ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4495/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4495/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 289 din 21

iulie 2009, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și

fiscal, a admis cererea formulată de reclamanții M.C., S.D., T.O.C., A.L.,

B.L.L., B.B., B.S., B.R., S.B., B.M.C.,

C.L., C.C., C.G., C.N.,

D.F., D.L., F.G., F.V., S.O., G.A., G.S., I.M., I.C., I.M., L.L., M.M., M.M.,

M.D., M.C., P.I.G., O.D., P.C.D., Patra P.C.C., Z.M., R.C.M., P.A., R.C., S.E.,

S.D., D.S., S.R., T.A., U.D., V.A., V.C., V.I.S., P.A. și R.E.C., în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești. Pe

cale de consecință, a dispus anularea, până la pronunțarea instanței de fond, a

actului administrativ nr. 76602 din 3 iulie 2009 emis de conducătorul

autorității pârâte, prin care s-a dispus, cu începere de la data de 01 iunie

2009, suspendarea plății sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică, iar această modalitate de calcul a drepturilor salariale urma să

se păstreze și pentru viitor.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut că actul contestat reprezintă, cel puțin la

nivel de aparență, un act administrativ, în condițiile în care a fost emis în

regim de putere publică, cu consecințe directe asupra raporturilor de serviciu

ale reclamanților.

Cu privire la cererea de

suspendare, instanța de judecată a reținut, în esență, că aceasta întrunește

condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul, invocând

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, se

arată, în esență, că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea

greșită a legii, întrucât instanța de judecată a apreciat greșit că adresa

contestată ar constitui un act administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004, pe

de o parte, și că ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din acest

act normativ, referitoare la existența cazului justificat și a pagubei

iminente, pe de altă parte.

Examinând sentința atacată, în

raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea

constată că recursul

este ne fondat, după cum se va arăta în continuare.

În ceea ce privește critica

referitoare la natura juridică de act

administrativ

a actului contestat, se va reține că este neîntemeiată, așa cum

corect

s-a reținut și prin sentința recurată.

Astfel, obiectul acțiunii îl

constituie suspendarea executării, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, a

adresei nr. 76602 din 3 iulie 2009 emisă de conducătorul autorității recurente.

Prin acest act, emitentul a

dispus ca, la data de 10 iulie 2009, drepturile salariale aferente lunii iunie

2009 să se achite fără a include și sporul de 50% pentru risc și

suprasolicitare neuropsihică. în plus, aceeași autoritate publică a arătat că

această modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra și pentru

viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform

eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind

plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect

acordarea de

drepturi salariale personalului din sectorul bugetar (f. 8

- dosar fond).

Potrivit art. 14 alin. (1) din

Legea contenciosului administrativ

nr.

554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei

pagube

iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a

emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să

ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

De asemenea, potrivit art. 2

alin. (1) lit. c) din actul normativ susmenționat, prin noțiunea de act

administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ

emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea

organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă

naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În raport cu dispozițiile legale

susmenționate, în speța de față nu poate fi primită critica recurentului, în

sensul negării naturii juridice de act administrativ a adresei contestate.

În mod evident, adresa în

discuție adoptă o măsură prin care se modifică un element esențial al

raporturilor de serviciu existente între judecători și stat: mai precis, este

vorba de modificarea cuantumului salariului cuvenit pentru activitatea prestată

în luna iunie 2009.

Mai mult,

măsura contestată în cauza de față a fost luată în regim de

putere publică, în vederea organizării

executării unei norme cu putere de lege, respectiv a O.U.G. nr. 71/2009.

Așadar, nu se poate afirma că

suntem în prezența unei simple operațiuni administrative de comunicare către

ordonatorii secundari și terțiari de credite, după cum susține în mod eronat

recurentul.

Cu privire la cererea de

suspendare, se va reține, de asemenea, că soluția atacată este temeinică și

legală.

Astfel, așa cum s-a arătat,

obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie suspendarea executării unui

act administrativ emis de ministrul justiției și libertăților cetățenești, prin

care s-a dispus, cu începere de la data de 01 iunie 2009, suspendarea plății

sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, iar această

modalitate de calcul a drepturilor salariale urma să se păstreze și pentru

viitor. În plus, autoritățile pârâte au arătat că această modalitate de calcul

a drepturilor salariale se va păstra și pentru viitor, plata sporului anterior

individualizat urmând să se efectueze conform eșalonării prevăzute de O.U.G.

nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în

titluri executorii având ca

obiect acordarea de drepturi salariale

personalului din sectorul bugetar.

În ceea ce privește această

măsură legală, trebuie precizat faptul că

suspendarea

executării actelor administrative este un instrument procedural

eficient

pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în

vederea respectării principiului legalității:

atâta timp cât autoritatea publică

sau judecătorul se află într-un

proces de evaluare, din punct de vedere

legal,

a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă

efectele

asupra celor vizați.

Suspendarea actelor juridice

este măsura de întrerupere vremelnică a

efectelor

acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-

juridic,

el există.

Actul administrativ se bucură de

prezumția de legalitate care, la

rândul

său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine

se

afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod

real a decis autoritatea emitentă); de aici, rezultă principiu executării din

oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este, el însuși, titlu

executoriu.

Așadar, a nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa

legea, ceea ce este de neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de

drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă, într-adevăr, o situație de

excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă

atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile legale care

reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele

ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

modificată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Rezultă din textul legal

susmenționat că, pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere

a efectelor unui act administrativ, este necesar să se constate, în primul

rând, existența unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t)

din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun

împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze

o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția existenței

unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc

argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului

administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni

suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie să existe un

indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, este de

subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu

fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea

întocmai a legii de către destinatarii ei: cetățeanul și statul.

În sistemul juridic românesc,

acest principiu este reglementat de art. 1 alin. (5) și art. l6 alin. (2) din

Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în

România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală

arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În cazul actelor administrative,

legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al efectelor

lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate. Chiar dacă

beneficiază de putere discreționară, autoritățile publice nu pot ignora legea,

a cărei organizare a executării și executare în concret au obligația să o

realizeze; așadar, între actul administrativ și lege există în mod necesar un

raport de subordonare.

În speța de față, Înalta Curte

constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de

următoarele argumente:

În primul rând, așa cum a

reținut și prima instanță, prin actul administrativ analizat, emis la data de 3

iulie 2009, recurentul a intervenit în

mod

retroactiv în plata drepturilor bănești cuvenite intimaților pe luna iunie

2009.

Prin această măsură, Înalta

Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat

principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția

României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii

penale sau contravenționale mai favorabile.

În acest sens, se impune a preciza

că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații

existente înainte de momentul emiterii actului.

În jurisprudența instanțelor de

contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu

general de drept, ceea ce i-a permis să se impună și actelor administrative.

Trebuie precizat, de asemenea,

că interdicția retroactivității actelor administrative nu este numai un

principiu interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte.

În cauza de față, Înalta Curte

consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la

nelegalitatea actului administrativ aflat în

litigiu,

în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G.

nr.

71/2009, care este o normă cu putere de lege.

De asemenea, un alt aspect care

vădește aparența de nelegalitate a actului contestat îl constituie încălcarea

dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora

drepturilor salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau

suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea

judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.

În raport cu aceste prevederi

legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate publică,

în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare.

În ceea ce privește noțiunea de

pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș)

din

Legea nr. 554/2004, modificată, o definește ca fiind prejudiciul material

viitor

și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei

autorități publice sau a unui serviciu public.

Această condiție legală este, de

asemenea, îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi

salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu evidență, în

contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat.

Față de cele arătate, apreciind

că în mod corect instanța de fond a reținut că, în cauză, sunt întrunite

condițiile prevăzute de lege pentru

suspendarea actelor

administrative, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., coroborat cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată,

va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâtul Ministerul Justiției și

Libertăților

Cetățenești împotriva sentinței nr. 289 din 21 iulie 2009 a Curții de Apel

Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 octombrie 2009.