ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2843/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2843/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin sentința civilă

nr. 13.611 din 8 decembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca a fost respinsă

acțiunea civilă formulată de către reclamanții S.I. și S.M., în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor.

Prin decizia civilă

nr. 622 din 18 noiembrie 2009, Tribunalul Cluj a admis excepția necompetenței materiale

a Judecătoriei Cluj-Napoca, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin

C.C.S.D. București, împotriva sentinței civile nr. 13.611 din 08 decembrie 2008

a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost anulată în întregime și s-a dispus trimiterea

cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj în primă instanță, secția comercială

și de contencios administrativ.

Împotriva acestei decizii

au formulat recurs reclamanții S.I. și S.M., solicitând instanței casarea deciziei

nr. 622/2009 a Tribunalului Cluj, trimiterea cauzei spre rejudecarea recursului

de către Tribunalul Cluj, trimiterea dosarului la Curtea Constituțională pentru

soluționarea excepției de neconstituționalitate și suspendarea soluționării recursului

până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Prin decizia civilă

nr. 1078/R din 5 mai 2010, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat recursul declarat

de reclamanții S.I. și S.M. împotriva deciziei civile nr. 622/A din 18 noiembrie

2009 a Tribunalului Cluj, iar ca urmare a respingerii recursului, dosarul a fost

înregistrat sub nr. 946/33/2010 la Curtea de Apel Cluj, secția comercială de contencios

administrativ și fiscal, pentru rejudecare în primă instanță.

Reclamanții S.I. și S.M.,

prin precizarea acțiunii înregistrată la 17 septembrie 2010, au solicitat obligarea

pârâtei C.C.S.D. să emită titlu de despăgubire pentru suma de 88.800 euro, conform

art. 3 art. 13, alin. (1) și art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Pârâta C.C.S.D. a solicitat

prin întâmpinare respingerea cererii reclamanților ca inadmisibilă, iar prin cererea

reconvențională a solicitat constatarea nulității absolute a Hotărârii Comisiei

Județene de fond funciar Cluj cu nr. 52 din 18 mai 2001, prin care a fost validată

cererea reclamantului de despăgubiri pentru suprafața de teren de 392 mp situată

în Municipiul Cluj-Napoca, str. Dunării nr. 93.

de Curtea de apel

Prin Sentința nr. 417

din 9 noiembrie 2010, Curtea de Apel Cluj a respins excepția inadmisibilității acțiunii

și a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanții S.I. și S.M.

împotriva pârâților C.C.S.D. și Ministerul Finanțelor Publice București, în sensul

că a obligat pârâta C.C.S.D. să emită în favoarea reclamanților titlu de despăgubire,

conform procedurii prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul

reprezentat de teren în suprafață de 392 m.p. situat în Cluj Napoca str. D. înscris

inițial în CF Cluj cu nr. top x.

Totodată, Curtea de apel

a respins cererea reconvențională formulată de pârâta C.C.S.D.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin hotărârea din 18

mai 2001 a Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată

asupra terenurilor s-a dispus, urmare a notificării formulate de către reclamanții

S.I. și S.M., acordarea de despăgubiri pentru imobilul – teren în suprafață de 392

m.p. situat în Cluj-Napoca str. D.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii, prima instanță a constatat că aceasta este neîntemeiată

întrucât în cauză au fost respectate prevederile punctului 16.4 al H.G. nr. 1095/2005

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr.

247/2005, dosarul reclamanților de acordare a despăgubirilor fiind înaintat pârâtei

C.C.S.D. la data de 12 noiembrie 2009 și înregistrat la nr. 20389/FFCC/2009.

S-a mai arătat în considerentele

sentinței atacate că nu a fost respectat termenul rezonabil consacrat de jurisprudența

Curții Europene, întrucât reclamanții au inițiat procedura de acordare a măsurilor

reparatorii încă din cursul anului 2001, dovadă fiind emiterea hotărârii Comisiei

județene de fond funciar din 18 mai 2001.

Prin urmare, instanța

de fond a constatat că, având în vedere intervalul de timp care a trecut din anul

2001, precum și faptul că, în baza legislației interne, reclamanții sunt ținuți

să mai aștepte încă o perioadă îndelungată de timp, fiind condiționați și de existența

disponibilităților bănești, durata totală a procedurii de 8 - 9 ani nu este rezonabilă.

Referitor la cererea reconvențională,

prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a hotărârii Comisiei Județene

din 18 mai 2001, instanța de fond a apreciat că pârâtei C.C.S.D. îi lipsește calitatea

procesuală activă în formularea cererii reconvenționale, de vreme ce textul de lege

invocat ca și temei legal conferă calitate procesuală activă doar Autorității Naționale

pentru Restituirea Proprietăților, iar nu Comisiei Centrale.

În ceea ce privește fondul

cererii reconvenționale, prima instanță a constatat că aceasta este neîntemeiată

deoarece cu privire la terenul în litigiu (partea rămasă liberă și posibil de restituit)

s-a reconstituit dreptul de proprietate al reclamanților prin ordinul emis de Prefectul

Județului Cluj.

De asemenea, instanța

de fond a reținut că pentru suprafața care este ocupată în prezent de str. D. s-a

propus acordarea de despăgubiri, iar dispozițiile art. 36 alin. (3) din Legea

nr. 18/1991 nu sunt incidente în speță tocmai pentru că suprafața de 392 m.p. teren

nu poate fi restituită în natură, fiind în prezent ocupată cu alei și strada D.,

potrivit raportului de expertiză, impunându-se astfel restituirea prin echivalent,

adică acordarea de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

pârâtul Statul Român prin C.C.S.D.

Pârâtul Statul Român prin

C.C.S.D. a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie arătând că decizia

Comisiei Centrale se emite în urma procedurii administrative prevăzute de Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, iar potrivit pct. 17 pct. 4 din H.G. nr. 1095/2005 pentru

aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului VII, Comisia Județeană de

aplicare a legilor fondului funciar are obligația de a înainta Secretariatului C.C.S.D.,

pe bază de proces-verbal de predare -primire, întreaga documentație care a stat

la baza validării cererii de reconstituire a dreptului de proprietate,în urma analizei

acestuia, recurenta fiind îndreptățită să se pronunțe asupra dreptului la despăgubiri

și a întinderii acestora.

S-a arătat că dosarul

de acordare a despăgubirilor în favoarea recurenților – reclamanți, înregistrat

la recurenta – pârâtă sub nr. 20389/FFCC din 12 noiembrie 2009, având la dosar sentinței

civile nr. 13611/2008 prin care recurenta a fost obligată la plata despăgubirilor,

hotărâre desființată ulterior.

Recurenta a susținut că

în urma analizei dosarului s-a constatat că hotărârea din 18 mai 2009 a Comisiei

Județene de Fond Funciar Cluj s-a emis cu încălcarea dispozițiilor legale în privința

reconstituirii dreptului de proprietate, prin acordarea de despăgubiri în favoarea

petentului S.I., astfel că s-a formulat cerere reconvențională în prezentul litigiu,

respinsă în mod greșit de instanța de fond pe motiv că recurenta nu era îndreptățită

să conteste legalitatea hotărârii Comisiei Județene, contrar prevederilor art. III

alin. (2) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea legii 18/1991, încălcându-se

principiul rolului activ al instanței reglementat de art. 129 alin. (5) C.

proc. civ.

S-a învederat că soluționarea

cauzei prima instanță nu a ținut cont de prevederile legale aplicabile reclamanților,

care au cumpărat numai construcția situată în municipiul Cluj , str. D. potrivit

contractului de vânzare-cumpărare din 6 iulie 1976, terenul aferent construcției

în suprafață de 1.000 m.p. trecând în proprietatea statului în baza art. 30 din

Legea nr. 58/1974, reclamanții - cumpărători primind în folosință pe durata existenței

construcției o cotă de 82/1.000 - a parte, așa încât erau aplicabile prevederile

art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 privind trecerea terenurilor în proprietatea

titularilor dreptului de folosință, în condițiile acestui text, legiuitorul neavând

în vedere acordarea de teren echivalent sau despăgubiri, pentru această situație.

A concluzionat recurenta

că legiuitorul nu a reglementat modalități de compensare pentru terenurile care

nu pot fi atribuite în proprietate în temeiul art. 36 alin. (3), hotărârea nr. x

din anul 2001 a Comisiei Județene de aplicare Legii 18/1991 Cluj fiind neegală în

privința stabilirii dreptului la despăgubiri în favoarea reclamanților.

Ultima critică vizează

nepronunțarea instanței de fond asupra cererii de suspendare a judecării prezentei

cauze, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a contestațiilor la executare

formulate de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și C.C.S.D.

în dosarele 3416/299/2010 al Judecătoriei sectorului 1 București și nr. 8090/299/2010

al Tribunalului București, în baza sentinței nr. 3611/2008 a Judecătoriei Cluj Napoca,

reclamanții procedând la indisponibilizarea sumei 88.800 euro din contul Autorității

Națională pentru Restituirea Proprietăților, care nu a fost recuperată, ori dacă

nu s-ar suspendă prezenta cauză există riscul unei duble despăgubiri a reclamanților,

deoarece aceștia ar trebui să returneze suma indisponibilizată.

S-a solicitat admiterea

recursului și pe cale de consecință respingerea acțiunii ca nefondată, în drept

invocându-se prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și 304

1

C.

proc. civ.

Intimații - reclamanți

S.I. și S.M. au depus la dosar întâmpinare conform art. 308 alin. (2) C. proc.

civ. , prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Analizând sentința criticată

prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum

și de dispozițiile legale incidente, inclusiv ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte retine următoarele:

Prin dispozitivul sentinței

nr. 417 din 9 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj s-a respins cererea reconvențională

formulată de pârâta C.C.S.D. București, însă din considerentele hotărârii rezultă

că deși instanța de fond a apreciat că recurenta – reconvențională Comisia Centrală

nu avea calitatea procesuală activă pentru a formula această cerere, a analizat

totuși reconvenționale și pe fond, încălcând astfel dispozițiile art. 137 C.

proc. civ.

Concluziile primei instanțe

privind lipsa calității procesuale active a recurentei de a solicita constatarea

nulității absolute a hotărârii nr. x din 18 mai 2001 a Comisiei Județene de fond

funciar Cluj sunt contrazise de dispozițiile art. III alin. (2) din Legea nr. 169/1997

cum prevede că „Nulitatea [actelor de constituire enumerate la alin. (1) din text]

poate fi invocată de primar, prefect, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

și de alte persoane care justifică un interes legitim, iar soluționarea cererilor

este de competența instanțelor de drept comun”.

Nu se poate considera

că recurenta – pârâtă C.C.S.D., care contestă acordarea despăgubirilor pentru un

teren care nu a aparținut niciodată intimaților – reclamanți S.I. și M. nu are „un

interes legitim” constând în respectarea legilor și deci a ordinului de drept, în

sensul definit de art. 2 lit. r) din Legea nr. 554/2004.

Intimații-reclamanți au

cumpărat și au achitat prețul numai pentru construcția din Cluj Napoca, str. D.,

conform contractului de vânzare-cumpărare din 24 iulie 1976, terenul de 1.000 m.p.

de la adresa menționată anterior trecând în proprietatea statului, conform art.

30 din Legea nr. 58/1974, intimaților cumpărători atribuindu-li-se în folosință

terenul necesar utilizării normale a imobilului, cu plata unei taxe anuale, potrivit

art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973.

Din raportul de expertiză

întocmit în cauză de expert K.V.L. rezultă că foștii proprietari ai terenului au

redobândit 340 m.p. din suprafața trecută în proprietatea statului -  în timp ce

intimaților cumpărători li s-a constituit dreptul de proprietate asupra terenului

aferent construcției în suprafață de 268 m.p., prin Ordinul Prefectului nr. 296

din 21 mai 2001, emis în temeiul art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

Recurenta-pârâtă a invocat

faptul că nu există temei legal pentru ca intimaților – reclamanți să li se plătească

despăgubiri în baza Legii nr. 247/2005, deoarece terenul în suprafață de 392 m.p.

ce formează obiectul hotărârii nr. x din anul 2001 a Comisiei județene de fond funciar

Cluj nu le-a aparținut niciodată, nu l-au folosit ca teren aferent construcției

cumpărate, astfel că potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 nu erau îndreptățiți

nici la restituire și nici la despăgubirile reglementate de Legea nr. 247/2005 –

Titlul VII, așa încât nu se poate susține că recurenta – pârâtă, care are în atribuții

emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, conform art. 16 din actul

normativ indicat anterior, nu avea „un interes legitim” în constatarea nulității

hotărârii considerate a fi dată cu încălcarea legii.

Prin urmare, prima instanță

a greșit atunci când a apreciat că recurenta nu ar avea calitate procesuală pasivă

să formuleze cererea reconvențională, dar și când a soluționat pe fond această cerere,

pentru care competența aparținea instanței civile, conform textului menționat anterior

și nu instanței specializate, de contencios administrativ.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte urma să admită recursul pârâtei în temeiul art. 312 C. proc. civ.,

să caseze sentința atacată și să trimită cauza spre rejudecare Curții de Apel Cluj

pentru a se pune în discuția părților necesitatea disjungerii cererii reconvenționale,

pentru a fi soluționată de instanța competentă.

Pe cale de consecință,

urmează a se rediscuta și cererea de suspendare a soluționării prezentei cauzei,

de către instanța de fond, atât pentru motivele invocate anterior de recurenta –

pârâtă, care nu au fost analizate în încheierea din 2 noiembrie 2010 prin care s-a

respins cererea de suspendare, dar și ca urmare a prezentei decizii de casare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Statul Român prin C.C.S.D. împotriva sentinței nr. 417 din 9 noiembrie 2010 a

Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2011.