și în prezenta cauză, prin obligația

impusă

de către instanțe autorităților competente de a respecta durata rezonabilă a

procedurii.

Într-o altă cauză (Ramadhi și alții împotriva

Albaniei) s-a reținut că lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea,

într-un termen rezonabil, a unei hotărâri definitive, concept care cuprinde și

existența unei decizii a unei autorități administrative, întrucât obligația de

a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului.

Soluția pronunțată de instanța

de fond se impune, însă, a fi menținută și în

virtutea principiului subsidiarității în materia protecției

internaționale a drepturilor omului, potrivit căruia instanța de judecată are

prerogativa de a preveni încălcarea drepturilor de care se prevalează

reclamantul și de a nu expune România la o nouă condamnare, previzibilă, în

fața jurisdicției de la Strasbourg.

Pentru considerentele arătate, recursurile formulate

de pârâtă vor fi respinse ca nefondate, menținându-se soluția criticată, ca

fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Ia act de renunțarea la

judecata recursului declarat de reclamantul V.A.

împotriva sentinței nr. 3357 din 20 octombrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursurile declarate de pârâta Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva aceleiași sentințe,

precum și a sentinței

nr. 120 CC din 8

decembrie 2009, pronunțată de aceeași instanță, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2010.