ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4270/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 131 din 13 iulie 2009, Curtea

de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată

de reclamanții

A.G.,

A.L., L.A., A.E., B.V., B.M., B.C., B.R., C.B., B.E., C.G., C.E., C.A., A.C., C.L.,

D.C., E.A., E.N., F.F., H.C., H.A., I.A., I.G.S., I.G., A.I., L.V., M.N., M.A.,

M.M., M.G., M.L., M.C., N.C.M., O.L.G., P.S., R.C., R.E., R.R., R.C.L., S.F., V.C.,

Z.R., S.L.

în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești. Pe cale

de consecință, a dispus suspendarea, până la pronunțarea instanței de fond, a actului

administrativ din 3 iulie 2009 emis de conducătorul autorității pârâte, prin care

s-a dispus, cu începere de la data de 01 iunie 2009, suspendarea plății sporului

de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de calcul

a drepturilor salariale urma să se păstreze și pentru viitor.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut că actul contestat reprezintă, cel puțin la nivel

de aparență, un act administrativ, în condițiile în care a fost emis în regim de

putere publică, cu consecințe directe asupra raporturilor de serviciu ale reclamanților.

Cu privire la cererea

de suspendare, instanța de judecată a reținut, în esență, că aceasta întrunește

condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul, invocând prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului,

se arată, în esență, că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea

greșită a legii, întrucât instanța de judecată a apreciat greșit că adresa contestată

ar constitui un act administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004, pe de o parte,

și că ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din acest act normativ,

referitoare la existența cazului justificat și a pagubei iminente, pe de altă parte.

Examinând sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta

în continuare.

În ceea ce privește critica

referitoare la natura juridică de act administrativ a actului contestat, se va reține

că este neîntemeiată, așa cum corect s-a reținut și prin sentința recurată.

Astfel, obiectul acțiunii

îl constituie suspendarea executării, în temeiul art. 14

din Legea nr. 554/2004,

a adresei din 3 iulie 2009 emisă de conducătorul autorității recurente.

Prin acest act, emitentul

a dispus ca, la data de 10 iulie 2009, drepturile salariale aferente lunii iunie

2009 să se achite fără a include și sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică. În plus, aceeași autoritate publică a arătat că această modalitate

de calcul a drepturilor salariale se va păstra și pentru viitor, plata sporului

anterior individualizat urmând să se efectueze conform eșalonării prevăzute de O.U.G.

nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect

acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri

bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile

art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

De asemenea, potrivit

art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ susmenționat, prin noțiunea de act administrativ

se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate

publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau

a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi

juridice.

În raport cu dispozițiile

legale susmenționate, în speța de față nu poate fi primită critica recurentului,

în sensul negării naturii juridice de act administrativ a adresei contestate.

În mod evident, adresa

în discuție adoptă o măsură prin care se modifică un element esențial al raporturilor

de serviciu existente între judecători și stat: mai precis, este vorba de modificarea

cuantumului salariului cuvenit pentru activitatea prestată în luna iunie 2009.

Mai mult, măsura contestată

în cauza de față a fost luată în regim de putere publică, în vederea organizării

executării unei norme cu putere de lege, respectiv a O.U.G. nr. 71/2009.

Așadar, nu se poate afirma

că suntem în prezența unei simple operațiuni administrative de comunicare către

ordonatorii secundari și terțiari de credite, după cum susține în mod eronat recurentul.

Cu privire la cererea

de suspendare, se va reține, de asemenea, că soluția atacată este temeinică și legală.

Astfel, așa cum s-a arătat,

obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie suspendarea executării unui act

administrativ emis de Ministrul Justiției și Libertăților Cetățenești, prin care

s-a dispus, cu începere de la data de 01 iunie 2009, suspendarea plății sporului

de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de calcul

a drepturilor salariale urma să se păstreze și pentru viitor. În plus, autoritățile

pârâte au arătat că această modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra

și pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze

conform eșalonării prevăzute de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind

plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi

salariale personalului din sectorul bugetar.

În ceea ce privește această

măsură legală, trebuie precizat faptul că suspendarea executării actelor administrative

este un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau

a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp

cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din

punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să

nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Suspendarea actelor juridice

este măsura de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare

din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există.

Actul administrativ se

bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de

autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate

(actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă); de aici, rezultă

principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este,

el însuși, titlu executoriu.

Așadar, a nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea,

ceea ce este de neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de drept și

o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă, într-adevăr, o situație de excepție,

la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt

îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile legale care

reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele ale

art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată,

potrivit cărora, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente,

după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau

a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente

să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea

instanței de fond.

Rezultă din textul legal

susmenționat că, pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a

efectelor unui act administrativ, este necesar să se constate, în primul rând, existența

unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1)

lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări

legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă

în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția

existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc

argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ

aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, este

de subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu

fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai

a legii de către destinatarii ei: cetățeanul și statul.

În sistemul juridic românesc,

acest principiu este reglementat de art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție.

Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea

Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte,

al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus

de lege.

În cazul actelor administrative,

legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al efectelor

lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază

de putere discreționară, autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare

a executării și executare în concret au obligația să o realizeze; așadar, între

actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare.

În speța de față, Înalta

Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de următoarele

argumente:

În primul rând, așa cum

a reținut și prima instanță, prin actul administrativ analizat, emis la data de

3 iulie 2009, recurentul a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor bănești

cuvenite intimaților pe luna iunie 2009.

Prin această măsură, Înalta

Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul

neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, care

prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale

mai favorabile.

În acest sens, se impune

a preciza că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații

existente înainte de momentul emiterii actului.

În jurisprudența instanțelor

de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu

general de drept, ceea ce i-a permis să se impună și actelor administrative.

Trebuie precizat, de asemenea,

că interdicția retroactivității actelor administrative nu este numai un principiu

interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte.

În cauza de față, Înalta

Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea

actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor

art. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009, care este o normă cu putere

de lege.

De asemenea, un alt aspect

care vădește aparența de nelegalitate a actului contestat îl constituie încălcarea

dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile

salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât

în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor și procurorilor

se stabilește prin lege specială.

În raport cu aceste prevederi

legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate publică,

în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare.

În ceea ce privește noțiunea

de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată,

o definește ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Această condiție legală

este, de asemenea, îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi

salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu evidență, în contextul

derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat.

Față de cele arătate,

apreciind că în mod corect instanța de fond a reținut că, în cauză, sunt întrunite

condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrative, Înalta Curte,

în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., coroborat cu art. 20

și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul declarat de pârât,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești împotriva sentinței civile

nr. 131 din 13 iulie 2009 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 octombrie 2009.