ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3936/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 3357 din 20 octombrie 2009, astfel cum a fost completată prin sentința nr. 120 CC din 8 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul V.A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, și a obligat prima pârâtă să emită titlul de plată în favoarea reclamantului, în baza Deciziei nr. 5045 din 30 iunie 2009, și să plătească efectiv sumele cuprinse în titlul de plată, potrivit art. 18 alin. (1), Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificată și republicată.

Prin aceeași sentință, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și a fost admisă excepția lipsei de obiect a capătului de cerere privind obligarea acestei din urmă pârâte la emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor, respingându-se, ca atare, acest capăt de cerere. De asemenea, instanța de fond a admis excepția prematurității capătului de cerere privind obligarea Ministerului Finanțelor Publice să pună la dispoziția Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților fondurile necesare plății efective și a respins, ca atare, acest capăt de cerere. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor A.N.R.P.

și C.C.S.D. sunt neîntemeiate, întrucât calitatea procesuală pasivă se analizează în contextul tuturor capetelor de cerere ale unei acțiuni, neavând relevanță decât dacă una dintre părțile chemate în judecată este titulară a raportului juridic dedus judecății. Or, arată prima instanță, în condițiile în care reclamantul solicită prin acțiune obligarea autorităților cu atribuții în ceea ce privește procedura prevăzută de dispozițiile art. 13 și urm. din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, la emiterea unor acte administrative, reiese că acestea sunt titularele raportului juridic dedus judecății din punct de vedere pasiv.

De asemenea, reține instanța de fond, excepția lipsei de obiect a capătului de cerere privind obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei privind acordarea de despăgubiri este întemeiată întrucât, ulterior sesizării instanței de judecată, aceasta și-a îndeplinit obligația prevăzută de dispozițiile art. 13 alin. (1), Titlul VII din Legea nr. 247/2005 prin emiterea Deciziei nr. 5045 din 30 iunie 2009. Pe fondul cauzei, instanța de judecată a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 18 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora, după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților va emite pe baza acestuia și a opțiunilor persoanelor îndreptățite un titlu de conversie și/sau un titlu de plată.

In speță, se arată în considerentele sentinței atacate, deși decizia prin care s-a emis titlul de despăgubire în favoarea reclamantului a fost adoptată la 30 iunie 2009, pârâta A.N.R.P. nu a emis titlu de plată prevăzut de dispozițiile legale susmenționate în favoarea reclamantului, motiv pentru care acest capăt de cerere se consideră întemeiat. In ceea ce privește obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la a pune la dispoziția A.N.R.P. fondurile necesare efectuării plății efective, prima instanță a reținut că acest capăt de cerere este prematur formulat, în raport de dispozițiile art. 14 alin. (4) și (5) din actul normativ susmenționat, potrivit cărora sursele de finanțare a acordării despăgubirilor în numerar de către direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar, se asigură prin dividendele aferente acțiunilor deținute de stat la Fondul Proprietatea și în completare de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor.

Sumele prevăzute în bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor pentru aplicarea Legii nr. 247/2005 se transferă la solicitarea A.N.R.P. în bugetul acesteia. Apreciază instanța de fond că, din interpretarea acestor dispoziții legale reiese că doar în situația în care pârâta A.N.R.P. nu procedează la plata efectivă a sumelor stabilite prin titlul de plată emis în baza deciziei din cauza insuficienței fondurilor, Ministerul Finanțelor Publice, la solicitarea A.N.R.P., poate fi obligat să transfere sumele prevăzute de dispozițiile legale menționate în bugetul A.N.R.P. De asemenea, prin sentința nr. 120CC din 8 decembrie 2009, prima instanță a admis cererea reclamantului de completare a dispozitivului sentinței nr. 3357 din 20 octombrie 2009, în sensul obligării pârâtei A.N.R.P.

la emiterea titlului de plată în favoarea reclamantului, în baza Deciziei nr. 5045 din 30 iunie 2009, și la plata efectivă a sumelor cuprinse în titlul de plată, potrivit art. 18 alin. (1), Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificată și republicată, astfel cum s-a solicitat în cuprinsul acțiunii introductive, reținând că acest capăt de cerere a fost omis din dispozitiv, deși în considerentele sentinței a cărei completare se solicită se menționează că instanța urmează să îl admită. Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Ulterior, în ședință publică, recurentul-reclamant a declarat că renunță, în totalitate, la judecata recursului și, cum potrivit prevederilor art. 246 alin. (1) C. proc.

civ., se poate renunța oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă, în temeiul art. 246 alin. (2) din același cod, urmează a se lua act de declarația acestuia de renunțare la judecata recursului. In ceea ce privește recursurile declarate de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva celor două sentințe, principală și de completare, acestea sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 și art. 304 C. proc.

civ., invocând, în esență, următoarele critici: - instanța de judecată a acordat mai mult decât s-a cerut ori ce nu s-a cerut; - instanța de judecată în mod netemeinic și nelegal a admis excepția prematurității capătului de cerere privind obligarea Ministerului Finanțelor Publice să pună la dispoziția Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților fondurile necesare plății efective și a respins, ca atare, acest capăt de cerere; - instanța de judecată a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor cuprinse în O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, prin care s-a completat Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin introducerea Capitolului V ; în acest sens, recurenta nu neagă dreptul reclamantului de a primi despăgubiri în numerar, însă invocă faptul că O.U.G.

nr. 81/2007 nu prevede un termen pentru plata acestora, ci, dimpotrivă, impune limitări ce vizează emiterea titlurilor de plată în ordinea depunerii cererilor de opțiune, existența disponibilităților financiare, precum și plata în tranșe pe o perioadă de 2 ani. Examinând hotărârile atacate, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare. Astfel, cu privire la primele două critici, potrivit cărora instanța de judecată ar fi acordat mai mult decât s-a cerut și a admis în mod netemeinic și nelegal excepția prematurității invocată de Ministerul Finanțelor Publice, se va reține că nu sunt întemeiate.

Aceasta, întrucât, pe de o parte, așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, unul din capetele de cerere viza chiar obligarea pârâtei la emiterea titlului de plată și la plata efectivă a despăgubirilor iar, pe de altă parte, potrivit dispozițiilor legale aplicabile, așa cum corect a reținut și instanța de fond, numai în mod subsecvent, în completare, sursele de finanțare a acordării despăgubirilor în numerar se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Finanțelor Publice, la solicitarea A.N.R.P. Nici pe fondul cauzei, criticile recurentei nu sunt întemeiate. Astfel, obiectul controlului de legalitate îl constituie, în cauză, refuzul recurentei-pârâte de a emite titlul de plată în favoarea reclamantului, în baza Deciziei nr. 5045 din 30 iunie 2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, refuz pe care prima instanță l-a considerat nejustificat.

Susținerile autorității recurente, formulate, de altfel, și în fața instanței de fond, referitoare la limitările impuse de lege nu pot fi primite pentru că prelungesc excesiv procedura administrativă inițiată în anul 2001, prin formularea notificării prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001. Or, ținând seama de intervalul de timp scurs de la inițierea procedurii și luând în considerare limitările legislației interne, invocate de recurentă, s-ar ajunge la o durată totală a procedurii de aproximativ 9 ani, care, în mod evident, nu poate fi considerată rezonabilă. Din interpretarea prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G.

nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, autoritatea recurentă ajunge la concluzia că, prin actul normativ adoptat cu scopul „accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor", au fost introduse anumite „limite" pe care nu le poate eluda. Or, dreptul de creanță pe care reclamantul îl are împotriva statului reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale iar limitările și condiționările impuse de reglementarea națională nu sunt compatibile cu protecția proprietății asigurată de protocol. In acest sens, se reține că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile Convenției și ale jurisprudenței aferente (blocul de convenționalitate).

Astfel, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, dacă există neconcordanțe între normele interne privitoare la protecția drepturilor omului și prevederile Convenției, acestea din urmă au prioritate.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Dumitru Popescu împotriva României) a arătat că un asemenea sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantare a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale". In această hotărâre s-a mai precizat și că, din moment ce Convenția face parte din ordinea juridică internă, acest lucru are drept consecință, „obligația pentru judecătorul național de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator". Totodată, în cauza Belasin împotriva României, Curtea s-a pronunțat în sensul că deși O.U.G.

nr. 81/2007 vizează accelerarea procedurii de indemnizare pentru bunurile preluate abuziv de stat „totuși, până în prezent, Fondul Proprietatea nu funcționează încă într-o manieră susceptibilă a îndeplini efectiv scopul acordării despăgubirilor"; deși speța nu era identică cu cea de față, rațiunile pentru care Curtea Europeană a stabilit că se impune ca Statul Român să ia toate măsurile necesare pentru repararea prejudiciului suferit de cei ale căror imobile au fost preluate abuziv subzistă și în prezenta cauză, prin obligația impusă de către instanțe autorităților competente de a respecta durata rezonabilă a procedurii. Într-o altă cauză (Ramadhi și alții împotriva Albaniei) s-a reținut că lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri definitive, concept care cuprinde și existența unei decizii a unei autorități administrative, întrucât obligația de a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului.

Soluția pronunțată de instanța de fond se impune, însă, a fi menținută și în virtutea principiului subsidiarității în materia protecției internaționale a drepturilor omului, potrivit căruia instanța de judecată are prerogativa de a preveni încălcarea drepturilor de care se prevalează reclamantul și de a nu expune România la o nouă condamnare, previzibilă, în fața jurisdicției de la Strasbourg. Pentru considerentele arătate, recursurile formulate de pârâtă vor fi respinse ca nefondate, menținându-se soluția criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Ia act de renunțarea la judecata recursului declarat de reclamantul V.A. împotriva sentinței nr. 3357 din 20 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Respinge recursurile declarate de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva aceleiași sentințe, precum și a sentinței nr. 120 CC din 8 decembrie 2009, pronunțată de aceeași instanță, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2010.