ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 10.03.2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1441/2011

HOTĂRÂRE
10.03.2011
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1441/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

P

rin

sentința civilă nr. 267/2010 din 22 iunie 2010,

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea

reclamanților M.I.M.F. și A.M., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat pe aceasta din urmă la emiterea

deciziei reprezentând titlu de despăgubire pentru imobile, potrivit dispoziției

nr. 917 din 19 februarie 2009 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca.

Totodată, a obligat pârâta să achite

reclamanților suma de 1800 lei cheltuieli de judecată, câte 900 lei pentru

fiecare reclamant.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Cluj, reclamanții M.I.M.F. și A.M., au solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire,

urmare a evaluării efectuate în condițiile art. 16 alin. (5) și (6) ale

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru apartamentele nr. 1-5 din imobilul

situat în Cluj-Napoca, înscris inițial în C.F. nr. 5724 Cluj, nr. top. 662,

care ulterior naționalizării efectuate în baza Decretului nr. 92/1950 au fost

transcrise în C.F. colectivă nr. 120359 Cluj-Napoca, și în C.F. individuală nr.

120360 Cluj-Napoca, nr. top. 662/1/1-662/1/V și obligarea pârâtei să plătească

reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 1.800 lei, reprezentând

onorariu avocațial.

Reclamanții au arătat că prin

Dispoziția primarului mun. Cluj-Napoca nr. 917 din 19 februarie 2009 s-a dispus

acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

pentru apartamentele nr. 1-5 din imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris

inițial în C.F. nr. 5724 Cluj, nr. top. 662, care ulterior naționalizării

efectuate în baza Decretului nr. 92/1950 au fost transcrise în C.F. colectivă

nr. 120359 Cluj-Napoca, nr. top. 662/1/I-662/1/V și individuală nr. 120360

Cluj-Napoca.

Au arătat reclamanții că dosarul a

fost înaintat către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind

predat acesteia prin procesul-verbal înregistrat în evidențele Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților sub nr. 13736 din 27 ianuarie 2010

însă, până în momentul introducerii acțiunii, pârâta nu a emis decizia

reprezentând titlu de despăgubire, urmare a evaluării efectuate în condițiile

art. 16 alin. (5) și (6) ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel că

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr.

554/2004.

Prin întâmpinare, pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acțiunii

arătând că față de susținerile reclamanților privind incidența în cauza a

termenului de 30 zile prevăzut de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,

precum și existența în cauză a unui refuz nejustificat din partea Comisiei

Centrale de a soluționa cererea acestora, soluționarea dosarelor privind

acordarea despăgubirilor se face în virtutea declanșării procedurii de acordare

a despăgubirilor prev. de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și nu în baza unei

cereri exprimate de persoana îndreptățită. În speță, dosarul privind acordarea

de despăgubiri, în favoarea reclamanților, face parte din categoria dosarelor

transmise Secretariatului Comisiei Centrale după intrarea în vigoare a O.U.G. nr.

81/2007, respectiv transmis prin Instituția Prefectului Cluj la data de 28

ianuarie 2010, urmând a se respecta ordinea de înregistrare a dosarelor.

A arătat prima instanță că, prin

Dispoziția emisă de autoritatea administrației publice locale reclamanților li

s-a recunoscut dreptul de a primi despăgubiri în echivalent bănesc, pentru o

parte din imobil, astfel se consideră că au achiesat la modalitatea de

soluționare a notificării prin acordarea de despăgubiri.

Instanța a mai reținut că este

necesar a da eficiență acțiunii reclamanților, prin pronunțarea unei hotărâri

judecătorești constrângătoare pentru autoritatea administrativă în vederea

îndeplinirii în cel mai scurt timp și eficient a atribuțiilor sale, întrucât,

pe lângă necesitatea protejării dreptului de proprietate este important de

reținut că și termenul ce implică durata de rezolvare a cererilor în procedura

administrativă este socotit că face parte din proces, iar dispozițiile art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impun rezolvarea acestor

cereri într-un termen rezonabil, optim și previzibil.

S-au apreciat astfel ca fiind

incidente prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În termen legal, împotriva acestei

sentințe a formulat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor (CCSD).

Cererea de recurs a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 304

1

nelegală și netemeinică deoarece nu s-a ținut seama de Decizia CCSD nr. 2815

din 16 septembrie 2008 cu privire la modalitatea de transmitere a dosarelor

spre evaluare respectiv în ordinea înregistrărilor, și de faptul că dosarul

reclamanților a fost înregistrat la Comisie la data de 28 ianuarie 2010, așa

încât nu se poate pune în discuție încălcarea termenului rezonabil consfințit

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu atât mai mult cu cât

Curtea Europeană a statuat prin jurisprudența sa că termenul rezonabil pentru soluționarea

unei cauze este termenul de 6 luni.

De asemenea s-a considerat că în

privința cheltuielilor de judecată la care a fost obligată recurenta-pârâtă,

soluția corectă era aceea de respingere a acestei cereri față de dispozițiile art.

275 C. proc. civ., deoarece a recunoscut implicit pretențiile reclamanților

încă din data de 28 ianuarie 2010, iar în subsidiar de reducere a sumei

acordate reclamanților în considerarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Examinând cauza prin prisma

criticilor aduse de recurentă, a dispozițiilor art. 304

1

civ., a normelor legale incidente și a probatoriului administrat, Înalta Curte

de Casație și Justiție reține că nu există motive pentru casarea/modificarea

sentinței atacate.

Așa cum rezultă din expunerea

rezumativă a considerentelor sentinței aflate în control judiciar, obiectul cererii

în contencios administrativ formulate de reclamanți a vizat obligarea pârâtei

CCSD la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, urmare a evaluării

în condițiile art. 16 alin. (5) și (6) ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005

conform Dispoziției primarului municipiului Cluj-Napoca nr. 917 din 19

februarie 2009 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale menționate.

Abordarea solicitărilor reclamanților

în temeiul Legii nr. 247/2005, a Convenției Europene a Drepturilor Omului (art.

6 § 1) este corectă, iar invocarea de către recurentă a Deciziei nr. 2815/2008

potrivit căreia ordinea de soluționare a dosarelor este cea a înregistrării lor

la Comisie cu schimbă cu nimic datele problemei.

Dispozițiile Capitolului V intitulat

„Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor” din Titlul VII

„Regimul stabilirii și plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv” al Legii nr. 247/2005 (privind reforma în domeniile proprietății și

justiției precum și unele măsuri adiacente) cu modificările și completările

ulterioare nu prevăd un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Un asemenea termen nu se regăsește

nici în Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din lege – aprobate prin

H.G. nr. 1095/2005 și nici în Decizia nr. 2815/2008 prin care Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor a stabilit ordinea în care se soluționează

cererile.

În lipsa unei dispoziții exprese

referitoare la termenul de soluționare a cererii fundamentate pe dispozițiile

Legii nr. 247/2005 Titlul VII, instanța de judecată este datoare a exercita un

control asupra dreptului de apreciere al autorității administrative pentru a

asigura o protecție reală drepturilor fundamentale ale cetățenilor garantate

atât de Constituția României cât și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Omisiunea legiuitorului se poate complini

prin raportare la termenul rezonabil consacrat de art. 6 § 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și care constituie o componentă esențială a dreptului

la un proces echitabil.

Garanția unui proces echitabil

trebuie să fie prezentă nu doar în procedura contencioasă, ci și în procedura

administrativă preliminară.

În speță demersurile pentru restituirea

în natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu au început în anul 2001

prin notificarea nr. 48350/2/452, astfel că în mod corect s-a apreciat că

termenul rezonabil a fost încălcat.

În acest context, dată fiind situația

de fapt reținută de prima instanță, Înalta Curte de Casație și Justiție constată

că soluția de admitere a acțiunii și de obligare a Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire

este singura soluție de natură a proteja și respecta dreptul de proprietate al

reclamanților.

În privința cheltuielilor de

judecată instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 274 alin. (1) C.

proc. civ. conform cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. Dispozițiile art. 275 C. proc.

civ. nu sunt aplicabile în cauză cu atât mai mult cu cât însăși recurenta a

precizat că are cunoștință de pretențiile intimaților de la data înregistrării

dosarului lor la Comisie, respectiv 28 ianuarie 2010.

Cererea de reducere a cheltuielilor de

judecată nu poate fi primită, neexistând un criteriu obiectiv în baza căruia să

se procedeze la o asemenea operațiuni și neputându-se susține în mod rezonabil

că suma de 900 lei pentru fiecare reclamant este nepotrivit de mare.

Văzând și dispozițiile art. 312

alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată

și completată

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 267/2010 din

22 iunie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 10 martie 2011.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2010-05-20
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2663/2010
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Obiectul acțiunii. Prin acțiunea înregistrată la data de 29 septembrie 2009 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială,
ÎCCJ 2011-01-27
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 467/2011
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 121 din data de 16 martie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, d
ÎCCJ 2011-05-18
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2843/2011
i civile nr. 622/A din 18 noiembrie 2009 a Tribunalului Cluj, iar ca urmare a respingerii recursului, dosarul a fost înregistrat sub nr. 946/33/2010 la Curtea de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, pentru rej
ÎCCJ 2011-09-21
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4233/2011
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantele J.T. și H.I. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Bu
ÎCCJ 2012-11-28
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5059/2012
recursului la 10 martie 2011. Înalta Curte sesizată cu recursul formulat de CCSD împotriva sentinței nr. 110 din 13 februarie 2012 a Curții de Apel Cluj, a reținut că prin sentința nr. 267 din 22 iunie 2010 pronunțată în dosarul nr. 620/33/
Sursă