ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2849/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Prima instanță Prin acțiunea de contencios administrativ înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, la nr. 11565/2/2009, reclamantul C.N.S.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Stabilirea Despăgubirilor, Comisia Centrală și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestora la plata primei tranșe de 250.000 de Ron din suma de 256.352,81 Ron stabilită prin Decizia nr. 5292 din 30 iunie 2009. Prin întâmpinare, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat în principal, excepția lipsei calității procesuale pasive și pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin întâmpinare, a invocat excepția prematurității acțiunii, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate. 2. Hotărârea pronunțată de Curtea de apel Prin sentința civilă nr. 2946 din 16 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Comisia Centrală și Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice și,în consecință, a respins acțiunea reclamantului C.N.S.S., fața de aceștia. Totodată, Curtea de Apel București a respins excepția prematurității acțiunii, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și a admis acțiunea reclamantului C.N.S.S.

față de această autoritate pârâtă, obligând Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să achite reclamantei, cel mai târziu la data de 28 septembrie 2010, prima tranșă de 250,000 din suma de 256.352,81 Ron, stabilită prin Decizia nr. 5292 din 30 iunie 2009. Pentru a pronunța această soluție,Curtea de apel a reținut în esență, că excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții Comisia Centrală și Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice este întemeiată, întrucât atribuțiile legale ale Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-au epuizat odată cu emiterea titlului de despăgubiri, iar Ministerul Finanțelor Publice, conform prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, nu poate sta în judecată într-un astfel de litigiu.

Pe fondul cauzei, prima instanță, având în vedere art. 3 și art. 18 1 din Legea nr. 247/2005, a apreciat că din coroborarea acestor texte de lege rezultă că termenul de un an stabilit pentru plata primei tranșe este termenul maxim de plată, iar odată depășit nu mai subzistă condiționarea de existența disponibilităților bănești. În ceea ce privește soluția adoptată de practica Autorității Naționale pentru Restituirea Despăgubirilor, de emitere a titlului de plată doar în momentul existenței disponibilităților bănești, instanța de fond a constatat că aceasta reprezintă doar o modalitate de amânare a curgerii termenelor maximale, pârâta refuzând în mod nelegal emiterea titlului de plată, imediat după depunerea cererii de opțiune.

Având în vedere prevederile art. 3 din Legea nr. 247/2005 și ale art. 110 alin. (3) C. proc . civ., Curtea de apel a constatat că momentul de la care începe să curgă termenul maxim de un an pentru plata primei tranșe, este data 28 septembrie 2009, termen suspensiv ce se împlinește la data 28 septembrie 2010, motiv pentru care a respins și excepția prematurității acțiunii ca neîntemeiată.

3. Recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților , care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie susținând următoarele: Recurenta a arătat că Legea nr. 247/2005 este o lege specială, care reglementează o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură, preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru emiterea titlului de plată, actul normativ stabilind un termen de 15 zile de la data disponibilităților financiare, după depunerea cererii de opțiune privind valorificarea titlului de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor . A arătat recurenta că art. 3 lit. h), art. 14 1 , alin. (3) din Legea nr. 247/2005 – Titlul VII modificată și completată cu O.U.G.

nr. 81/2007 stabilesc modalitatea de plată a despăgubirilor în numerar până la concurența sumei de 500000 lei, iar art. 18 2 lit. a din lege, precum și art. 18 2 pct. 1 din H.G. nr. 128/2008 prevăd că emiterea titlurilor de plată și achitarea despăgubirilor se face în ordinea înregistrării cererilor de opțiune, în 15 zile de la data existenței disponibilităților bănești în contul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților . S-a învederat că cererea de opțiune a intimatului – reclamant este înregistrată la nr. 13251 din 2 iulie 2009, iar achitarea despăgubirilor în numerar pentru prima tranșă de până la 250.000 lei s-a făcut până la cererea de opțiune nr. 03967 din 28 septembrie 2008, sursele de finanțarea acestor despăgubiri fiind asigurate, până la listarea SC F.P.

SA din dividendele acțiunilor deținute de stat la acest Fond și în completare, de la bugetul de stat, prin MF, creanțele asupra statului neputându-se plăti decât în condiții de solvabilitate, principiu care nu este înlăturat nici în jurisprudența CEDO. Recurenta a mai arătat că prin art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2010 intrată în vigoare la 30 iunie 2010 s-a suspendat emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, prin art. 2 și art. 3 din Ordonanță reglementându-se posibilitatea valorificării titlurilor de despăgubire numai prin conversia în acțiuni la Fondul Proprietatea, inclusiv pentru persoanele care nu au primit titlurile de plată până la data emiterii Ordonanței, deși au optat pentru această modalitate de despăgubire, acestea putând opta pentru conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni emise de Fondul Proprietatea.

S-a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii. 4. Apărările intimatului În temeiul art. 308 alin. (2) C. proc. civ. intimatul – reclamant C.N.S.S. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat, susținând că neachitarea creanței sale din lipsa resurselor financiare,deși a fost recunoscută de către Statul Român, îl supune unei sarcini excesive și exorbitante, încălcându-i dreptul de proprietate ocrotit de art. 44 din Constituție și art. 1 Protocol 1 adițional CEDO , Statul Român neputându-și invoca propria culpă pentru a fi exonerat de îndeplinirea obligației de plată a despăgubirilor către cei îndreptățiți, aceasta reprezentând o obligație de rezultat și nu de diligență.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința criticată , prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente , Înalta Curte constată următoarele: Reclamantului, i-a fost emis titlu de despăgubire în cuantum de 256352,81 lei, prin Decizia nr. 5292 din 30 iunie 2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul Dispoziției nr. 3287 din 6 martie 2006 a Primarului municipiului Giurgiu, pentru imobilul situat în Mun. Giurgiu, compus din teren în suprafață de 380 mp și construcție în suprafață construită desfășurată de 272,28 mp. În baza deciziei nr. 5292/2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în cadrul procedurii administrative reglementată prin Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, în condițiile O.U.G.

nr. 81/2007, reclamantul a înregistrat cererea de opțiune nr. 13251 din 28 septembrie 2009, prin care a solicitat emiterea unui titlu de plată pentru suma de 256.352,81 lei, până la data formulării recursului–31 august 2010, recurenta – pârâtă achitând despăgubiri în numerar corespunzătoare prime tranșe, în limitele disponibilităților financiare, până la cererea de opțiune cu nr. 03967 din 28 septembrie 2008. Obiectul acțiunii reclamantului l-a constituit obligarea pârâților la plata primei tranșe de 250.000 RON din valoarea despăgubirilor datorate în temeiul deciziei 5292/2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Judecătorul fondului a apreciat, din compararea termenelor de plată stabilite prin art. 3 lit. h) din Titlul VII al Legii, în favoarea creditorilor - persoane îndreptățite la despăgubiri, cu cele prevăzute de art. 18 2 alin. (1) lit. a) din H.G.

nr. 128/2008 și art. 18 2 lit. a) Titlul VII al Legii nr. 247 2005 în sarcina pârâtei ANRP,care efectuează plățile în funcție de existența disponibilităților bănești și a ordinii cronologice a înregistrării cererilor de opțiuni, în sensul că termenele de 1 an și 2 ani pentru plata despăgubirilor prevăzute de art. 3 lit. h) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt termene maxime , în cadrul cărora trebuie să se efectueze plata, în 15 zile de la existența disponibilităților financiare, conform art. 18 2 lit. a) din lege și art. 18 2 lit. a) din H.G. nr. 128/2008.

S-a concluzionat astfel că termenele de grație prevăzute în sarcina autorităților, trebuie să se situeze înăuntrul termenelor maxime de 1 an și respectiv 2 ani stabilite de legiuitor în beneficiul persoanelor îndreptățite, în cazul intimatului - reclamant, prin acest raționament al instanței de fond, constatându-se că scadența plății primei tranșe era la 28 septembrie 2010, dată până la care pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a fost obligată să-i achite prima tranșă a despăgubirilor, de 250.000 lei. Este adevărat că legiuitorul nu a corelat termenele menționate anterior, însă interpretarea dată de instanța de fond, care a avut în vedere numai argumentele, pertinente de altfel, prezentate de intimatul – reclamant, încalcă echilibrul procesual și principiul proporționalității.

Statul român, care și-a asumat obligația de a despăgubi foștii proprietari sau succesorii în drepturi ai acestora pentru bunurile preluate abuziv de fostul regim comunist se află în imposibilitate de a achita în termenele stabilite prin legi speciale sumele cuvenite celor îndreptățiți, în raport cu numărul mare de solicitări și valoarea despăgubirilor.

Într-o împrejurare similară CEDO a reținut, în cauza Broviowski contra Poloniei, că în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice semnificative asupra unui stat și a resurselor sale financiare, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu numai în privința alegerii măsurilor de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar aplicării acestor măsuri,subliniindu-se că este admisibilă diminuarea indemnizației, care trebuie să se afle într-un raport rezonabil cu valoarea bunului în discuție, pentru a fi adecvată, iar despăgubirile să se plătească într-un termen rezonabil.

Instanța europeană, prin hotărârile pilot pronunțate în cauzele Maria Atanasiu, Poenaru și Solon în 2010, a stabilit suspendarea judecării cazurilor similare , timp de 18 luni, pentru ca în acest termen de grație statul român să revizuiască procedura de acordare a despăgubirilor, astfel încât acestea să poată fi efectiv achitate, sugerându-se posibilitatea limitării acestora, sau a plății lor în tranșe. În acest context, se constată că aplicarea măsurilor reparatorii, implică indemnizarea unor largi categorii a persoanelor îndreptățite - foști proprietari, cu impact economic evident asupra resurselor financiare ale statului, iar măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G.

nr. 81/2007 se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului, în privința alegerii modalității de executare, dar și a timpului/termenului necesar aplicării măsurilor. Plata despăgubirilor în termen de 15 zile de la existența disponibilităților financiare și în ordinea înregistrării cererilor de opțiune reprezintă criterii obiective, pentru acordarea efectivă a măsurilor reparatorii. O asemenea măsură nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, deoarece statul a aplicat aceleași criterii celor aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele rezonabile de apreciere a consecințelor economice a măsurilor asupra ansamblului resurselor statului, cu respectarea principiului proporționalității și al echilibrului care trebuie să existe între protecția dreptului individual de proprietate și exigențele apărării unor interese generale (cauza Seggio contra Italiei).

Sentința care formează obiectul controlului judiciar a impus în sarcina autorității pârâte – Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților obligații imposibil de executat (plata până la 28 septembrie 2010 a primei tranșe de 250.000 lei) deși prin O.U.G. nr. 62/2010 intrată în vigoare la 30 iunie 2010 s-a suspendat emiterea titlurilor de plată pe o perioadă de 2 ani, hotărârea pronunțată fiind de natură să înlăture principiul egalității de tratament între persoanele aflate într-o situație identică sau similară.

Cum intimatul–reclamant a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților direct la plata primei tranșe de 250000 lei, din decizia nr. 5292 din 30 iunie 2009 emisă în baza Legii nr. 247/2005, deși acesta are numai titlu de despăgubiri, prima instanță admițând acțiunea fără ca intimatul să parcurgă etapele legale prevăzute de legea specială și să beneficieze de un titlu de plată, în contextul în care nu s-a ajuns la numărul de ordine al cererii acestuia, neexistând nici disponibilități financiare, iar emiterea titlurilor de plată a fost suspendată pe o perioadă de 2 ani prin O.U.G. nr. 62/2010, în mod greșit prima instanță a respins excepția prematurității introducerii acțiunii ridicată de recurenta – pârâtă.

Constatând că această excepție era întemeiată și trebuia soluționată cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., coroborat cu art. 316 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în tot sentința și va respinge acțiunea reclamantului ca prematur formulată. Se vor menține restul dispozițiilor sentinței privind respingerea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâților Comisia Centrală și Ministerul Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței nr. 2946 din 16 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică, în parte, sentința atacată în sensul că admite excepția prematurității acțiunii și respinge acțiunea ca prematur formulată față de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Menține restul dispozițiilor sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2011.