ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4199/2011

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ și

fiscal, C.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, comisie subordonată

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și Ministerul

Finanțelor, obligarea la executarea silită pentru despăgubiri de plată.

Prin sentința civilă

nr. 513 din 29 aprilie 2010 Tribunalul Dâmbovița, a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții

de Apel Ploiești, reținând precizarea reclamantului potrivit căreia, înțelege

să se judece cu Statul Român-Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în

numerar cât și incidența în cauză a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 20

din Titlul VII Legea nr. 247/2005, competența de soluționare revenind Curții de

Apel Ploiești.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 598/42/2010 la data de 16

iunie 2010.

Prin sentința civilă

nr. 259 din 25 noiembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de

contencios administrativ, a admis excepția lipsei calități procesuale invocată de

pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a respins excepțiile prematurității

și inadmisibilității invocate de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților și a admis în parte, acțiunea precizată formulată de reclamant, obligând

Statul Român și Guvernul României reprezentat de Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților-prin Direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar, cât și

Ministerul Finanțelor la plata și punerea în aplicare a Titlurilor de plată a deciziei

nr. 4270 din 23 aprilie 2009, deciziei nr. 4820 din 23 aprilie 2009, deciziei

nr. 4488 din 23 aprilie 2009 și deciziei nr. 7209 din 18 noiembrie 2009, toate înregistrate

la pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, respectiv la

plata sumei totale de 194.840 euro. Totodată, instanța a luat act de renunțarea

reclamantului la cel de-al doilea capăt de cerere, privind obligarea pârâților,

în solidar, la plata daunelor morale.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a reținut lipsa calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor având în vedere precizarea cererii formulate de

reclamant potrivit căreia acesta înțelege să se judece cu Statul Român reprezentat

de Ministerul Finanțelor, Guvernul României garantul legilor emise în domeniu și

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Direcția pentru acordare

a despăgubirilor în numerar cât și faptul că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor a emis deciziile nr. 4270 din 23 aprilie 2009, nr. 4820 din 23 aprilie

2009, nr. 4488 din 23 aprilie 2009 și 7209 din 18 noiembrie 2009.

În ceea ce privește excepțiile

prematurității și inadmisibilității invocate de pârâta Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților, instanța le-a respins invocând dispozițiile art. 6 Convenția

Europeană a Drepturilor Omului dar și prevederile Legii nr. 247/2005 potrivit cărora

nu a fost stabilit un termen pentru persoana îndreptățită la despăgubiri în care

poate fi promovată o astfel de acțiune și nici obligativitatea procedurii prealabile.

Pe fondul cauzei, instanța

a apreciat ca fiind întemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la

plata și punerea în plată a titlurilor de plată aferente deciziilor de stabilire

a despăgubirilor, respectiv la plata în numerar a sumei totale de 194.480 euro reținând

inaplicabilitatea O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 în raport de data înregistrării

acțiunii reclamantului respectiv 25 februarie 2010.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal au formulat recurs pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților-Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar și Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița.

În motivarea recursului

formulat de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților-Direcția

pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar a criticat sentința atacată în temeiul

art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ., arătând că soluția pronunțată

este nelegală și netemeinică, susținând în esență că în mod greșit instanța de fond

a respins excepția de prematuritate invocată, arătând că emiterea titlului de plată

și plata efectivă a despăgubirilor se realizează în conformitate cu prevederile

legale în vigoare, respectiv dispozițiile Legii nr. 247/2005, lege specială care

reglementează o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor

care nu pot fi restituite în natură, imobile preluate abuziv în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, iar termenul prevăzut pentru emiterea titlului de plată

este de 15 zile de la data disponibilităților financiare, după depunerea opțiunii

privind valorificarea titlului de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Recurentul a criticat

soluția instanței de fond și în ceea ce privește aprecierea duratei rezonabile a

procedurii susținând faptul că, urmare a impactului semnificativ asupra bugetului

de stat, prin plata despăgubirilor conform Titlului VII Legea nr. 247/2005 a fost

adoptată O.U.G. nr. 62/2010 care modifică modalitatea de valorificare a titlurilor

de despăgubire.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ., Legea nr. 247/2005

Titlul VII, H.G. nr. 361/2005 actualizată, O.G. nr. 81/2007, H.G. nr. 128/2008,

Legea nr. 554/2004.

În motivarea recursului

formulat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Dâmbovița se susține în esență că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică

întrucât la pronunțarea acesteia au fost încălcate prevederile Legii nr. 247/2005.

Totodată, recurentul a

arătat că nu este în măsură să pună în executare deciziile indicate de reclamant,

având în vedere prevederile capitolului V titlul VII art. 13

1

Legea

nr. 247/2005, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților fiind responsabilă

de achitarea despăgubirilor în numerar.

Intimatul C.D. a formulat

întâmpinare invocând excepția nulității recursului formulat de pârâta Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților susținând că acesta nu a fost motivat

întrucât se referă la un alt obiect decât cel al cauzei soluționate prin sentința

atacată.

În privința recursului

formulat de către Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Dâmbovița, intimatul a invocat excepția lipsei calității de reprezentat

al directorului executiv al Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița susținând

totodată că și acest recurs nu este motivat.

Intimatul-reclamant solicită

respingerea recursurilor formulate și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii

pronunțate de instanța de fond, susținând că aceasta a fost pronunțată în concordanță

cu dispozițiile art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispoziții care

trebuie aplicate cu prioritate.

Înalta Curte, analizând

cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepțiile invocate

de intimat, urmează a le respinge ca neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Astfel, în ceea ce privește

excepția lipsei calității de reprezentant al directorului executiv al Direcției

Generale a Finanțelor Publice Dâmbovița, aceasta nu poate fi primită întrucât recursul

Ministerului Finanțelor Publice a fost formulat prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Dâmbovița, exercitarea căii de atac a recursului fiind în numele ministerului

care a avut calitatea de pârât în cauză, astfel că în mod corect acesta a fost semnat

de directorul executiv al Direcției Generale a Finanțelor Publice Dâmbovița în calitate

de reprezentat legal al acestei instituții.

Nici excepția nulității

recursurilor invocată de intimat nu poate fi primită, ambele recursuri fiind motivate

în conformitate cu dispozițiile art. 303 alin. (3) C. proc. civ., criticile formulate

de recurenți la adresa sentinței recurate precum și dezvoltarea acestora permit

încadrarea într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. cât și în

temeiul dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., având în vedere că potrivit

legii sentința pronunțată de către instanța de fond nu poate fi atacată cu apel.

Examinând caza prin prisma

motivelor de recurs invocate de recurenți, a dispozițiilor legale incidente în cauză,

cât și în temeiul art. 304

1

C. proc. civ. Înalta Curte constată că ambele

recursuri formulate în cauză sunt fondate.

Sentința atacată, în raport

de soluția pe fond dispusă prin care a fost admisă în parte acțiunea reclamantului

astfel cum a fost formulată și precizată este nelegală și netemeinică, fiind dată

cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 247/2005, în cauză fiind îndeplinite

condițiile motivului de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Sentința este nelegală

și netemeinică în ceea ce privește admiterea capătului de acțiune principal având

ca obiect obligarea recurenților la acordarea despăgubirilor în numerar a sumei

totale de 194.840 euro aferentă deciziilor nr. 4270 din 23 aprilie 2009, nr. 4820

din 23 aprilie 2009, nr. 4488 din 23 aprilie 2009 și nr. 7209 din 18 noiembrie 2009

emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Din probatoriul administrat

în cauză, se reține că intimatului-reclamant i-au fost emise deciziile reprezentând

titlu de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

mai sus menționate, ulterior fiind înregistrate și cererile de opțiune ale intimatului-reclamant

privind plata acestor despăgubiri.

Potrivit art. 18

alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după emiterea titlurilor de despăgubire

aferente, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților va emite, pe baza

acestora și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, un titlu de conversie și/sau

un titlu de plată.

În conformitate cu prevederile

art. 182. 1 lit. a) H.G. nr. 128/2008 privind modificarea și completarea Normelor

metodologice de aplicare a Titlului VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, aprobate prin HG

nr. 1095/2005, se prevede că emiterea unui titlu de plată și plata despăgubirilor

bănești în numerar către persoanele îndreptățite se va dispune în termen de 15 zile

de la existența disponibilităților financiare în contul Autorității Naționale pentru

Restituirea Proprietăților și în ordinea înregistrării cererilor de opțiune ale

persoanelor îndreptățite.

În raport de aceste dispoziții

legale, rezultă că emiterea titlurilor de plată cât și plata efectivă a despăgubirilor

bănești este condiționată de existența disponibilităților financiare într-un termen

de 15 zile de la acest moment și în ordinea înregistrării cererilor de opțiune ale

persoanelor îndreptățite.

În cauză, nu a fost contestată

situația de fapt existentă referitoare la greutățile financiare întâmpinare de pârâți

în finalizarea procedurii administrative de acordare a despăgubirilor și nici nu

s-a făcut dovada existenței unor disponibilități financiare reale care să permită

emiterea titlurilor de plată și plata efectivă solicitată de intimatul-reclamant,

astfel că nu se poate reține refuzul nejustificat al recurenților în executarea

obligațiilor ce le revin, nefiind dovedit nici excesul de putere prevăzut de dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. i) Legea nr. 554/2004.

În acest context, în absența

disponibilităților bănești care au justificat instituirea respectivei proceduri

de plată, instanța de control judiciar apreciază că s-a impus pârâtelor o obligație

imposibil de realizat.

Chiar dacă intervalul

scurs de la data depunerii notificării, în conformitate cu Legea nr. 10/2001 ar

justifica reținerea depășirii termenului rezonabil, astfel cum a reținut instanța

de fond, având în vedere că rațiunile de ordin financiar se mențin și în prezent

a fost emisă O.U.G. nr. 62/2010 conform căreia, pe o perioadă de 2 ani de la data

intrării în vigoare, se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul

VII Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum

și unele măsuri adiacente.

În acest sens, vor fi

înlăturate considerentele instanței de fond potrivit cărora în speță nu ar fi aplicabile

dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, deși sentința a fost pronunțată după intrarea acesteia

în vigoare.

În raport de aspectele

expuse, Înalta Curte apreciază că în mod nelegal instanța de fond a înlăturat reglementarea

specială prevăzută de Legea nr. 247/2005, a H.G. nr. 128/2008 cât și O.U.G. nr.

62/2010 și a admis fără temei legal acțiunea reclamantului, astfel cum aceasta a

fost precizată având ca obiect valorificarea titlurilor de despăgubire prin emiterea

titlurilor de plată și plata efectivă a sumei totale de 194.840 euro.

Astfel fiind, Înalta Curte

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile

art. 20 Legea nr. 554/2004, va admite recursurile declarate și va modifica sentința

atacată, în sensul că va respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei

calității de reprezentant și excepția nulității, invocate de intimatul-reclamant.

Admite recursurile declarate

de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și de Ministerul Finanțelor

Publice-Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița împotriva sentinței

nr. 259 din 25 noiembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul că respinge

ca nefondată acțiunea restrânsă a reclamantului.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 septembrie

2011.