ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2663/2010

Obiectul acțiunii. Prin acțiunea înregistrată la data de 29 septembrie 2009 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții M.J.F. (identic cu M.I.M.F.) și A.M. au chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la emiterea unei decizii reprezentând titlul de despăgubire, în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, urmare evaluării efectuate în condițiile art. 16 alin. (5) și (6) ale aceluiași Titlul din Legea nr. 247/2005, pentru apartamentul nr. 1, cu nr. top.1443/1/1, apartamentul nr. 4, cu nr. top.1443/ 1/IV, apartamentul nr. 5, cu nr. top.1443/1/V, apartamentul nr. 6, cu nr. top. 1443/ 1 A/1, apartamentul nr. 7, cu nr. top. 1443/1 A/II, apartamentul nr. 8, cu nr. top. 1443/1 A/III, și apartamentul nr. 9, cu nr. top. 1443/1/IX, apartamente situate în imobilul din Cluj-Napoca, înscrise în C.F. colectivă nr. 123924 Cluj-Napoca și în C.F. individuală nr.l23925 Cluj-Napoca, precum și pentru diferența de teren-curte nerestituit, în suprafață de 299 mp, cu nr. top. 1443/2, înscris în C.F. nr. 123926 Cluj-Napoca, situat la aceeași adresă, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formulării acțiunii. Imobilul în cauză, compus din casă cu 9 apartamente a fost trecut în mod abuziv în proprietatea Statului Român în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, astfel că, prin notificarea nr. 1180 din 13 august 2001, reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru partea din imobilul în litigiu care nu poate face obiectul restituirii în natură. Prin Dispoziția de restituire și de propunere privind acordarea de despăgubiri nr. 2755 din 21 aprilie 2008 a Primarului municipiului Cluj-Napoca, s-a propus ca, pentru apartamentele nr. 1 și nr. 4-9 și pentru diferența de teren-curte nerestituit, să fie acordate reclamanților de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dosarul fiind înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor prin procesul-verbal nr. 11982 din 8 iulie 2008 al Instituției Prefectului Județului Cluj, astfel că, la momentul formulării acțiunii, dosarul se afla în evidențele pârâtei în scopul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în temeiul art. 16 alin. (7) ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Reclamanții solicită ca pârâta să fie obligată să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, urmare a evaluării efectuate în condițiile art. 16 alin. (5) și (6) ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În drept, reclamanții invocă prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care reglementează procedura administrativă de soluționare a dosarelor având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute abuziv în proprietatea statului, precum și dispozițiile Normelor metodologice, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, susținând, în esență, că soluționarea dosarelor în ordinea înregistrării cererilor, conform celor stabilite de Comisie prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, este de natură a încălca drepturile și libertățile fundamentale garantate de Constituție și de celelalte legi pertinente și că acest criteriu (al ordinii de înregistrare a dosarelor) nu oferă criterii obiective pentru ca cetățeanul să poată întrevedea și controla modul în care autoritatea învestită de lege își exercită atribuțiile și apoi să poată evalua în ce măsura drepturile sale îi sunt lezate prin conduita adoptată de autoritate. Mai susțin reclamanții că cererea lor de despăgubire trebuie să fie soluționată într-un termen rezonabil, cu respectarea art.6 din Convenția europeană a drepturilor omului, iar în raport cu art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, autoritatea administrativă are obligația legala de a găsi toate mijloacele necesare soluționării cererilor cu respectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor. Susțin reclamanții că, având în vedere dispoziția primarului de acordare a despăgubirilor în echivalent bănesc, sunt în posesia unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și, pe cale de consecință, a unui drept de creanță, în sensul jurisprudenței CEDO pe care o invocă în susținerea cererii (cauzele Togănel și Grădinaru, Jujescu, Bărcănescu, Străin, Porteanu, Păduraru și Brumărescu împotriva României). Reclamanții invocă dreptul la o bună administrație și caracterul nelegal al refuzului pârâtei de a le soluționa cererea de emitere a titlului de despăgubire, prin invocarea criteriului ordinii de înregistrare a cererilor. În concluzie, reclamanții susțin că, datorită nerezolvării cererii în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, sunt vătămați într-un drept legitim, în sensul dispozițiilor art. 8 alin. (1) teza finală din aceeași lege, și le este încălcat interesul legitim privat constând în posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat, în sensul art. 2 lit. p) din Legea nr. 554/2004. În susținerea cererii, reclamanții invocă jurisprudența Curții de Apel Cluj și a înaltei Curți de Casație și Justiție.

Apărările invocate de pârâtă. Prin întâmpinare, pârâta susține că soluționarea cererii reclamanților de emitere a titlului de despăgubire se face potrivit procedurii administrative reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care presupune parcurgerea următoarelor etape: etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei; etapa evaluării de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată; etapa emiterii de către Comisie a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlul în condițiile prevăzute de pct. 26 din O.U.G. nr. 81/2007. Arată pârâta că a fost parcursă etapa evaluării dosarului de către Secretariatul Comisiei, constatându-se, conform pct. 16.5 din Normele metodologice aprobate prin H.G nr. 1095/2005, necesitatea completării cu documentele istoric de arteră și număr poștal, necesare având în vedere adresele diferite înscrise în dispoziția primarului și în cartea funciară. În ceea ce privește etapa evaluării, pârâta susține că aceasta este parcursă cu respectarea criteriului ordinii de înregistrare a dosarelor, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, emisă în temeiul pct. 17.1 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005. În ceea ce privește respectarea principiului termenului rezonabil, pârâta susține că procedura de acordare a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se declanșează numai după transmiterea dosarelor potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul respectiv al Legii nr. 247/2005, așa cum a fost modificat și completat prin O.U.G. nr. 81/2007, că nu sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, având în vedere aplicabilitatea în cauză a reglementării speciale.

Hotărârea instanței de fond. Prin sentința nr. 535 din 2 noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanți, a obligat-o pe pârâtă să emită o decizie reprezentând titlu de despăgubire, urmare a evaluării efectuate în condițiile art. 16 alin. (5) și (6) ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru apartamentele nr. 1 și nr. 4-9 din imobilul situat în Cluj-Napoca, precum și pentru diferența de teren nerestituit, în suprafață de 299 mp și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 1800 lei, reprezentând onorariu avocațial.

Motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de fond. Instanța a reținut că prin dispoziția primarului mun. Cluj Napoca nr. 2755 din 21 aprilie 2008 s-a dispus acordarea de despăgubiri reclamanților pentru apartamentele și diferența de teren nerestituit în litigiu, iar dosarul a fost înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrat sub nr. 44715/CC din 8 iulie 2009, în scopul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în temeiul art. 16 alin. (7) ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005. A reținut instanța că parcurgerea procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 poate fi echivalată cu o modalitate de punere în executare a drepturilor stabilite printr-o hotărâre judecătorească, întrucât ea are drept fundament dispoziția Primarului municipiului Cluj-Napoca nr. 2755 din 21 aprilie 2008, iar CEDO a reținut în mod constant că omisiunea autorităților de a se conforma într-un termen rezonabil unei decizii definitive poate antrena o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție, mai ales când obligația de a executa decizia în cauză revine unei autorități administrative. Având în vedere noțiunea de „bunuri”, care cuprinde inclusiv creanțele în baza cărora reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o „speranță legitimă”, precum și principiul acordării unor despăgubiri juste și echitabile în raport cu practica jurisdicțională internă și internațională, Curtea de apel a reținut că reclamanții au parcurs procedurile instituite în favoarea lor și este doar culpa autorităților ca ei nu se pot bucura de bunul de a cărui ocrotire ar trebui să se bucure, iar nerespectarea termenelor instituite prin actele normative indicate de către pârâtă nu trebuie să producă prejudicii în patrimoniul reclamanților, pentru care despăgubirea integrală semnifică doar acordarea unei sume real echivalente. În raport cu jurisprudența CEDO referitoare la noțiunea de termen rezonabil, ce include și durata procedurilor administrative, care în cauză au fost demarate de reclamanți prin depunerea notificării încă de la data de 13 august 2001, în considerarea intervalului de timp scurs de la momentul respectiv, a reținut instanța că reclamanții au fost lipsiți de prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului naționalizat, situație ce poate fi asimilată unui „bun” în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului. Curtea de apel a apreciat că pârâta nu se poate prevala de propria culpă în gestionarea dosarului de despăgubire și că nu poate fi opusă reclamanților împrejurarea că nu a fost încă desemnat evaluatorul sau că dosarul nu ar fi fost complet, întrucât toate aceste aspecte se datorează exclusiv modului în care Statul Român, care are obligația de a-și organiza în așa fel serviciile oferite cetățenilor încât să le dea posibilitatea acestora să se bucure în mod real și concret de drepturile fundamentale ce le sunt recunoscute. În concluzie, instanța a reținut că, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, este nejustificat refuzul pârâtei de a emite decizia la care sunt îndreptățiți reclamanții, dreptul de apreciere al autorității fiind exercitat abuziv.

Recursul formulat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Motive de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ. 6.1. Recurenta arată că în cadrul etapei analizării, dosarele de despăgubire se verifică sub aspectul legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului ce face obiectul notificării – art. 16 alin. (4) din Titlul VII, Legea nr. 247/2005. În urma analizării dosarului nr. 44715/CC, s-a constatat că acesta trebuie completat cu istoric de arteră, număr poștal și situația despăgubirilor, în mod defalcat pentru teren și construcție, cuantumul și data încasării acestora. Dosarul de despăgubire al reclamanților nu a fost completat până la data redactării recursului. 6.2. În ceea ce privește etapa evaluării, recurenta consideră că aceasta este condiționată de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, conform deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008. Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-a reglementat cadrul normativ pentru acordarea de măsuri reparatorii, sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor, astfel încât instanța de fond a apreciat în mod incorect și netemeinic faptul că decizia reprezentând titlul de despăgubire nu a fost emisă într-un termen rezonabil. 6.3. Recurenta critică sentința atacată și din perspectiva obligării la cheltuieli de judecată și consideră aplicabile prevederile art. 275 C. proc. civ. În subsidiar, solicită micșorarea cuantumului cheltuielilor de judecată, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Mai arată că nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată.

Întâmpinarea formulată de reclamanții M.J.F. (M.I.M.F.) și A.M.. Intimații solicită respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că procedura instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 confirmă intenția legiuitorului de a asigura o despăgubire justă și echitabilă în raport cu practica internă și internațională, iar o astfel de despăgubire nu poate fi asigurată decât în condițiile acordării într-un termen rezonabil, a sumelor actualizate, integral. 7.1. Noțiunea de termen rezonabil include și durata procedurilor administrative, care au fost demarate în data de 13 august 2001. În mod temeinic și legal instanța de fond a apreciat că, dacă s-ar lua în considerare apărările pârâtei, s-ar ajunge în situația în care aceasta s-ar putea prevala de propria culpă și de cea a autorităților administrative care au gestionat dosarul de despăgubire, ceea ce este inadmisibil din perspectiva principiilor care guvernează statul de drept. 7.2. În mod temeinic și legal, instanța de fond a admis și petitul referitor la acordarea cheltuielilor de judecată, potrivit prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Culpa procesuală a pârâtei a fost pe deplin dovedită deoarece aceasta nu și-a îndeplinit obligația legală de a emite decizia reprezentând titlu de despăgubire într-un termen rezonabil. În speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 275 C. proc. civ. sau ale art. 274 alin. (3) C. proc. civ., deoarece pârâta nu a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantelor, iar recursul este o cale de atac ce se poate exercita numai pentru motive de nelegalitate nu și pentru motive de netemeinicie. II. Considerentele instanței de recurs. 1. Recursul este nefondat. 2. Etapele prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2007 și care reglementează procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor ce nu pot fi restituite în natură nu sunt incompatibile cu termenul rezonabil instituit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chiar dacă pentru parcurgerea acestora este obiectiv necesar trecerea unui anumit interval de timp, art.6 sus menționat este pe deplin aplicabil. 3. Având în vedere că prin jurisprudența Curții de la Strasbourg în calculul termenului rezonabil de rezolvare a cererii este inclusă întreaga procedură administrativă, iar faptul că reclamanții au depus notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, în data de 13 august 2001, cererea nefiind rezolvată nici până în prezent, data pronunțării deciziei în recurs – 20 mai 2010, reiese faptul că nu sunt întrunite motivele de recurs invocate de pârâtă. 4. Recurenta-pârâtă nu poate invoca în mod valabil și legal o procedură prevăzută de legea română, care înfrânge principiile europene, obligatorii pentru instanțele din România, conform art. 20 din Constituție. 5. Recurenta-pârâtă nu poate invoca nici faptul că dosarul reclamanților este incomplet, deoarece culpa aparține autorităților publice și nu părților. Necesitatea depunerii la dosar a unor acte, cum ar fi istoric de arteră, număr poștal, situația despăgubirilor în mod defalcat, nu incumbă reclamanților, ci autorităților române. 6. Recurenta nu se poate apăra în sensul că depunerea acestor înscrisuri ține de instituția Primarului, întrucât cercetarea dosarului reclamanților s-a realizat abia după introducerea acțiunii în justiție. 7. În ceea ce privește obligarea recurentei-pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată, instanța de recurs constată că în speță au fost aplicate în mod corect prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Recurenta-pârâtă nu a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamanților, dovada fiind formularea motivelor de recurs inclusiv pe fondul cauzei.

Onorariul de avocat în sumă de 1800 lei nu poate fi considerat a fi nepotrivit de mare, în raport de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Deși dosarul s-a judecat la primul termen acordat în acest sens, suma solicitată drept despăgubire justifică cuantumul onorariului.

Instanța de recurs se poate pronunța în ceea ce privește proporționalitatea onorariului de avocat acordat de judecătorul fondului, în raport de prevederile art. 3041 C. proc. civ., invocate de recurentă.

Problema plății cheltuielilor de judecată la care a fost obligată recurenta ține de faza executării hotărârii judecătorești. Nu există niciun impediment în a obliga recurenta la plata acestor cheltuieli, având în vedere că aceasta acționează în numele Statului Român și, în mod firesc, acesta, prin Ministerul Finanțelor Publice, va realiza în concret plata.

În concluzie, nefiind întrunite motivele de recurs formulate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, urmează a se respinge recursul ca nefondat.