ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4273/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4273/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios

administrativ reclamanta V.I. a chemat în judecată pârâții Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților, Ministerul Finanțelor Publice și Direcția de

Acordare a Despăgubirilor în Numerar, solicitând obligarea pârâtei Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților să emită în favoarea reclamantei Titlul de plată

pentru suma de 164.187,21 RON stabilită în decizia din 08 iulie 2008 emisă de Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtului de rând 2 să aloce

disponibilități financiare la dispoziția Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților - Direcția de Acordare a Despăgubirilor în Numerar, în vederea efectuării

plăților indicate; obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților

prin Direcția de Acordare a Despăgubirilor în Numerar să facă plata despăgubirilor

cuvenite reclamantei din fondurile alocate de Ministerul Finanțelor Publice.

A solicitat, totodată,

obligarea pârâtelor și la plata dobânzii legale de la data introducerii acțiunii

și până la plata efectivă a sumei mai sus arătate, cu obligarea la cheltuieli de

judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că prin dispoziția din 1 februarie 2008 i s-a stabilit cuantumul

măsurilor reparatorii pentru apartamentele 2 și 3 din imobilul situat în municipiul

Cluj Napoca, Cluj, această dispoziție împreună cu actele care au stat la eliberarea

acesteia au fost trimise Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, înregistrându-se

sub nr. 40242/CC/30.05.2008.

Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, în urma introducerii unei acțiuni prin care a solicitat

urgentarea procedurii emiterii titlului de despăgubire i s-a emis decizia din 08

iulie 2008 prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 164.187,21

RON și s-a alocat nr. de înregistrare, însă titlul de plată nu a fost emis până

în prezent, deși a revenit cu memorii în atenția Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților.

A susținut că este persoană

vătămată într-un drept recunoscut de lege: dreptul de a primi despăgubiri într-un

anumit cuantum și într-un termen rezonabil. Astfel, a arătat că este titulara unei

creanțe certe, lichide și exigibile, creanță pe care nu poate să o încaseze efectiv

din cauza procedurii defectuoase de acordare a despăgubirilor pusă în aplicare de

către autoritățile pârâte.

A mai precizat reclamanta

că, luând în considerare faptul că (1) a depus toate actele necesare pentru a i

se achita despăgubirile de mai bine de un an de zile primind numărul de înregistrare

din 11 august 2008, că (2) autoritatea pârâtă a ajuns cu acordarea de despăgubiri

doar la un anumit număr, și că (3) timp de un an de zile s-au acordat despăgubiri

unui număr de 570 de persoane, este evident că e imposibilă respectarea termenului

de 2 ani reglementat de art. 141 alin. (3) O.U.G. nr. 81/2007.

A arătat, totodată că

este îndreptățită și la plata dobânzilor, în temeiul art. 1088 C. civ., care prevede

la alin. (1) că „la obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese

pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale

in materie de comerț, de fidejusiune și societate” iar la alin. (2) că „aceste daune-interese

se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt

debite decât din ziua cererii in judecată, afară de cazurile in care, după lege,

dobânda curge de drept”.

Astfel potrivit normelor

legale menționate, are dreptul la acordarea dobânzii legale pentru suma stabilită

prin raportul de evaluare a imobilului din momentul introducerii cererii de chemare

în judecată.

A invocat practica Curții

Europene a Drepturilor Omului, susținând că prin numeroase hotărâri România fost

condamnată pentru încălcarea art. 6 alin. (1) Convenție și a art. 1 alin. (1) Protocolul

nr. 1 la Convenție raportat la faptul că procedura de acordare a despăgubirilor

în temeiul Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/ 2005 nu funcționează corespunzător,

că persoanele îndreptățite încă nu beneficiază de despăgubirile acordate acesta

datorându-se pe de o parte faptului că Fondul Proprietatea încă nu funcționează,

iar pe de altă parte că nu se respectă un termenul rezonabil de încasare a sumelor

de bani (Faimblat c. României, Matache și alții c. România, Tudor c. României, Ruxanda

Ionescu c. României, Porteanu c. României).

A mai arătat că, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, prin Jurisprudența sa a stabilit ca și condiție

a proporționalității unei privări de proprietate, în contextul încălcării art. 1

Protocolul nr. 1, faptul că indemnizația trebuie să survină într-un interval de

timp rezonabil de la momentul pierderii proprietății, întrucât proporționalitatea

impune ca interesele divergente să sufere o satisfacere a lor concomitentă (a se

vedea hotărârea Piron c. Franța). De asemenea, în hotărârea Akkus c. Turcia, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reținut că o întârziere excesivă a plății indemnizației

agravează pierderea financiară a persoanei vizate, datorată efectelor devalorizării

monetare, și poate fi privită la rândul său ca o atingere gravă a substanței dreptului

de proprietate, afectând proporționalitatea între interesele colectivității și cele

private.

Pârâta Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinarea formulată la data de 22 octombrie

2009 a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată, având în

vedere prevederile art. 182 pct. 1 lit. a) H.G. nr. 128/2008 și art. 182 lit. a),

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările O.U.G. 81/2007

potrivit cărora "emiterea unui titlu de plată și plata despăgubirilor bănești

în numerar către persoanele îndreptățite se va dispune în termen de 15 zile de la

existența disponibilităților financiare în contul Autorității Naționale pentru

Restituirea Proprietăților, în ordinea depunerii cererilor de opțiune. Or, în speță

cererea de opțiune ale reclamantei a fost înregistrată din 11 august 2008 iar până

la data formulării cererii de chemare în judecată despăgubirile în numerar au fost

efectuate până la cererea de opțiune înregistrată din 05 martie 20011.

În ceea ce privește acordarea

dobânzii legale, de la data introducerii acțiunii și plata efectivă a despăgubirilor,

pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a precizat că în

dispozițiile legale în materie (H.G. nr. 128/2008, Legea nr. 247/2005, OUG nr. 81/2007,

H.G. nr. 1095/2005) nu sunt prevăzute reglementări pentru actualizarea sumelor de

bani stabilite prin deciziile emise de către Comisia Centrală, de Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor

în Numerar, în raport de rata inflației, de cursul euro etc.

Cât privește prevederile

legale incidente în speță, a arătat că, în cuprinsul Legii nr. 247/2005, Titlul

VII care reglementează Regimul stabilirii și plătii despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, nu există dispoziții legale referitoare la plata unor atari

dobânzi.

Pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, prin întâmpinarea depusă

la data de 2 decembrie 2009, a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant,

în principal ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă și în subsidiar ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile

prevăzută de art. 7 alin. (1) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Curtea de Apel Cluj,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 653

din 14 decembrie 2009, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta V.I. și

a obligat pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să emită

în favoarea reclamantei pentru suma de 164.187,21 RON titlu de plată și de asemenea

să efectueze plata.

A respins celelalte petite.

Pentru a hotărî astfel

prima instanță a reținut că urmare a soluționării irevocabile a litigiului asupra

imobilului din Cluj Napoca, Cluj, prin sentința civilă nr. 403 din data de 12 aprilie

2006, Primarul municipiului Cluj-Napoca a emis dispoziția din data de 01 februarie

2008, prin care s-a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii datorate reclamantei

V.I. acest imobil.

În baza acestei dispoziții

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin decizia din data de 08 iulie

2008, a stabilit cuantumul despăgubirilor datorate reclamantei la suma de 164.187,21

RON și i-a comunicat acesteia că sumele vor fi plătite după procedura instituită

de lege, respectând repartizarea aleatorie.

Curtea a apreciat că în

conformitate cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului,

executarea unei sentințe sau unei hotărâri, indiferent de la ce instanță ar proveni,

trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces în sensul în care a fost

astfel calificat de Convenție.

Dreptul la o instanță

ar fi iluzoriu dacă dispozițiile juridice interne ale unui stat contractant ar permite

ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul

unei părți (Imobiliara Saffi împotriva Italiei) sau să se bucure de efect parțial

.

Curtea a reținut Jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia s-a admis faptul că dreptul

de acces la o instanță nu poate obliga un stat să execute fiecare sentință de natură

civilă indiferent care ar fi ea și indiferent care ar fi împrejurările, însă dacă

administrația refuză sau omite să se conformeze, sau întârzie să o facă, garanțiile

art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii

pierd orice rațiune de a fi.

Totodată a apreciat că

parcurgerea procedurii instituite de Titlul VII Legea nr. 247/2005 care reglementează

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv poate fi echivalată cu o modalitate de punere în executare a drepturilor

stabilite printr-o hotărâre judecătorească, Curtea de la Strasbourg amintind în

mod constant în jurisprudența sa că ea a considerat deja că omisiunea autorităților

de a se conforma într-un termen rezonabil unei decizii definitive poate antrena

o încălcare a art. 6 alin. (1) Convenție, mai ales când obligația de a executa decizia

în cauză revine unei autorități administrative.

Noțiunea de «bunuri» poate

cuprinde atât « bunurile actuale » cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele

în baza cărora reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o «speranță legitimă»

de a beneficia efectiv de un drept de proprietate.

Curtea a reținut astfel

că reclamantul este în posesia unui bun în sensul art. 1 Primul Protocol adițional

la Convenția pentru asigurarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ratificată

de România prin Legea nr. 30/1994.

Prin urmare, reclamanta

poate invoca dreptul la respectarea proprietății așa cum rezultă din jurisprudența

pertinentă a Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, conform art. 11

și art. 20 Constituția României, Curtea a avut în vedere hotărârile de condamnare

a României în cauzele Togănel și Grădinaru și Jujescu contra României, Străin, Porteanu,

Păduraru și Brumărescu contra României.

De asemenea prima instanță

a mai reținut în considerentele sale că este necesar a da eficiență acțiunii reclamantului

prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești coercitivă pentru autoritatea administrativă

în vederea îndeplinirii în cel mai scurt timp și eficient a atribuțiilor sale tocmai

pentru a nu expune reclamantul arbitrariului și hazardului cu consecințe grave asupra

drepturilor și intereselor legitime de care acesta se prevalează.

În privința caracterului

rezonabil al duratei unei proceduri, instanța de fond a arătat că în jurisprudența

Curții Europene a fost consacrat principiul conform căruia el se apreciază în funcție

„de împrejurările cauzei și criteriile consacrate în jurisprudența curții, privitoare

la complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente,

precum și miza procesului pentru cei interesați” (cauza S.C. Concept LTD S.R.L.

și Manole împotriva României).

Astfel Curtea, luând în

considerare intervalul de timp scurs de la deschiderea procedurii, precum și faptul

că, în baza legislației interne, reclamanta este ținută să mai aștepte încă 2 ani,

fiind condiționată și de existența disponibilităților bănești, o durată totală a

procedurii de 8-9 ani este considerată de către instanță ca nefiind rezonabilă.

Pentru a dispune astfel,

instanța a luat în considerare și faptul că reclamanta a fost lipsită în mod arbitrar

de atributele dreptului său de proprietate asupra imobilului preluat în mod abuziv

de către Statul Român încă din perioada comunistă, fiind necesară instituirea unei

proceduri rapide și eficiente care să permită o reparație echitabilă.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, Curtea a reținut

că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, instanța a apreciat

că activitatea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților este

finanțată de la bugetul de stat, iar potrivit Legii nr. 500/2002, pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului

cu privire la sistemul bugetelor pentru pregătirea proiectelor, legilor bugetare

anuale, ale legilor de rectificare precum și a legilor privind aprobarea contului

general. Astfel, rolul ministerului este de a răspunde de elaborarea proiectului

legii bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite

precum și a proiectelor de rectificare a acestor bugete.

S-a mai considerat că

legislația în vigoare în materia efectuării cheltuielilor bugetare evidențiază împrejurarea

că autoritățile publice trebuie să se încadreze în resursele bugetare stabilite

pentru obiectivul respectiv, o eventuală suplimentare nefiind posibilă. De altfel,

în jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că o eventuală

cheltuială peste alocația bugetară rămâne în sarcina ordonatorului de credite care

a efectuat-o câtă vreme bugetul se aprobă prin legea bugetară anuală de către cele

două camere ale parlamentului, iar pârâtul nu poate avea calitate de inițiator al

unui act normativ în materie bugetară.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs atât reclamanta V.I. cât și pârâta Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților.

Recurenta-reclamantă V.I.,

în motivarea recursului formulat, a invocat dispozițiile art. 34 pct. 9 C.

proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cu privire la soluția

care a vizat acordarea dobânzii legale de la data introducerii acțiunii și până

la plata efectivă a sumei cuvenite.

Se susține, în esență,

că dispozițiile art. 1088 C. civ., dreptul comun în materia acordării dobânzilor,

o îndreptățea la acordarea acestora, în condițiile în care i se produce o pagubă

considerabilă în întârzierea la plata acestor despăgubiri.

De asemenea, invocând

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Porteanu c. României,

Tudor c. României, Flaimblat c. Româinei, Matache și alții c. României, etc., Akkus

c. Turciei, se arată că era îndreptățită la plata dobânzii legale, astfel că instanța

a respins solicitarea sa fără a-i analiza susținerile și fără a ține seama de jurisprudența

menționată.

Cu privire la obligarea

Ministerului Finanțelor Publice să aloce dispozițiile financiare necesare Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților în vederea efectuării plății, recurenta-reclamantă

arată că în mod greșit instanța de fond a respins acest petit întrucât raționamentul

este greșit deoarece Ministerul Finanțelor Publice era obligat la elaborarea bugetului

general pe anul 2009 să aloce resursele financiare pentru plata despăgubirilor rezultate

din deciziile emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și, neprocedând

în această manieră, se impune obligarea acesteia la alocarea de disponibilități

financiare la dispoziția Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților pentru a i se acorda despăgubirile cuvenite.

Recurenta-pârâtă Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, în recursul formulat a invocat ca temei

legal dispozițiile art. 304 pct. 9, precum și art. 304

1

C. proc.

civ..

În susținerea motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susținut, în esență, că

instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 18

2

lit. a) din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, cât și prevederilor pct. 18

2

.1. H.G. nr. 128/2008,

prin care s-a stabilit că se poate emite titlul de plată în termen de 15 zile de

la data existenței disponibilităților financiare, dacă persoana îndreptățită a optat

pentru acordarea despăgubirilor în numerar, formulând cerere de opțiune în acest

sens, pentru valorificarea titlului de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Se menționează că instanța

de fond nu a avut în vedere faptul că emiterea titlului de plată și implicit creanțele

asupra statului nu se pot plăti decât în condiții de solvabilitate, principiu care

nu este înlăturat nici de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În cazul recurentei-reclamante

plata despăgubirilor în numerar nu a fost posibilă urmare a lipsei disponibilităților

în numerar, cât și urmare a faptului că plata acestora s-a realizat până la Dosarul

de opțiune din 24 martie 2008, iar aceasta are nr. de înregistrare al Dosarului

de opțiune din 11 august 2008, iar plata cu prioritate fără respectarea ordinii

cronologice, ar însemna încălcarea principiului egalității, principiu garantat de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta-pârâtă a depus

la dosar și concluzii scrise, în sensul motivelor de recurs.

Recurenta-reclamantă a

formulat și întâmpinare la recursul Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, solicitând respingerea acestuia și combătând criticile expuse în

cererea de recurs.

Se precizează că Legea

nr. 247/2005, în ceea ce privește procedura administrativă de acordare a despăgubirilor,

nu stabilește termene limită în care Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților trebuie să parcurgă etapele acestei proceduri, iar în această situație,

întreaga jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată împotriva

României o îndreptățea la admiterea acțiunii.

Cu privire la disponibilitățile

bănești, se arată că, având o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva statului

român, aceasta trebuie pusă în executare, neavând relevanță numărul de înregistrare

al opțiunii, apreciindu-se că nu se încalcă nici principiul egalității de tratament

în situația respectării cerințelor impuse de art. 6 paragraful I din Convenție cu

privire la respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cererii.

Aceasta, cu atât mai mult

cu cât recurenta-reclamantă este îndreptățită la un tratament diferit, justificat

de starea de sănătate și vârsta acesteia.

recurs

Înalta Curte, analizând

recursul formulat de recurenta-reclamantă apreciază că acesta este nefondat, pentru

considerentele ce urmează a fi expuse.

Emiterea titlului de plată

și efectuarea plății despăgubirilor solicitate de recurenta-reclamantă, este prevăzută

de dispozițiile Titlului VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv” a Legii nr. 247/2005, lege specială care reglementează

o procedură administrativă specială de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor

care nu au putut fi restituite în natură.

Recurenta-reclamantă își

întemeiază cererea de acordare a dobânzii legale, pe dispozițiile art. 1088 C. civ.,

dreptul comun în materia acordării dobânzilor.

Însă, litigiului dedus

judecății, așa cum s-a precizat anterior, îi sunt aplicabile dispozițiile din Legea

specială nr. 247/2005 în cuprinsul căreia nu sunt inserate prevederi referitoare

la acordarea dobânzilor legale în ceea ce privește despăgubirile aferente imobilelor

care nu au putut fi restituite în natură.

Prin urmare, dispozițiile

C. civ. reprezintă dreptul comun și acestea nu pot fi aplicate cât timp există o

lege specială aplicabilă cauzei, fiind incident principiul (…) generalia non derogant

specialibus.

Critica referitoare la

soluționarea greșită a cererii care viza obligarea Ministerului Finanțelor

Publice să aloce disponibilități financiare la dispoziția Autorității Naționale

pentru Restituirea Proprietăților în vederea efectuării plății, este nefondată.

Potrivit art. 1 H.G.

nr. 34/2009 modificată, Ministerul Finanțelor Publice este organ de specialitate

al administrației publice centrale, în subordinea guvernului, care aplică strategia

și programul de guvernare în domeniul finanțelor publice și are ca atribuție administrarea

generală a finanțelor publice.

Conform art. 3 alin.

(1) pct. 6 din același act normativ, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul

bugetului de stat, al legii bugetului de stat, dar și al legilor de rectificare

a bugetului de stat și, potrivit artt.12 aprobă, în condițiile legii, repartizarea

pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor bugetare.

Cât timp Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților nu i-au fost alocate prin legea bugetului

de stat sume care să fie ulterior repartizate de Ministerul Finanțelor Publice acestei

autorități conform atribuțiilor menționate anterior, este evident că sunt nefondate

criticile formulate de recurenta-reclamantă sub aceste aspecte referitoare la obligația

Ministerului Finanțelor Publice să aloce sumele de bani la dispoziția Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în vederea efectuării plății.

Față de cele expuse, recursul

recurentei-reclamante este nefondat, urmând a fi respins, nefiind incident motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Înalta Curte, analizând

recursul formulat de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților,

în raport de criticile formulate, de actele depuse la dosarul cauzei și de dispozițiile

legale incidente în cauză, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele

ce urmează a fi expuse.

Soluția instanței de fond

referitoare la obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților să emită în favoarea reclamantei titlul de plată pentru suma de 164.187,21

RON și să efectueze plata, urmează a fi menținută, însă, cu substituirea motivării

instanței de fond.

Astfel cum rezultă din

prezentarea făcută anterior, recurenta-reclamantă este în posesia deciziei din 8

iulie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care reprezintă

titlu de despăgubire, fără ca ulterior să-i fie emis titlu de plată, sens în care

a formulat primul petit al cererii deduse judecății prin care a solicitat obligarea

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților să emită titlu de plată

pentru suma de 164.187,21 RON, fiind înregistrat Dosarul de opțiune din 11

august 2008.

Emiterea titlului de plată

și efectuarea plății reprezintă finalizarea procedurii administrative în funcție

de opțiunea persoanei îndreptățite.

Potrivit art. 18

2

alin. (1) lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după emiterea titlurilor

de despăgubire aferente, dacă persoana optează exclusiv pentru primirea de despăgubiri

în numerar, se prezintă, personal sau prin mandatar cu procură autentică, la Direcție,

care, după reținerea titlului de despăgubire în original, îi va transfera despăgubirea

în numerar în termen de 15 zile calendaristice de la data existenței disponibilităților

financiare.

Conform lit. c) a aceluiași

articol, „dacă optează pentru primirea de despăgubiri în numerar și acțiuni emise

de Fondul Proprietatea, se prezintă personal sau prin mandatar cu procură autentică,

la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care după reținerea

titlului de despăgubire în original, eliberează un titlu de plată pentru suma solicitată

de persoana despăgubită și un titlu de conversie, pentru diferența dintre valoarea

înscrisă în titlul de despăgubire și valoarea înscrisă în titlul de plată. Titlul

de plată va fi valorificat conform lit. a), iar titlul de conversie se va valorifica

conform lit. b)”.

Aceste dispoziții au făcut

obiectul unui examen de constituționalitate, urmare a sesizării de către instanță

a Curții Constituționale în prezenta cauză.

Prin Decizia Curții Constituționale

nr. 220/2011, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate

a prevederilor art. 18

2

lit. a) și c) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Cum dispozițiile legale

menționate nu au fost afectate de vreun viciu de neconstituționalitate, rezultă

că emiterea titlului de plată și efectuarea plății despăgubirilor solicitate de

reclamantă urmează a fi făcută în conformitate cu dispozițiile menționate anterior,

declarate constituționale.

Menținerea soluției în

ceea ce privește emiterea titlului de plată și efectuarea plății despăgubirilor,

nu încalcă nici principiul egalității invocat de recurenta-pârâtă întrucât, prin

soluția sa, instanța de fond nu a stabilit un termen pentru emiterea titlului de

plată și efectuarea plății, fiind evident că aceste etape nu se pot realiza decât

cu respectarea dispozițiilor legale incidente, astfel cum s-a reținut anterior.

În consecință, Înalta

Curte, față de toate considerentele expuse și în raport de dispozițiile art. 20

alin Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare și art. 312

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursurile formulate ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de V.I. și de Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția de Acordare a Despăgubirilor

în Numerar împotriva sentinței nr. 653 din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel Cluj,

secția comercială de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie

2011.