ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2849/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2849/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin

acțiunea de contencios administrativ înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, secția

contencios

administrativ și fiscal, la nr. 11565/2/2009, reclamantul C.N.S.S. a

solicitat în contradictoriu cu pârâții Autoritatea

Națională pentru Stabilirea

Despăgubirilor,

Comisia Centrală și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, obligarea acestora la plata primei

tranșe de 250.000 de Ron din

suma de

256.352,81 Ron stabilită prin Decizia nr. 5292 din 30 iunie 2009.

Prin întâmpinare,

pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat în

principal, excepția lipsei calității procesuale pasive și pe cale de

consecință, respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă.

Pârâta Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin întâmpinare, a invocat

excepția prematurității acțiunii, iar în subsidiar a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiate.

pronunțată de Curtea de apel

Prin sentința civilă

nr. 2946 din 16 iunie 2010 Curtea de Apel

București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților

Comisia Centrală și Statul

Român - Ministerul

Finanțelor Publice și,în consecință, a respins acțiunea

reclamantului C.N.S.S.,

fața de aceștia.

Totodată,

Curtea de Apel București a respins excepția prematurității

acțiunii,

invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților

și a admis acțiunea reclamantului C.N.S.S. față de

această

autoritate pârâtă, obligând Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților să achite reclamantei, cel mai târziu la data de 28 septembrie

2010, prima tranșă de 250,000 din suma de 256.352,81 Ron, stabilită prin

Decizia nr. 5292 din 30

iunie 2009.

Pentru a pronunța

această soluție,Curtea de apel a reținut în esență, că excepția lipsei

calității procesuale pasive, invocată de pârâții Comisia Centrală și Statul

Român - Ministerul Finanțelor Publice este întemeiată, întrucât atribuțiile

legale ale Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor s-au epuizat

odată cu emiterea titlului de despăgubiri, iar Ministerul Finanțelor Publice,

conform prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, nu poate sta în judecată

într-un astfel de litigiu.

Pe fondul cauzei,

prima instanță, având în vedere art. 3 și art. 18

1

din Legea nr. 247/2005,

a apreciat că din coroborarea acestor texte de lege rezultă că termenul de un

an stabilit pentru plata primei tranșe este termenul maxim de plată, iar odată

depășit nu mai subzistă condiționarea de existența disponibilităților bănești.

În ceea ce privește

soluția adoptată de practica Autorității Naționale pentru Restituirea

Despăgubirilor, de emitere a titlului de plată doar în momentul existenței

disponibilităților bănești, instanța de fond a constatat că aceasta reprezintă

doar o modalitate de amânare a curgerii termenelor maximale, pârâta refuzând în

mod nelegal emiterea titlului de plată, imediat după depunerea cererii de opțiune.

Având în vedere

prevederile art. 3 din Legea nr. 247/2005 și ale art. 110 alin. (3) C. proc .

civ., Curtea de apel a constatat că momentul de la care începe să curgă

termenul maxim de un an pentru plata primei tranșe, este data 28 septembrie 2009,

termen suspensiv ce se împlinește la data 28 septembrie 2010, motiv pentru care

a respins și excepția prematurității acțiunii ca neîntemeiată.

de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților , care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie

susținând următoarele:

Recurenta a arătat că

Legea nr. 247/2005 este o lege specială, care reglementează o procedură administrativă

de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite

în natură, preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

pentru emiterea titlului de plată, actul normativ stabilind un termen de 15

zile de la data disponibilităților financiare, după depunerea cererii de opțiune

privind valorificarea titlului de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor .

A arătat recurenta că

art. 3 lit. h), art. 14

1

, alin. (3) din Legea nr. 247/2005 – Titlul

VII modificată și completată cu O.U.G. nr. 81/2007 stabilesc modalitatea de

plată a despăgubirilor în numerar până la concurența sumei de 500000 lei, iar

art. 18

2

lit. a din lege, precum și art. 18

2

pct. 1 din

H.G. nr. 128/2008 prevăd că emiterea titlurilor de plată și achitarea

despăgubirilor se face în ordinea înregistrării cererilor de opțiune, în 15 zile

de la data existenței disponibilităților bănești în contul Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților .

S-a învederat că

cererea de opțiune a intimatului – reclamant este înregistrată la nr. 13251 din

2 iulie 2009, iar achitarea despăgubirilor în numerar pentru prima tranșă de

până la 250.000 lei s-a făcut până la cererea de opțiune nr. 03967 din 28 septembrie

2008, sursele de finanțarea acestor despăgubiri fiind asigurate, până la listarea

SC F.P. SA din dividendele acțiunilor deținute de stat la acest Fond și în

completare, de la bugetul de stat, prin MF, creanțele asupra statului

neputându-se plăti decât în condiții de solvabilitate, principiu care nu este înlăturat

nici în jurisprudența CEDO.

Recurenta a mai

arătat că prin art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2010 intrată în vigoare la 30

iunie 2010 s-a suspendat emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII

din Legea nr. 247/2005, pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a

acestui act normativ, prin art. 2 și art. 3 din Ordonanță reglementându-se posibilitatea

valorificării titlurilor de despăgubire numai prin conversia în acțiuni la Fondul Proprietatea, inclusiv pentru persoanele care nu au primit titlurile de plată până la

data emiterii Ordonanței, deși au optat pentru această modalitate de despăgubire,

acestea putând opta pentru conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni emise

de Fondul Proprietatea.

S-a solicitat admiterea

recursului și modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii.

intimatului

În temeiul art. 308

alin. (2) C. proc. civ. intimatul – reclamant C.N.S.S. a formulat întâmpinare

prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat, susținând că

neachitarea creanței sale din lipsa resurselor financiare,deși a fost

recunoscută de către Statul Român, îl supune unei sarcini excesive și

exorbitante, încălcându-i dreptul de proprietate ocrotit de art. 44 din

Constituție și art. 1 Protocol 1 adițional CEDO , Statul Român neputându-și

invoca propria culpă pentru a fi exonerat de îndeplinirea obligației de plată a

despăgubirilor către cei îndreptățiți, aceasta reprezentând o obligație de

rezultat și nu de diligență.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința

criticată , prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările

dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente , Înalta Curte constată

următoarele:

Reclamantului,

i-a fost emis titlu de despăgubire în

cuantum de 256352,81 lei, prin Decizia nr.

5292 din 30 iunie 2009 a

Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor,

în temeiul Dispoziției nr. 3287 din 6

martie 2006 a Primarului municipiului Giurgiu,

pentru imobilul situat în Mun. Giurgiu, compus din teren în suprafață de 380 mp

și construcție în

suprafață construită desfășurată de 272,28 mp.

În

baza deciziei nr. 5292/2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, în cadrul procedurii administrative reglementată prin Titlului

VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, în

condițiile O.U.G. nr. 81/2007, reclamantul a înregistrat cererea

de opțiune nr. 13251

din 28 septembrie 2009,

prin

care a solicitat emiterea unui titlu de plată pentru suma de 256.352,81 lei,

până la data formulării recursului–31 august 2010, recurenta – pârâtă achitând

despăgubiri în numerar corespunzătoare prime tranșe, în limitele

disponibilităților financiare, până la cererea de opțiune cu nr. 03967 din 28

septembrie 2008.

Obiectul acțiunii

reclamantului l-a constituit obligarea pârâților la plata primei tranșe de

250.000 RON din valoarea despăgubirilor datorate în temeiul deciziei 5292/2009

a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Judecătorul fondului

a apreciat, din compararea termenelor de plată stabilite prin art. 3 lit. h)

din Titlul VII al Legii, în favoarea creditorilor - persoane îndreptățite la

despăgubiri, cu cele prevăzute de art. 18

2

alin. (1) lit. a) din

H.G. nr. 128/2008 și art. 18

2

lit. a) Titlul VII al Legii nr. 247

2005 în sarcina pârâtei ANRP,care efectuează plățile în funcție de existența

disponibilităților bănești și a ordinii cronologice a înregistrării cererilor

de opțiuni, în sensul că termenele de 1 an și 2 ani pentru plata despăgubirilor

prevăzute de art. 3 lit. h) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt termene maxime

, în cadrul cărora trebuie să se efectueze plata, în 15 zile de la existența

disponibilităților financiare, conform art. 18

2

lit. a) din lege și

art. 18

2

lit. a) din H.G. nr. 128/2008.

S-a concluzionat astfel

că termenele de grație prevăzute în sarcina autorităților, trebuie să se

situeze înăuntrul termenelor maxime de 1 an și respectiv 2 ani stabilite de

legiuitor în beneficiul persoanelor îndreptățite, în cazul intimatului -

reclamant, prin acest raționament al instanței de fond, constatându-se că scadența

plății primei tranșe era la 28 septembrie 2010, dată până la care pârâta

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a fost obligată să-i

achite prima tranșă a despăgubirilor, de 250.000 lei.

Este adevărat că legiuitorul

nu a corelat termenele menționate anterior, însă interpretarea dată de instanța

de fond, care a avut în vedere numai argumentele, pertinente de altfel,

prezentate de intimatul – reclamant, încalcă echilibrul procesual și principiul

proporționalității.

Statul român, care și-a

asumat obligația de a despăgubi foștii proprietari sau succesorii în drepturi ai

acestora pentru bunurile preluate abuziv de fostul regim comunist se află în

imposibilitate de a achita în termenele stabilite prin legi speciale sumele

cuvenite celor îndreptățiți, în raport cu numărul mare de solicitări și

valoarea despăgubirilor.

Într-o

împrejurare similară CEDO a reținut, în cauza Broviowski contra Poloniei, că în

situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal prin

măsuri legislative ce pot avea consecințe economice semnificative asupra unui

stat și a resurselor sale financiare, autoritățile naționale trebuie să dispună

de o mare putere discreționară, nu numai în privința alegerii măsurilor de

natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de

proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar aplicării acestor

măsuri,subliniindu-se că este admisibilă diminuarea indemnizației, care trebuie

să se afle într-un raport rezonabil cu valoarea bunului în discuție, pentru a fi

adecvată, iar despăgubirile să se plătească într-un termen rezonabil.

Instanța europeană,

prin hotărârile pilot pronunțate în cauzele Maria Atanasiu, Poenaru și Solon în

2010, a stabilit suspendarea judecării cazurilor similare , timp de 18 luni,

pentru ca în acest termen de grație statul român să revizuiască procedura de

acordare a despăgubirilor, astfel încât acestea să poată fi efectiv achitate,

sugerându-se posibilitatea limitării acestora, sau a plății lor în tranșe.

În acest context, se

constată că aplicarea măsurilor reparatorii, implică indemnizarea unor largi

categorii a persoanelor îndreptățite - foști proprietari, cu impact economic

evident asupra resurselor financiare ale statului, iar măsurile legislative

stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 se

circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului, în privința alegerii

modalității de executare, dar și a timpului/termenului necesar aplicării măsurilor.

Plata despăgubirilor

în termen de 15 zile de la existența disponibilităților financiare și în

ordinea înregistrării cererilor de opțiune reprezintă criterii obiective,

pentru acordarea efectivă a măsurilor reparatorii.

O asemenea

măsură nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului nr.

1 adițional la Convenție, deoarece statul a aplicat aceleași criterii celor

aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele rezonabile de apreciere

a consecințelor economice a măsurilor asupra ansamblului resurselor statului,

cu respectarea principiului proporționalității și al echilibrului care trebuie

să existe între protecția dreptului individual de proprietate și exigențele

apărării unor interese generale (cauza Seggio contra Italiei).

Sentința care formează

obiectul controlului judiciar a impus în sarcina autorității pârâte –

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților obligații imposibil de

executat (plata până la 28 septembrie 2010 a primei tranșe de 250.000 lei) deși

prin O.U.G. nr. 62/2010 intrată în vigoare la 30 iunie 2010 s-a suspendat emiterea

titlurilor de plată pe o perioadă de 2 ani, hotărârea pronunțată fiind de

natură să înlăture principiul egalității de tratament între persoanele aflate

într-o situație identică sau similară.

Cum

intimatul–reclamant a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților direct la plata primei tranșe de 250000 lei, din

decizia nr. 5292 din 30 iunie 2009 emisă în baza Legii nr. 247/2005, deși acesta

are numai titlu de despăgubiri, prima instanță admițând acțiunea fără ca

intimatul să parcurgă etapele legale prevăzute de legea specială și să beneficieze

de un titlu de plată, în contextul în care nu s-a ajuns la numărul de ordine al

cererii acestuia, neexistând nici disponibilități financiare, iar emiterea

titlurilor de plată a fost suspendată pe o perioadă de 2 ani prin O.U.G. nr.

62/2010, în mod greșit prima instanță a respins excepția prematurității

introducerii acțiunii ridicată de recurenta – pârâtă.

Constatând că această

excepție era întemeiată și trebuia soluționată cu prioritate, conform art. 137 C.

proc. civ., coroborat cu art. 316 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

pârâtei, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în tot sentința

și va respinge acțiunea reclamantului ca prematur formulată. Se vor menține restul

dispozițiilor sentinței privind respingerea excepției lipsei calității

procesual pasive a pârâților Comisia Centrală și Ministerul Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

împotriva sentinței nr. 2946 din 16 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică,

în parte, sentința atacată în sensul că admite excepția prematurității acțiunii

și respinge acțiunea ca prematur formulată față de Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților.

Menține restul

dispozițiilor sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 18 mai 2011.