ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 113/2017

Decizia nr. 113/2017

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 329 din 9 februarie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2014 al Tribunalului Specializat Cluj s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL și SC C. SRL, succesoare universală a SC D. SRL, având ca obiect obligarea pârâtelor, in solidum, la plata către reclamantă a sumei de 3.305.012,44 lei reprezentând o parte din creanța stabilită prin sentința comercială nr. 278/C din 3 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș în Dosarul nr. x/1285/2007, definitivă prin Decizia civilă nr. 37/A/C din 5 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/1285/2007, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2849 din 28 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/1285/2007.

S-a luat act de intenția pârâtelor de a își recupera cheltuielile de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin sentința comercială nr. 278/C din 3 martie 2009 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2007, Tribunalul Comercial/Specializat Argeș a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SA împotriva pârâtei SC E. SA și a obligat-o pe pârâta SC E. SA să plătească reclamantei SC A. SA suma de 4.547.537 lei cu titlu de despăgubiri civile, plus 44.548,41 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 37/A/C din 5 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, instanța de apel a admis apelul formulat de pârâta SC E. SA împotriva sentinței nr. 278/C din 3 martie 2009 pronunțate în Dosarul nr. x/1285/2007 de Tribunalul Comercial/Specializat Argeș, în contradictoriu cu intimata SC A. SA, pe care a schimbat-o în sensul că a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat-o pe pârâtă să îi plătească suma de 82.340 lei cu titlu de despăgubiri și suma de 7.651 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Încheierea comercială nr. 3258 din 10 mai 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2011, Tribunalul Comercial/Specializat Cluj a respins admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție formulate de SC A. SA, a admis cererea formulată de petenta SC E. SA, a constatat legalitatea hotărârii Adunării Generale a Asociaților SC E. SA adoptată în data de 9 martie 2011 prin care s-a hotărât divizarea SC E. SRL conform proiectului de divizare publicat în M. Of. nr. 294 din 27 ianuarie 2011, Partea a IV-a și transferarea unei părți din patrimoniul SC E. SA către SC B. SRL și SC D. SRL, a dispus înregistrarea în registrul comerțului a mențiunilor de divizare a SC E. SA, a constatat legalitatea actelor constitutive modificatoare ale SC E. SA, SC B. SRL și SC D. SRL și a dispus înregistrarea în registrul comerțului a hotărârii Adunării Generale a Asociaților SC E. SA adoptată în data de 9 martie 2011 și a actelor constitutive ale SC E. SA, SC B. SRL și SC D. SRL.

Prin Decizia civilă nr. 2849 din 28 septembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat de recurenta SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 37/A/C din 5 mai 2010 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata SC E. SA, pe care a modificat-o în sensul că a respins apelul formulat de SC E. SA împotriva sentinței nr. 278/C din 3 martie 2009 pronunțate în Dosarul nr. x/1285/2007 de Tribunalul Comercial/Specializat Argeș, pe care a păstrat-o în întregime.

Prin Decizia civilă nr. 1959 din 13 martie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2011, Curtea de Apel Cluj a respins recursul declarat de SC A. SA împotriva Încheierii comerciale nr. 3258 din 10 mai 2011 pronunțate în Dosarul nr. x/1285/2011 de Tribunalul Comercial/Specializat Cluj, pe care a menținut-o în întregime.

Reclamanta a obținut realizarea parțială a creanței sale prin executarea silită a SC E. SA în Dosarul execuțional nr. x/2011 al B.E.J., F., rămânând un rest de creanță neachitat în cuantum de 3.305.012,44 lei.

Reclamanta a chemat-o în judecată pe pârâta SC B. SRL și în Dosarul nr. x/1285/2012, solicitând obligarea sa la plata sumei de 3.305.012,44 lei în temeiul art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Prin sentința civilă nr. 3805 din 18 septembrie 2012, Tribunalul Specializat Cluj a respins cererea. Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia civilă nr. 8 din 25 ianuarie 2013, a admis apelul reclamantei și a schimbat sentința apelată în sensul că a admis cererea reclamantei SC A. SA și a obligat-o pe pârâta SC B. SRL să-i plătească suma de 3.305.012,44 lei. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 455 din 11 februarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2012 a admis recursul formulat de recurenta-pârâtă SC B. SRL împotriva deciziei civile nr. 8 din 25 ianuarie 2013 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, pe care a modificat-o în sensul respingerii apelului declarat de apelanta SC A. SA.

În conformitate cu prevederile art. 241

1

din Legea nr. 31/1990: (2) Dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare și dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, societățile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză. (3) Dacă un creditor nu a obținut realizarea creanței sale de la societatea căreia îi este repartizata creanța prin divizare, toate societățile participante la divizare răspund pentru obligația în cauză, până la concurenta valorii activelor nete care le-au fost repartizate prin divizare, cu excepția societății căreia i-a fost repartizată obligația respectivă, care răspunde nelimitat.

Din analiza dispozițiilor art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 a rezultat că aplicabilitatea în prezenta cauză a acestor prevederi legale este supusă următoarelor condiții cumulative: 1) existența unui element de pasiv în patrimoniul societății mamă SC E. SA care să nu fi fost repartizat prin proiectul de divizare și 2) interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa.

În conformitate cu prevederile art. 1200 pct. 4, art. 1201 și art. 1202 C. civ. din 1864 - V.C.C. (aplicabil în speță raporturilor juridice de drept material dintre părți, anterioare datei de 1 noiembrie 2011), puterea pe care legea o recunoaște lucrului judecat reprezintă o prezumție legală irefragabilă, împotriva căreia nu poate fi primită nicio dovadă.

În considerentele Deciziei civile nr. 1959 din 13 martie 2012 pronunțate în Dosarul nr. x/1285/2011, Curtea de Apel Cluj a reținut cu putere de lucru judecat faptul că intervenția formulată de SC A. SA în condițiile art. 7

1

din O.U.G. nr. 116/2009 nu avea la bază un interes propriu și actual, deoarece la data formulării ei, prin Decizia nr. 37/A/C din 5 mai 2010, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, stabilise în mod definitiv și executoriu în sarcina SC E. SA obligația de a îi achita SC A. SA doar suma de 83.340,00 lei, obligație pe care SC E. SA și-o îndeplinise.

Calificarea juridică de putere de lucru judecat a acestor considerente ale Deciziei civile nr. 1959 din 13 martie 2012 pronunțate în Dosarul nr. x/1285/2011 de Curtea de Apel Cluj a fost dată (cu identică putere de lucru judecat) de Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Deciziei civile nr. 455 din 11 februarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2012 și se impune și în prezentul litigiu cu forța juridică a unei prezumții legale irefragabile, conferită de art. 1200 pct. 4, art. 1201 și art. 1202 V.C.C.

Concluzionând, tribunalul a reținut, în baza puterii de lucru judecat a hotărârilor anterior menționate, că la data întocmirii proiectului de divizare a SC E. SA în patrimoniul acesteia nu exista pasivul în valoare de 4.547.537 lei reprezentând despăgubiri civile, motiv pentru care în mod legal și temeinic proiectul de divizare nu a repartizat acest pasiv vreuneia dintre societățile beneficiare ale divizării, pârâtele din prezenta speță. Prin urmare, nici cea de a doua condiție impusă de art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu este îndeplinită, în speță nepunându-se problema interpretării proiectului de divizare pentru a se determina căreia dintre societățile beneficiare i-ar fi revenit acest pasiv.

Înalta Curte de Casație și Justiție a impus prin Decizia civilă nr. 455 din 11 februarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2012 și o a treia condiție pentru aplicabilitatea dispozițiilor art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 (cu aceeași forță juridică a puterii de lucru judecat): crearea unui cadru procesual care să permită stabilirea unei răspunderi solidare. Reclamanta s-a conformat acestei ultime cerințe, însă, așa cum s-a arătat mai sus, nu a probat îndeplinirea celorlalte două condiții, fapt care lipsește de temeinicie cererea sa.

Invocarea de către reclamantă a efectului declarativ al Deciziei civile nr. 2849 din 28 septembrie 2011 pronunțate în Dosarul nr. x/1285/2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate înlătura efectul juridic al prezumției irefragabile a puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești arătate anterior și nu poate constitui un temei al admiterii cererii, deoarece efectul declarativ funcționează doar între părțile procesului respectiv, conform principiului relativității efectelor hotărârii judecătorești. Decizia civilă nr. 2849 din 28 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/1285/2007 nu este opozabilă niciuneia dintre pârâtele din prezenta cauză, acestea nefiind introduse în cauza obiect al Dosarului nr. x/1285/2007, deși Încheierea comercială nr. 3258 din 10 mai 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2011 era executorie de la pronunțare. Dată fiind particularitatea divizării SC E. SA, prin transmiterea unor porțiuni din patrimoniul său către societățile comerciale preexistente SC B. SRL și SC D. SRL, acestea din urmă nu sunt succesoare ale drepturilor și obligațiilor SC E. SA decât pentru drepturile și obligațiile efectiv transmise prin divizare; or, datoria în cuantum de 4.547.537 lei reprezentând despăgubiri civile nu a fost transmisă niciuneia dintre cele două societăți beneficiare ale divizării.

Prin urmare, obligația de plată a sumei de 4.547.537 lei reprezentând despăgubiri civile s-a născut în patrimoniul SC E. SA și a rămas în patrimoniul acesteia, acest element al pasivului nefiind repartizat prin proiectul de divizare publicat în M. Of. nr. 294 din 27 ianuarie 2011, Partea a IV-a, cu consecința netemeiniciei cererii reclamantei de obligare a pârâtelor SC B. SRL și SC D. SRL, în solidar, la plata către ea în temeiul art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 a sumei de 3.305.012,44 lei.

Cât privește pretenția subsidiară a reclamantei, de obligare a pârâtei SC C. SRL la plata sumei de 3.305.012,44 lei în temeiul art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990, tribunalul a avut în vedere faptul că potrivit acestor dispoziții legale răspunderea acestei pârâte va fi angajată dacă creditorul nu a obținut realizarea creanței sale de la societatea căreia îi este repartizată creanța prin divizare.

Aplicabilitatea în speță a acestei dispoziții legale este condiționată de repartizarea prin divizare a obligației corelative creanței, iar în prezenta cauză creanța de care se prevalează reclamanta nu a fost repartizată prin divizare în mod întemeiat, așa cum s-a arătat mai sus, astfel încât pârâta SC C. SRL nu poate fi ținută să răspundă față de reclamantă în temeiul art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

În același sens, tribunalul a reținut că reclamanta nu a făcut dovada imposibilității de a își realiza creanța de la SC E. SA, nedepunând la dosar vreun proces-verbal emis de executorul judecătoresc în Dosarul nr. x/2011 care să ateste încetarea executării silite ca urmare a incidenței în speță a art. 371

5

lit. b) C. proc. civ. din 1865 - V.C.P.C.

Pentru toate considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 249 N.C.P.C. tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL și SC C. SRL, succesoare universală a SC D. SRL având ca obiect obligarea pârâtelor, in solidum, la plata către reclamantă a sumei de 3.305.012,44 lei reprezentând o parte din creanța stabilită prin sentința comercială nr. 278/C din 3 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș în Dosarul nr. x/1285/2007, definitivă prin Decizia civilă nr. 37/A/C din 5 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/1285/2007, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2849 din 28 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/1285/2007, soluția fiind aceeași și în ceea ce privește completarea cererii de chemare în judecată.

Având în vedere principiul disponibilității în procesul civil, precum și dispozițiile art. 453 N.C.P.C., tribunalul a luat act de intenția pârâtelor de a își recupera cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel SC A. SA, solicitând admiterea apelului cu consecința schimbării hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și completată în fața instanței de fond.

Prin Decizia nr. 176 din 15 februarie 2016, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a respins apelul declarat de către reclamanta SC A. SA împotriva sentinței nr. 329 din 9 februarie 2015, ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Cu titlu preliminar, Curtea a reținut că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra completării cererii de chemare în judecată formulată (fila 210), dispozitivul sentinței civile nr. 329/2015 menționând fără dubiu că prima instanță a analizat cererea reclamantei și a dispus respingerea ca neîntemeiată a acesteia, cererea având ca obiect obligarea pârâtelor, in solidum la plata către reclamantă a sumei de 3.305.012,44 lei reprezentând o porțiune din creanța stabilită prin sentința comercială nr. 278/C din 3 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș în Dosarul nr. x/1285/2007, definitivă prin Decizia civilă nr. 37/A/C din 5 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/1285/2007, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2849 din 28 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/1285/2007.

S-a observat, așadar, că instanța de fond a omis analizarea și soluționarea completării formulate, nepronunțându-se asupra capătului de cerere care urmărea obligarea pârâtei SC C. SRL la plata către reclamantă a sumei de 3.305.012,44 lei.

Curtea a reținut că potrivit art. 444 C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs.

În speță, Curtea a observat că reclamanta nu a solicitat completarea hotărârii pronunțate ci a contestat în calea de atac a apelului omisiunea instanței de a se pronunța asupra cererii reclamantei din completarea formulată la data de 14 octombrie 2014, nesocotind prevederile art. 445 C. proc. civ. potrivit cărora îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442 - 444 C. proc. civ.

S-a constatat că partea interesată nu are un drept de opțiune între a declara apel sau recurs ori a recurge la procedurile reglementate prin art. 442-444 C. proc. civ, tocmai pentru a se evita folosirea ambelor căi, cu riscul pronunțării unor hotărâri contradictorii.

Curtea a conchis, așadar, că toate criticile formulate de apelantă împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond și care privesc pretențiile exprimate prin completarea de acțiune (fila 210) cu privire la care prima instanță nu s-a pronunțat vor fi privite ca fiind inadmisibile. În aceste condiții, analiza instanței de control a vizat hotărârea primei instanțe din perspectiva cererii introductive de instanță.

Instanța de apel a reținut că demersul judiciar al reclamantei SC A. SA vizează obligarea, in solidum, a pârâtelor SC B. SRL și SC C. SRL la plata sumei de 3.305.012,44 lei, sumă care, susține reclamanta, reprezintă o parte din creanța stabilită prin sentința civilă nr. 278/2009 a Tribunalului Comercial Argeș temeiul juridic al acțiunii promovate fiind dispozițiile art. 241

1

alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990.

Potrivit art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990, dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare și dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, societățile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză. Conform alin. (3) al aceluiași articol, dacă un creditor nu a obținut realizarea creanței sale de la societatea căreia îi este repartizată creanța prin divizare, toate societățile participante la divizare răspund pentru obligația în cauză, până la concurenta valorii activelor nete care le-au fost repartizate prin divizare, cu excepția societății căreia i-a fost repartizată obligația respectivă, care răspunde nelimitat.

Așadar, pentru ca ipoteza normei legale enunțate anterior să fie întrunită a reținut că este necesar a fi îndeplinite următoarele condiții: (i) existența unui element de pasiv în patrimoniul societății mamă SC E. SA care să nu fi fost repartizat prin proiectul de divizare și (ii) interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa.

Curtea a constatat că în perioada contemporană realizării operațiunilor de divizare, elementul de pasiv pretins de către reclamantă a constituit obiect al litigiilor derulate între părți fie separat, fie împreună cu alte persoane juridice, instanța de judecată soluționând irevocabil, cu putere de lucru judecat pretențiile formulate.

S-a observat în context că prin sentința comercială nr. 278/C din 3 martie 2009 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2007, Tribunalul Comercial/Specializat Argeș a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SA împotriva pârâtei SC E. SA și a obligat-o pe pârâta SC E. SA să plătească reclamantei SC A. SA suma de 4.547.537 lei cu titlu de despăgubiri civile, plus 44.548,41 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond a fost modificată prin Decizia civilă nr. 37/A/C din 5 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, instanța de apel statuând că acțiunea reclamantei este întemeiată doar în parte astfel că a obligat-o pe pârâtă să îi plătească suma de 82.340 lei cu titlu de despăgubiri și suma de 7.651 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin Decizia civilă nr. 2849 din 28 septembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulat de recurenta SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 37/A/C din 5 mai 2010 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata SC E. SA, pe care a modificat-o în sensul că a respins apelul formulat de SC E. SA împotriva sentinței nr. 278/C din 3 martie 2009 pronunțate în Dosarul nr. x/1285/2007 de Tribunalul Comercial/Specializat Argeș, pe care a păstrat-o în întregime.

Așadar, instanța de judecată a statuat cu putere de lucru judecat că reclamanta este îndrituită să primească din partea SC E. SA suma de 4.547.537 lei cu titlu de despăgubiri civile, plus 44.548,41 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Anterior momentului la care Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat recursul menționat mai sus, reclamanta a înțeles să intervină în procedura de divizare a SC E. SA; prin încheierea comercială nr. 3258 din 10 mai 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2011, Tribunalul Comercial/Specializat Cluj a respins admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție formulate de SC A. SA, a admis cererea formulată de petenta SC E. SA, a constatat legalitatea hotărârii Adunării Generale a Asociaților SC E. SA adoptată în data de 9 martie 2011 prin care s-a hotărât divizarea SC E. SRL conform proiectului de divizare publicat în M. Of. nr. 294 din 27 ianuarie 2011, Partea a IV-a și transferarea unei părți din patrimoniul SC E. SA către SC B. SRL și SC D. SRL, a dispus înregistrarea în registrul comerțului a mențiunilor de divizare a SC E. SA, a constatat legalitatea actelor constitutive modificatoare ale SC E. SA, SC B. SRL și SC D. SRL și a dispus înregistrarea în registrul comerțului a hotărârii Adunării Generale a Asociaților SC E. SA adoptată în data de 9 martie 2011 și a actelor constitutive ale SC E. SA, SC B. SRL și SC D. SRL; hotărârea a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de reclamantă.

A reținut instanța de judecată în hotărârea pronunțată că intervenția reclamantei, formulată în condițiile art. 7

1

din O.U.G. nr. 116/2009, nu este justificată de un interes născut și actual întrucât la data formulării ei, prin Decizia nr. 37/A/C din 5 mai 2010, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, stabilise în mod definitiv și executoriu în sarcina SC E. SA obligația de a îi achita SC A. SA doar suma de 83.340,00 lei, obligație pe care SC E. SA și-o îndeplinise.

A susținut reclamanta că această hotărâre judecătorească nu poate avea putere de lucru judecat în litigiul pendinte întrucât, pe de-o parte, este pronunțată într-o procedură necontencioasă iar art. 337 C. proc. civ. nu atribuie o astfel de putere hotărârii pronunțate iar, pe de altă parte, că este ulterioară unei alte hotărâri cu autoritate de lucru judecat, respectiv Decizia nr. 278/2009 a Tribunalului Specializat Argeș.

Curtea a constatat că apărările reclamantei nu sunt fondate. Astfel, Încheierea comercială nr. 3258 din 10 mai 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2011 de către Tribunalul Comercial/Specializat Cluj este o hotărâre judecătorească pronunțată într-o procedură contencioasă întrucât deși începută ca o procedură necontencioasă, prin cererea de intervenție formulată în condițiile art. 7

1

din O.U.G. nr. 116/2009, reclamanta a înțeles să solicite intervenția instanței de judecată pentru a tranșa disputa existentă între părți, transformând-o astfel într-o procedură contencioasă, instanța de judecată fiind chemată să stabilească, în condiții de contradictorialitate, și într-o procedură care să asigure respectarea tuturor principiilor și garanților procesuale, dreptul afirmat cu privire la care între părți a existat un diferend, susținerile contrare fiind nefondate.

În aceste condiții, Curtea a reținut că în mod corect prima instanță a raportat puterea lucrului judecat - respectiv puterea pe care legea o recunoaște lucrului judecat și care reprezintă o prezumție legală irefragabilă, împotriva căreia nu poate fi primită nicio dovadă - la această hotărâre judecătorească, ipoteza normei legale instituite prin prevederile art. 1200 pct. 4, art. 1201 și art. 1202 C. civ. din 1864 - (aplicabil în speță raporturilor juridice de drept material dintre părți, anterioare datei de 1 noiembrie 2011) fiind întrunită.

Cât privește critica referitoare la puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 1599 din 13 martie 2012 a Curții de Apel Cluj reținute de către prima instanță în raport de Decizia nr. 2849/2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, Curtea a apreciat că aceasta este nefondată. Procedura civilă nu cuprinde reguli pentru „o hotărâre judecătorească de etapă intermediară”, însă, reglementează autoritatea lucrului judecat, doctrina făcând distincție între autoritatea de lucru judecat cu caracter provizoriu și cea definitivă care este atașată hotărârii judecătorești la momentul epuizării căilor de atac.

În considerarea distincțiilor amintite mai sus, Curtea a constatat că statuările instanței cuprinse în Decizia nr. 1599 din 13 martie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2011 al Curții de Apel Cluj au fost reiterate și în considerentele Deciziei civile nr. 455 din 11 februarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, astfel că în mod corect prima instanță a reținut că în temeiul puterii de lucru judecat a hotărârilor amintite anterior, la data întocmirii proiectului de divizare a SC E. SA în patrimoniul acesteia nu exista pasivul în valoare de 4.547.537 lei reprezentând despăgubiri civile, astfel că în mod legal și temeinic proiectul de divizare a acesteia societăți nu a repartizat acest pasiv vreuneia dintre societățile beneficiare ale divizării, pârâtele din prezenta speță.

S-a observat, așadar, că prima condiție impusă de legiuitor prin art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu este îndeplinită.

În aceste condiții, reținând că nu exista în patrimoniul SC E. SA, la data proiectului de divizare, pasivul în litigiu, și, deci, nu se punea problema repartizării acestui pasiv societăților beneficiare ale divizării nu se poate pune problema interpretării proiectului de divizare pentru a se determina căreia dintre societățile beneficiare i-ar fi revenit acest pasiv, astfel că nici cea de-a doua condiție a dispozițiilor legale enunțate anterior nu este îndeplinită.

Așadar, se poate susține cu temei că în mod corect prima instanță a stabilit că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 astfel că a respins cererea de chemare în judecată formulată și fundamentată pe această dispoziție legală.

Curtea a constatat că divizarea SC E. SA s-a realizat prin transmiterea unor porțiuni din patrimoniul său către societățile comerciale preexistente, pârâtele SC B. SRL și SC D. SRL, acestea nefiind succesoare ale drepturilor și obligațiilor societății divizate SC E. SA decât pentru drepturile și obligațiile efectiv transmise prin divizare. În aceste condiții, nu se poate susține că acestea sunt avânzi-cauză și că astfel hotărârile le sunt opozabile ca fapt sau cu autoritate de lucru judecat. Ca atare, efectul juridic al prezumției irefragabile a puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești arătate anterior nu poate fi înlăturat de efectul declarativ invocat în raport de Decizia civilă nr. 2849 din 28 septembrie 2011 pronunțate în Dosarul nr. x/1285/2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție și nici nu poate primi valențele dorite de către reclamantă, cunoscut fiind că efectul declarativ funcționează doar între părțile procesului respectiv, conform principiului relativității efectelor hotărârii judecătorești.

Prin urmare, s-a constatat că în mod corect prima instanță a statuat că întrucât suma în litigiu, reprezentând despăgubiri civile, nu a existat în patrimoniul societății supuse divizării la data întocmirii proiectului de divizare, acest element de pasiv nu a fost repartizat prin proiectul de divizare publicat în M. Of. nr. 294 din 27 ianuarie 2011, Partea a IV-a și, ca atare, rămâne în patrimoniul acesteia.

Nu în ultimul rând, Curtea a observat că aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990 este condiționată de repartizarea prin divizare a obligației corelative creanței, iar în cauză creanța de care se prevalează reclamanta nu a fost repartizată prin divizare astfel că în temeiul acestei dispoziții legale pârâta SC C. SRL nu poate fi ținută să răspundă.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat apelul declarat ca fiind nefondat.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs reclamanta SC A. SA

Cluj-Napoca, înregistrat la data de 16 mai 2016, sub nr. x/1285/2014 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor de procedură, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, se întemeiază pe motive contradictorii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a înlăturat de la analiză criticile referitoare la capătul de cerere subsidiar, formulat în contradictoriu cu SC C. SRL

și întemeiat pe dispozițiile art. 241 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, reținând că reclamanta era obligată să facă uz de prevederile art. 442 - 444 C. proc. civ. Însă, ceea ce a omis instanța de prim control judiciar este faptul că, între dispozitivul sentinței apelate și considerentele acesteia există o vădită contradicție. Astfel, deși, în adevăr, prin dispozitiv s-a respins, ca nefondat, capătul de cerere referitor la obligarea celor două pârâte, in solidum, la plata către reclamantă a sumei de 3.305.012,14 lei, prin considerente instanța de fond a considerat că a fost învestită cu o cerere principală, referitoare la obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei sus arătate, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată. Or, în realitate, capătul de cerere principal a fost întemeiat pe dispozițiile art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990, doar cererea subsidiară având drept temei alineatul 2 al aceluiași text de lege.

A mai relevat recurenta că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea autorității de lucru, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., precum și cu încălcarea normelor de drept incidente speței (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestor motive de recurs, a susținut, în primul rând, că în mod eronat s-a reținut puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în Dosarul nr. x/1285/2011 (sentința civilă nr. 3258 din 10 mai 2011 a Tribunalului Specializat Cluj, menținută prin Decizia nr. 1959 din 13 martie 2013 a Curții de Apel Cluj), statuările acestora fiind reiterate și în Decizia nr. 455 din 11 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/1285/2012.

Or, primele două hotărâri au fost date într-o procedură necontencioasă, conform dispozițiilor art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 116/2009, iar potrivit dispozițiilor art. 337 C. proc. civ. din 1865, nu pot avea putere de lucru judecat.

Chiar și în ipoteza în care s-ar accepta că aceste hotărâri au fost pronunțate într-o procedură contencioasă, instanța de apel a ignorat faptul că cererea sa de intervenție a fost respinsă din faza admisibilității în principiu, deci nu pe fond, ceea ce înseamnă că nu a fost câtuși de puțin discutată de părți în condiții de contradictorialitate.

Cât privește împrejurarea că și prin Decizia nr. 455 din 11 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-ar fi reținut inexistența unui drept de creanță în patrimoniul reclamantei la momentul divizării, recurenta a solicitat să se constate că instanța supremă nu a statuat ea însăși asupra creanței, ci a făcut doar trimitere la o pretinsă putere de lucru judecat a Deciziei nr. 1599 din 13 martie 2012 a Curții de Apel Cluj.

Recurenta a arătat că autoritate de lucru judecat în prezenta cauză nu poate avea decât sentința civilă nr. 278 din 3 martie 2009 a Tribunalului Comercial Argeș, definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 2849 din 28 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărâre ce a fost pronunțată, pe de o parte, în cadrul unei proceduri contencioase, iar, pe de altă parte, este anterioară hotărârilor evocate prin decizia ce face obiectul prezentului recurs.

Așa fiind, contrar celor reținute de instanțele de fond, la data proiectului de divizare a SC E. SA, creanța în sumă de 4.547.537 lei exista, numai executarea ei fiind suspendată, astfel încât prevederile art. 241

1

alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990 erau pe deplin aplicabile. De altfel, existența acestei creanțe în patrimoniul societății mamă (SC E. SA) rezultă din bilanțul contabil pe anul 2009, depus la autoritățile fiscale.

A mai susținut recurenta că, contrar celor reținute de instanța de apel, societățile beneficiare ale divizării sunt avânzi-cauză ai societății mamă și, prin urmare, decizia nr. 2849 din 28 septembrie 2011 le este opozabilă și acestora. Or, faptul că societățile rezultate din divizarea societății mamă sunt succesoare cu titlu universal rezultă, în mod evident, din prevederile art. 241 alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990, întrucât ele dobândesc nu numai elemente de activ, ci și elemente de pasiv. Chiar și dacă s-ar admite ipoteza ca societățile beneficiare ale divizării nu sunt avânzi-cauză ai societății mamă, totuși hotărârea judecătorească ce constată creanța este un fapt ce poate fi opus oricărei persoane, care nu a avut calitatea de parte, până la dovada contrară. Așa fiind, Decizia nr. 2849/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este opozabilă pârâtelor.

În fine, recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată, reținând că incidența acestui text de lege este condiționată de repartizarea prin divizare a obligației corelative creanței, ceea ce, în speță, nu s-ar fi realizat.

Or, atâta vreme cât aceeași instanță a reținut că elementul de pasiv în discuție a rămas în patrimoniul societății SC E. SRL, fie și prin nerepartizarea acestuia prin proiectul de divizare, aceasta înseamnă că, în privința acestei creanțe, sunt aplicabile dispozițiile art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 și art. 496 și art. 497 C. proc. civ.

În dovedirea recursului, s-a folosit de proba cu înscrisuri, respectiv extras din bilanțul contabil aferent anului 2009 al SC E. SA, publicat pe site-ul G. (fila 27 dosar recurs).

Deși intimatele-pârâte au formulat întâmpinare, acestea nu au respectat termenul prevăzut de art. 490 alin. (2) raportat la art. 471 alin. (5) C. proc. civ. (de 30 de zile de la comunicarea recursului). Ca atare, s-a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ., a decăderii părții din exercitarea dreptului procesual.

Recursul de față este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 445 C. proc. civ. raportat la art. 9 alin. (2) C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor

SC B. SRL

și

SC C. SRL

, in solidum, la plata către reclamantă a sumei de 3.305.012,44 lei, parte din creanța constatată prin sentința nr. 278/C din 3 martie 2009 a Tribunalului Comercial Argeș. Din motivele de fapt ale cererii rezultă că reclamanta este un creditor care nu a obținut realizarea creanței sale de la societatea mamă, supusă divizării și că, prin urmare, toate societățile participante la divizare răspund pentru obligația în cauză, până la concurența valorii activelor nete care le-au fost repartizate prin divizare. Cu alte cuvinte, cererea introductivă de instanță a fost întemeiată, exclusiv, pe prevederile art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Abia ulterior, prin cererea completatoare, reclamanta a formulat o cerere subsidiară, solicitând ca, în măsura în care acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată nu va fi considerată întemeiată, să se constate că elementul de pasiv în cauză nu este repartizat prin proiectul de divizare, că interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa și că, prin urmare, societățile beneficiare răspund solidar pentru creanța sa. În acest context, reclamanta, considerându-se creditorul unei obligații solidare, a înțeles să solicite întreaga creanță de la unul din codebitorii solidari, în condițiile art. 1039 și art. 1042 C. civ. din 1864, respectiv de la societatea beneficiară

SC C. SRL

. Ca atare, doar această ultimă cerere, cu caracter subsidiar, a fost întemeiată pe prevederile alin. (2) al art. 241

1

din Legea nr. 31/1990.

În acest context, deși nici din temeiurile de fapt și nici din temeiurile de drept ale cererii introductive de instanță nu rezulta o atare împrejurare, instanța de fond a considerat că aceasta este fundamentată atât pe dispozițiile alin. (2), cât și, concomitent, pe prevederile alin. (3) ale art. 241

1

din Legea nr. 31/1990 republicată și că le vizează pe ambele societăți pârâte, beneficiare ale divizării. Drept urmare, prin considerentele sentinței pronunțate de judecătorul fondului se analizează, în principal, dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile prevăzute de art. 241

1

alin. (2) din lege pentru admiterea acțiunii și, doar cu titlu subsidiar, dacă este întemeiată cererea subscrisă alin. (3) deși prin dispozitiv, formal, pare să se fi soluționat doar cererea întemeiată pe acest ultim text de lege.

Deși cele două ipoteze legale, menite să reglementeze efectele divizării asupra raporturilor dintre societățile implicate în operațiune și terți se exclud reciproc, și instanța de apel s-a aflat în aceeași eroare ca și judecătorul fondului în ceea ce privește obiectul cererii introductive de instanță. Astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că, prin dispozitivul sentinței atacate, nu a fost soluționată decât cererea introductivă de instanță și că, prin urmare, reclamanta avea obligația să facă uz de procedura prevăzută de art. 444 C. proc. civ., câtă vreme judecătorul fondului a omis să soluționeze cererea subsidiară, formulată doar în contradictoriu cu SC C. SRL. Deși reține că, atâta vreme cât apelanta nu are un drept de opțiune între procedura reglementată de art. 442-444 C. proc. civ. și calea apelului, în condițiile art. 445 C. proc. civ., și că, prin urmare, nu va analiza criticile ce vizează cererea subsidiară, în realitate, instanța de apel, în eroare fiind asupra temeiurilor de fapt și de drept ale capătului de cerere principal, analizează, exhaustiv, dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile prevăzute de art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată.

Așadar, în mod corect arată recurenta că nu este asimilată și nu intră sub incidența procedurii prevăzute de art. 444 C. proc. civ., situația în care instanța de fond a considerat, în mod greșit, că obiectul învestirii sale a constat în altceva, interpretând eronat pretențiile deduse judecății. De altfel, din această perspectivă, atât instanța de fond, cât și cea de apel au încălcat principiul disponibilității procesului civil, potrivit căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite de părți, prin cererile și apărările acestora (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.), nesocotind faptul că cererea principală, a solicitat să se verifice dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată pentru recuperarea creanței de la societățile beneficiare ale divizării și, doar cu titlu subsidiar, în măsura în care cererea principală nu va fi găsită întemeiată, să se verifice dacă una din societățile pârâte, SC C. SRL, poate fi obligată la plata întregii sume, în temeiul ipotezei prevăzute de alin. (2) al aceluiași text de lege.

Considerându-se învestite cu o acțiune întemeiată, concomitent, pe cele două ipoteze reglementate de alin. (2) și (3) ale textului de lege sus arătat, ipoteze care, de altfel, nu pot coexista, instanțele au fost în eroare asupra obiectului cererii, încălcând textul de lege suscitat (art. 9 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (6) C. proc. civ.), precum și, în ceea ce privește instanța de apel, art. 444 - 445 C. proc. civ. Vătămarea cauzată recurentei, urmare confuziei asupra obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată este evidentă, astfel că se constată întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, prin raportare la art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Cât privește criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., referitoare la încălcarea, de către instanța de apel, a autorității de lucru judecat, se cuvine a face următoarele precizări:

Este de necontestat că, în timp ce reclamanta din prezenta cauză purta un litigiu judiciar cu SC E. SA Cluj Napoca, pentru recuperarea unei creanțe, ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/1285/2007 al Tribunalului Comercial Argeș, această din urmă societate a fost supusă unui procedeu tehnico juridic de restructurare, respectiv divizare. Concret, o parte din patrimoniul acestei societăți s-a desprins și s-a transmis, ca întreg, mai multor societăți existente, respectiv către societățile beneficiare

SC B. SRL și SC E. SA. Această din urmă societate beneficiară, la rândul ei, a fost absorbită de către pârâta din prezenta cauză,

SC C. SRL.

După finalizarea procedurii de divizare, recurenta din prezenta cauză a promovat o cerere de chemare în judecată împotriva uneia dintre societățile beneficiare,

SC B. SRL, considerând că elementul de pasiv nu este repartizat prin proiectul de divizare și că interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii, astfel că societățile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză. Cererea, întemeiată exclusiv pe prevederile art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990, a fost, în final, respinsă ca nefondată prin Decizia nr. 455/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Această decizie, la rândul ei, s-a întemeiat pe o pretinsă putere de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în Dosarul nr. x/1285/2011 al Tribunalului Specializat Cluj, având ca obiect verificarea legalității operațiunilor de divizare și înregistrarea acestora în registrul comerțului, în temeiul O.U.G. nr. 116/2009, dosar în cadrul căruia recurenta din prezenta cauză a formulat cerere de intervenție.

În acest context, instanța de apel nu a avut, ca obiect al analizei sale, stabilirea măsurii în care o hotărâre pronunțată în cadrul unei proceduri necontencioase, supusă dispozițiilor art. 331 - 339 C. proc. civ. din 1865 poate avea sau nu putere de lucru judecat, în ce măsură este supusă judecății în condiții de contradictorialitate o cerere de intervenție respinsă în faza admisibilității în principiu sau dacă societățile beneficiare ale divizării sunt sau nu avânzi-cauză ai societății mamă și dacă, prin urmare, o hotărâre judecătorească pronunțată doar în contradictoriu cu societatea mamă este sau nu opozabilă societăților beneficiare ș.a.m.d.

Instanța de apel a fost chemată să stabilească doar dacă, în condițiile în care o acțiune, întemeiată pe dispozițiile art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată, formulată doar împotriva unuia din codebitorii solidari (una dintre societățile beneficiare) a fost respinsă prin hotărâre irevocabilă (Decizia nr. 455 din 11 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), deschide dreptul reclamantei de a promova o nouă cerere de chemare în judecată, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, împotriva celui de-al doilea codebitor pretins solidar (

SC C. SRL). Or, din această perspectivă, în mod corect a constatat Curtea de Apel Cluj că acele chestiuni litigioase tranșate prin Decizia nr. 455/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pot fi opuse în cauza de față și se impun cu forța juridică a unei prezumții legale irefragabile, conferită de art. 1200 pct. 4, art. 1201 și art. 1202 C. civ. din 1864, aplicabil speței. Faptul că instanța de apel a considerat necesar să reanalizeze aspectele tranșate prin decizia sus arătate pare de prisos, câtă vreme efectele lucrului judecat privesc atât dispozitivul, cât și considerentele pe care acesta se sprijină (considerentele decizorii), fiind indiferentă calitatea propriu-zisă a acelei hotărâri.

Relativ la puterea de lucru judecat a sentinței nr. 278 din 3 martie 2009 a Tribunalului Comercial Argeș, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2849 din 28 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța constată că aceasta reprezintă titlul ce constată creanța a cărei recuperare face obiectul litigiului de față. Este evident că acel dosar, finalizat prin hotărârea sus arătată, a avut un alt obiect și o altă cauză în raport cu prezenta speță, ce vizează modul în care societățile implicate într-o operațiune de divizare răspund față de terți pentru pasivul societății mamă.

Prin urmare, nu poate fi pusă în discuție o eventuală autoritate de lucru judecat a acelei hotărâri, ci doar aspecte de obligativitate și opozabilitate față de succesorii uneia din părțile din primul litigiu. Or, aceste chestiuni sunt tranșate de dispozițiile legii speciale (Legea nr. 31/1990 republicată) și asupra acestora vom reveni în considerentele ce succed.

Prin urmare, constată că nu pot fi primite criticile ce se subscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Instanța reține însă că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este fondat, întrucât, în adevăr, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată, cu modificările și completările ulterioare, text de lege pe care s-a întemeiat capătul principal al acțiunii introductive de instanță.

Astfel, potrivit art. 250

1

din Legea nr. 31/1990, dispozițiile referitoare la divizare se aplică și atunci când o parte din patrimoniul unei societăți se desprinde și este transferată ca întreg uneia sau mai multor societăți existente. Prin urmare, în cauză sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată, potrivit cărora, dacă un creditor nu a obținut realizarea creanței de la societatea căreia îi este repartizată creanța prin divizare, toate societățile participante la divizare răspund pentru obligația în cauză, până la concurența activelor nete care le-au fost repartizate prin divizare, cu excepția societății căreia i-a fost repartizată obligația respectivă, care răspunde nelimitat.

Situația premisă a aplicării acestui text de lege constă, așadar, în faptul că interpretarea proiectului permite luarea unei decizii cu privire la titularul elementului de pasiv. Or, prin hotărârile judecătorești anterioare s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că datoria în discuție a rămas în patrimoniul societății mamă, constatându-se că cele două societăți beneficiare ale divizării nu pot fi obligate, în solidar, la plata acesteia, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990. De altfel, și instanța de apel a conchis în acest sens, respectiv că elementul de pasiv a rămas în patrimoniul SC E. SA (societatea supusă desprinderii unei părți din patrimoniu), însă adaugă, pentru aplicabilitatea alin. (3), o condiție neprevăzută de lege, aceea ca, prin divizare să fie repartizată, obligația corelativă creanței.

Întrucât instanța de apel nu dezvoltă acest raționament, nu rezultă dacă are în vedere pretinsa condiție ca elementul de pasiv să fie, în mod necesar, repartizat uneia din societățile beneficiare, excluzând ipoteza în care acesta rămâne în patrimoniul societății mamă, ce continuă să existe, sau are în vedere conținutul raportului juridic de obligație (format din dreptul de creanță aparținând creditorului și obligația corespunzătoare acestui drept, care incumbă debitorului).

În orice caz, în prima ipoteză instanța adaugă la lege, întrucât nu este exclusă de la aplicare prevederea legală în discuție în situația în care este posibilă interpretarea proiectului, iar din analiza acestuia, rezultă că elementul de pasiv a rămas în patrimoniul societății mamă.

În cea de-a doua ipoteză, constată că textul de lege vizează doar obligația corelativă dreptului de creanță, întrucât, în mod evident, alin. (2) și alin. (3) ale art. 241

1

se ocupă de pasivul societăților implicate în operațiunea de divizare, iar nu de activul patrimonial al acestora, reglementat prin alin. (1) al aceluiași text de lege.

Constată, de asemenea, că și cea de-a doua condiție prevăzută de alin. (3) este îndeplinită, întrucât, în adevăr, reclamanta nu a obținut realizarea creanței de la societatea căreia i-a fost repartizată.

În acest sens, prin cererea introductivă de instanță a arătat că, în cadrul Dosarului de executare al B.E.J., F. nr. x/2011 a realizat doar în parte creanța, deși a urmat toate formele de executare (poprire, executare silită imobiliară).

Pentru a fi îndeplinită această condiție, instanța de fond a impus, suplimentar, ca executarea silită să fi încetat în condițiile art. 371

5

lit. b) C. proc. civ. din 1865. Or, norma de drept material a cărei aplicare este în discuție nu impune decât dovada nerealizării creanței de la societatea căreia i-a fost repartizat elementul de pasiv, fără ca, sub aspect probator, să releve necesitatea existenței unui proces verbal de constatare a insolvabilității.

Față de cele de mai sus arătate, constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material incidente, fiind întemeiat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Așa fiind, potrivit art. 496 alin. (2) și art. 497 teza I C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul și va casa sentința recurată, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SA Cluj Napoca împotriva Deciziei civile nr. 176/2016 din 15 februarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 26 ianuarie 2017.