ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1327/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Prima instanță a) Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj și precizată ulterior reclamanta N.M.

a solicitat în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților Direcția de Acordare a Despăgubirilor în Numerar: să fie obligată pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să emită în favoarea reclamantei Titlul de plată pentru suma de 24.692.12 lei stabilită în Decizia nr. 1221 din 10 octombrie 2007 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; să fie obligat pârâtul de rând 2 să aloce disponibilități financiare la dispoziția Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Direcția de Acordare a Despăgubirilor în Numerar, în vederea efectuării plăților indicate mai jos; să fie obligată Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Direcția de Acordare a Despăgubirilor în Numerar să facă plata despăgubirilor în cuantum de 274.692,12 lei cuvenite reclamantei din fondurile alocate de Ministerul Finanțelor Publice; să fie obligate pârâtele și la plata dobânzii legale de la data introducerii prezentei acțiuni și până la plata efectivă a sumei mai sus arătate.

î n motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul situat în mun. Cluj-Napoca înscris în C.F. nr. 19991, nr.top. 11629/1 a aparținut reclamantei, fiind moștenit de la părinții săi. Prin Decretul de expropriere nr. 30/1988, imobilul în întregul său a fost trecut în proprietatea Statului Român. Primarul Municipiului Cluj a emis Dispoziția nr. 2850 din 17 noiembrie 2005 prin care a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul revendicat situat în mun. Cluj-Napoca, jud. Cluj. S-a arătat că dosarul a fost trimis la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru a se urma procedura reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Prin decizia nr. 2641 din 23 mai 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită în favoarea reclamantei titlul de despăgubite.

Ulterior, a fost evaluat imobilul naționalizat și s-a emis de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - Decizia nr. 1221 din 10 octombrie 2007 prin care s-a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii la suma de 524.692,12 lei. Apoi a înregistrat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Decizia nr. 1221 din 10 octombrie 2007 împreună cu Cererea de opțiune primind numărul 02631 din 22 ianuarie 2008. Prin cererea de opțiune, neavând de ales a optat pentru emiterea titlului de plată (despăgubiri în numerar) pentru suma de 500.000 lei și titlu de conversie (despăgubiri în acțiuni) pentru suma de 24.692,12 lei. În data de 22 decembrie 2009 Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar i s-a achitat prima tranșă din despăgubiri, în cuantum de 250.000 lei.

î n data de 26 februarie 2010 a trimis o cerere către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar prin care a solicitat să i se achite și cea de-a doua tranșă din despăgubirile cuvenite, având în vedere că au trecut mai mult de 2 ani de la emiterea titlului de despăgubire și înregistrarea cererii de opțiune. Ca și răspuns la această cerere i s-a precizat că transferul despăgubirilor în numerar se face în termen de 15 zile de la data existenței disponibilităților bănești financiare în contul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, că s-a ajuns cu plata sumelor doar la numărul de opțiune 01618 din 02 octombrie 2007 iar reclamanta are numărul de opțiune 02631 din 22 ianuarie 2008 și că plata celei de-a doua tranșe se face pe parcursul a doi ani calculați cu începere de la data emiterii titlului de plată.

b) Sentința și considerentele primei instanțe Prin sentința nr. 285 din 1 iulie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta N.M.

în contradictoriu cu pârâta Direcția de Acordare a Despăgubirilor în Numerar, pentru lipsa capacității procesuale de folosință a pârâtei; a admis în parte cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum a fost precizată; a obligat pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să plătească în favoarea reclamantei suma de 250.000 lei stabilită cu titlu de despăgubiri în decizia nr. 2187 din 16 decembrie 2008, reprezentând titlu de plată; a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce, la dispoziția Autorității Națională pentru Restituirea Proprietăților suma de 250.000 lei, necesară efectuării plății și a respins restul cererilor.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Direcția de Acordare a Despăgubirilor în Numerar invocată prin întâmpinare, este întemeiată, din următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 13 1 , Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților coordonează procesul de acordare a despăgubirilor realizând activitățile prevăzute în acte normative speciale, precum și activitățile necesare implementării acestei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar. De asemenea, conform dispozițiilor art. 14 1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în structura Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților funcționează Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, o structură fără personalitate juridică.

Rezultă din dispozițiile legale enunțate anterior că Direcția de Acordare a Despăgubirilor în Numerar, neavând personalitate juridică, nu are nici capacitate procesuală de folosință. Pe fondul cauzei, Curtea a apreciat că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (2) din Constituția României, judecătorul național are obligația de a pune în aplicare efectivă dispozițiile convenției, cu prioritate față de orice dispoziții contrare din legislația națională. În raport de cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prima instanță a arătat că prevederile legale naționale se opun Convenției Europene a Drepturilor Omului, reținând și că potrivit cauzei Belasin împotriva României, Fondul Proprietatea nu funcționează într-o manieră susceptibilă de a îndeplini efectiv scopul acordării despăgubirilor.

A apreciat Curtea de apel că termenul de 2 ani, adăugat la durata procedurilor urmate de către reclamant, nu este compatibil cu existența unui remediu rapid și eficient, iar exigențele unei bune administrații la care are dreptul orice cetățean ar fi și ele încălcate. Pentru a dispune astfel, s-a considerat și că nu este îndeplinită nici cerința existenței unui just echilibru, reclamanta fiind pusă în situația de a mai aștepta încă 2 ani, suportând astfel o sarcină excesivă și exorbitantă, care nu poate fi justificată prin rațiunile invocate de către pârâtă. De asemenea, s-a apreciat că Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prevede obligativitatea actualizării, la data plății, a sumei de 500.000 lei, deși termenul maxim de încasare a acesteia este fixat la 2 ani.

În raport de acest raționament, prima instanță a considerat că se impune obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și la plata sumei de 250.000 lei, precum și a Ministerului Finanțelor Publice să transfere la bugetul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților această sumă. î n ceea ce privește obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale, Curtea a constatat că o asemenea obligație nu este prevăzută în cuprinsul Legii nr. 247/2005. Pe de altă parte, cererea prealabilă formulată în fața pârâtei nu se referă și la plata dobânzilor legale, iar pârâta nu poate fi obligată decât la plata sumei prevăzute în titlul de plată nr. 2187 din 16 decembrie 2008, care nu include dobânzile legale.

Curtea a apreciat că reclamanta poate uza de dispozițiile art. 371 2 alin. (3) C. proc. civ., în baza cărora organul de executare poate actualiza valoarea obligației principale stabilite în bani, la cererea creditorului. Referitor la cererea reclamantei de obligare a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de plată pentru suma de 24.692,12 lei și la plata acestei sume, împreună cu dobânzile legale aferente, Curtea de apel a precizat că reclamanta a formulat cererea de opțiune nr. 02631/22 ianuarie 2008 prin care a solicitat emiterea unui titlu de plată pentru suma de 500.000 lei și a unui titlu de conversie pentru suma de 24.692,12 lei.

Este real că legislația internă nu prevede posibilitatea emiterii titlurilor de plată pentru sume mai mari de 500.000 lei și că jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului este în sensul că emiterea de acțiuni la Fondul Proprietatea nu reprezintă o reală despăgubire, dar nu se poate ignora manifestarea de voință a reclamantei care a ales să solicite emiterea unui titlu de conversie, în baza acestei legislații. 2) Instanța de recurs Împotriva acestei sentințe au declarat recurs N.M., Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Cluj. a) Motivele de recurs Recursul declarat de reclamanta N.M.

În motivele de recurs, reclamanta a criticat sentința primei instanțe sub aspectul admiterii excepției lipsei capacității procesuale de folosire a Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar și a respingerii cererilor privind emiterea titlului de plată pentru suma de 24.692,12 lei și de acordare a dobânzii. Referitor la excepția lipsei capacității procesuale de folosință, s-a precizat că potrivit art. 14 1 alin. (3) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, acordarea despăgubirilor în numerar este atribuția principală a Direcției și că nu a fost chemată în judecată Direcția în nume propriu, ci Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Direcție. Cu privire la neacordarea dobânzilor s-a precizat că aceasta reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului suferit din cauza lipsei prelungite a sumelor cuvenite din titlul de despăgubire.

În ceea ce privește emiterea titlului de plată pentru suma de 24.692,12 lei s-a motivat că titlul de conversie pentru acțiuni la Fondul Proprietatea nu reprezintă o reală despăgubire și că același raționament care a condus la obligarea pârâtei să plătească și tranșa a doua era apt să conducă și la admiterea acestui petit. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice În recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice s-a susținut că în materia acordării despăgubirilor reglementate prin Legea nr. 247/2005 nu are nici un fel de competențe, că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților are buget propriu, astfel că obligarea la alocarea fondurilor necesare plății despăgubirilor este nelegală, întrucât ar echivala cu plata din fondurile proprii ale ministerului.

Recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților În motivele de recurs, s-a arătat că plata despăgubirilor se realizează în conformitate cu prevederile legii în vigoare, respectiv Titlul VII din Legea nr. 247/2005, că sursele de finanțare sunt dividendele aferente acțiunilor deținute de stat la Fondul Proprietatea, precum și în completare de la bugetul de stat prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a invocat O.U.G. nr. 62/2010 privind suspendarea emiterii titlurilor de plată pe o perioadă de 2 ani precum și că plata se efectuează în ordine cronologică. b) Analiza motivelor de recurs Din probele administrate la instanța de recurs, rezultă că la data de 30 noiembrie 2010 Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a efectuat în contul reclamantei plata sumei de 250.000 lei.

În aceste condiții cererea reclamantei a rămas fără obiect. Obiectul unei acțiuni judiciare îl reprezintă pretenția concretă pe care reclamanta, ca parte litigantă o supune protecției jurisdicționale, care se finalizează printr-o hotărâre judecătorească. Pretenția reclamantei fiind satisfăcută de către pârât, acțiunea a rămas fără obiect, motiv pentru care recursurile declarate de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul Finanțelor Publice se vor admite, urmând a fi respinse capetele de cerere privind obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să plătească reclamantei suma de 250.000 lei, precum și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să aloce la dispoziția Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților suma de 250.000 lei.

Recursul declarat de reclamanta N.M. În vederea analizării motivelor de recurs declarat de reclamantă se va expune în continuare legislația aplicabilă în materie. Legislația aplicabilă: Constituția României art. 11, alin. (1) și (2) - Dreptul internațional și dreptul intern Alin. (1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Alin. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Art. 20 alin. (2). Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Legea nr. 247/2005 Titlul VII – modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 Art. 18 1 – (1) Titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deținătorii acestora într-una din modalitățile prevăzute în prezenta secțiune. (2) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă de maxim 500.000 lei, titularul acestuia are posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei acestuia în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea", fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acțiuni, parte în numerar.

(3) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depășește 500.000 lei, titularul acestuia are două posibilități de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcție de opțiunea sa: a) să solicite primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" sau b) să solicite primirea de titluri de plată, în condițiile art. 14 1 și cu respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege și, până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acțiuni emise de Fondul "Proprietatea". (4) Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul "Proprietatea". Analiza legislației naționale aplicabile în cauză relevă că art. 11 alin. (2) din Constituția României dispune că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar dispozițiile alin. (2) din art. 20 al Constituției României obligă la aplicarea prioritară a reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.

România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994, astfel că în baza art. 20 din Constituția României, instanța în fața căreia se invocă existența unei neconcordanțe între legislația națională și dispozițiile Convenției, va aplica sancțiunea inaplicabilității normei interne contrare Convenției pentru raportul juridic concret și cu privire la situația conflictuală supusă examinării. În baza aceluiași temei constituțional, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este direct aplicabilă în sistemul român de drept, pe temeiul principiului subsidiarității. Urmare a prevederilor constituționale enunțate, rezultă că în cauza de față judecătorul trebuia să stabilească existența unei neconcordanțe între Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G.

nr. 81/2007 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului . Judecătorul fondului a apreciat că autoritatea pârâtă a nesocotit prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, precum și jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin aplicarea art. 18 1 din Legea nr. 247/200, respectiv prin limitarea dreptului de a primi titluri de plată, despăgubiri în numerar în limita sumei de 500.000 lei, iar diferența în titlu de conversie reprezentat de acțiuni la Fondul Proprietatea. S-a apreciat ca fiind aplicabile raportului juridic dedus judecății soluțiile Curții Europene a Drepturilor Omului în mai multe cauze, cu referire la nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, în vederea îndeplinirii scopului urmărit, acela de a despăgubi pe foștii proprietari sau succesorii în drepturi ai acestora.

Această practică a Curții este evidentă, dar în raportul juridic concret dedus judecății prezente este nerelevantă.

Explicația dată privind limitarea prin lege a voinței persoanelor îndreptățite ca temei al înlăturării legislației naționale este neconcordantă cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului . Astfel, instanța europeană a arătat în cauza Broniowski c/Pologne, că situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri, subliniindu-se că alegerea acestor măsuri poate presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietăți sau restituirea de bunuri de o valoare inferioară, cum pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizării să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului în discuție.

În acest context, Înalta Curte arată că despăgubirea trebuie acordată într-un termen rezonabil, pentru a fi adecvată. Însă, în raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului atât în ceea ce privește alegerea modalității de garantare a drepturilor patrimoniale cât și asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor.

Astfel, Statul Român aflat în situația de a reglementa măsuri reparatorii pentru bunurile preluate abuziv de fostul regim comunist a ales între alte modalități de despăgubire, pe aceea de a plăti o sumă de maxim 500.000 lei, iar pentru ceea ce depășește această sumă titularul să primească acțiuni la Fondul Proprietatea, situație reglementată de art. 18 1 din Legea nr. 247/2005. O asemenea măsură nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, pentru că statul a aplicat același principiu tuturor celor aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele de apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată.

La aprecierea asupra compatibilității legislației naționale cu normele Convenției, Înalta Curte are în vedere și un alt criteriu, propriu jurisprudenței Convenția Europeană a Drepturilor Omului, anume acela al proporționalității măsurii, al echilibrului care trebuie să existe în materie de protecția dreptului individual de proprietate și exigențele apărării unor interese generale ( cauza Saggio c/Italie). Lipsa de resurse financiare a Statului român, în raport de amploarea numărului de solicitări este de natură a justifica măsura și a nu înfrânge echilibrul între dreptul individual și interesele generale.

Înalta Curte consideră că în cauză, dreptul de apreciere în adoptarea măsurilor nu este disproporționat, ținând seama și de numărul foarte mare al solicitărilor și că în măsura în care s-ar înlătura prevederile din Legea nr. 247/2005 s-ar ajunge la o situația de haos economic, mai mult chiar justiția ar fi o sursă de instabilitate în raport cu celelalte persoane îndreptățite. În raport de considerentele de mai sus se constată că legislația națională nu este contrară prevederilor Convenției și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului , astfel că în mod justificat judecătorul fondului a aplicat reglementarea internă. Din analiza probatoriilor aflate la dosarul cauzei și a prevederilor art. 18 1 din Legea nr. 247/2005 rezultă că titlul de conversie a fost emis cu respectarea legii, în condițiile adoptării de către legiuitor a unor măsuri de natură a realiza un echilibru între interesul individual și cel general.

În consecință, criticile formulate sunt neîntemeiate. Respingerea cererii de acordare a dobânzilor este fondată, așa cum s-a explicat în considerentele sentinței criticate. De altfel, procedura reparatorie instituită prin Legea nr. 247/2005, este o procedură specială, și cum prin această lege nu este reglementată plata dobânzii, judecătorul nu poate acorda dobânda, pentru că ar însemna să se substituie legiuitorului. c) Soluția instanței de recurs Având în vedere considerentele acestei decizii, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de N.M.

, va admite recursurile declarate de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și de Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Cluj, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va respinge ca rămase fără obiect capetele de cerere privind obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să plătească în favoarea reclamantei suma de 250.000 lei, precum și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice de alocare a sumei de 250.000 lei la dispoziția Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și va menține celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de N.M. împotriva sentinței civile nr. 285/2010 din 1 iulie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursurile declarate de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și de Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Cluj împotriva aceleiași sentințe. Modifică în parte sentința atacată, în sensul că respinge ca rămase fără obiect capetele de cerere privind obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să plătească în favoarea reclamantei suma de 250.000 lei, precum și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice de alocare a sumei de 250.000 lei la dispoziția Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 4 martie 2011.