ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1619/2012

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 5262 din 9 noiembrie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de V.M.I. și de Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva Sentinței nr. 3814 din 8

octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Înalta Curte a reținut, în ce privește recursul declarat de

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, că prin Decizia nr.

3335 din 10 noiembrie 2008, emisă de Comisia Centrala pentru Stabilirea

Despăgubirilor, privind acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII -

Regimul stabilirii și plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv din Legea nr. 247/2005, s-a emis titlul de despăgubire în favoarea

reclamantei în cuantum de 1.915.000 RON, conform raportului de evaluare

întocmit în dosarul nr. 15606/CC. Prin Notificarea din 23 noiembrie 2009,

reclamanta a precizat că a primit acțiuni la Fondul Proprietatea în valoare de

1.450.000 RON, iar diferența, în cuantum de 500.000 RON nu a fost achitată în

termen de 1 an de la data emiterii deciziei.

S-a mai reținut că în

baza prevederilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, art. 18

1

alin. (4), respectiv art. 18

2

pct. 1 lit. a) Titlului VII, din Legea

nr. 247/2005 și a opțiunii exprimate de reclamantă, Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților avea obligația să emită titlul de plată

pentru despăgubirile stabilite prin Decizia nr. 3335 din 10 noiembrie 2008

emisă de Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În raport cu

principiul potrivit căruia normele legale trebuie interpretate în sensul în

care să producă efecte juridice, s-a apreciat că în mod corect prima instanță a

procedat la admiterea acțiunii reclamantei și obligarea ANRP la plata sumei de

200.000 RON reprezentând prima tranșă din suma datorată.

Înalta Curte a mai

reținut că interpretarea art. 18

2

lit. a) Titlul VII al Legii nr.

247/2005 se poate face numai prin corelare cu art. 3 lit. h) și art. 18

1

alin. (4) al aceluiași act normativ, iar o soluție de respingere a cererii

reclamantei pe motiv că nu există disponibilități în cont nu poate fi primită

în condițiile în care nu s-au administrat dovezi concludente care să justifice

durata de soluționare a opțiunii de plată în numerar față de disponibilitățile

financiare alocate, de numărul persoanelor care urmau să fie despăgubite, de

volumul sau complexitatea lucrărilor administrative necesare pentru efectuarea

plății.

De asemenea, pornind

de la principiul reparației integrale și potrivit dispozițiilor art. 16 alin.

(9) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care permit actualizarea cu indicele

de inflație inclusiv în privința sumelor stabilite prin titlul de despăgubire

emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a apreciat că în

mod corect instanța de fond a admis actualizarea cu indicele de inflație la

data plății efective a despăgubirilor stabilite prin titlul de despăgubire.

În ceea ce privește

aplicabilitatea art. 3 din O.U.G. nr. 62/2010, Înalta Curte a reținut că

reclamanta a formulat acțiunea la data de 27 noiembrie 2009, iar O.U.G. nr.

62/2010 a intrat în vigoare la data de 30 iunie 2010, motiv pentru care acest

act normativ nu are incidență în cauză.

Raportat la recursul

declarat de reclamanta V.M.I. s-a reținut că prin Sentința nr. 3814 din 8

octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea reclamantei doar în ceea ce

privește acordarea primei tranșe de despăgubiri în cuantum de 200.000 RON,

reprezentând un procent de 40% din valoarea titlului de despăgubire, respingând

în rest acțiunea, în ceea ce privește a doua tranșă în valoarea procentuală de

60% din valoarea titlului.

Avându-se în vedere

prevederile art. 274 și 276 C. proc. civ. precum și faptul că pretențiile

reclamantei au fost încuviințate doar în parte, Înalta Curte a reținut că prima

instanță a procedat în mod corect la reducerea cuantumului cheltuielilor de

judecată solicitate de reclamantă de la suma de 2500 RON, la suma de 700 RON.

anulare

La data de 20

decembrie 2011, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a

formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 5262 din 9 noiembrie

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, invocând motivul prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Contestatoarea a

susținut că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra următoarelor

motive:

2.1. - motivul

referitor la emiterea titlului de plată în absența căruia nu există temei

pentru plată;

2.2. - intrarea în

vigoare a O.U.G. nr. 62/2010 care suspendă emiterea titlurilor de plată;

2.3. - nesancționarea

reclamantei pentru indicarea unui temei legal eronat: Legea nr. 9/1998;

2.4. - actualizarea

despăgubirilor în baza unui temei legal inaplicabil: art. 16 alin. (9) din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

V.M.I.

Prin concluziile

scrise formulate, intimata a solicitat respingerea contestației ca nefondată,

arătând, în esență, că toate aspectele invocate au fost rezolvate corespunzător

de instanța de fond și cea de recurs și că deși are un titlu de despăgubire din

anul 2008 nici până în prezent despăgubirile în numerar nu au fost plătite.

instanței asupra contestației în anulare

Examinând decizia

instanței de recurs prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că

prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. nu sunt incidente

în cauză.

Potrivit acestui text

legal, „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație,

(…), când instanța, respingând recursul, (…), a omis din greșeală să cerceteze

vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Înalta Curte remarcă

mai întâi că recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, autoritate publică, nu este structurat în motive de

nelegalitate, conform art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

Practic, în cuprinsul

celor 5 pagini, autorul memoriului de recurs prezintă istoricul situației

litigioase, etapele procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr.

247/2005, cadrul normativ existent la momentul soluționării recursului prin

prisma intervenirii O.U.G. nr. 62/2010, punctând o singură critică efectivă la

adresa sentinței atacate - ce se regăsește la pagina 4, antepenultimul alineat,

până la pagina 5, al doilea alineat inclusiv - potrivit căreia: „instanța de

fond, apreciind greșit natura juridică a presupusei obligații neexecutate, ne-a

obligat în mod eronat la plata către reclamanți (eroarea aparține recurentei) a

sumei de 200.000 RON actualizat conform legii”.

În acest context,

instanța de recurs a încercat să deceleze printre celelalte susțineri ale

recurentei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților care ar

putea fi circumscrise unui motiv de recurs, expunându-l la pct. 2 din decizia

atacată.

Fie și numai din

această perspectivă, Înalta Curte constată că demersul judiciar de față al

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, deși formal se

încadrează în dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., în realitate nu

are o bază factuală.

În concret, motivele

contestației de la pct. 2.2. și 2.4. ale acestei decizii reprezintă aspecte

care au fost examinate de instanța de recurs care a reținut, după cum rezultă

din considerentele expuse succint la pct. 1, că, în raport de data introducerii

acțiunii, prevederile O.U.G. nr. 62/2010 nu sunt incidente, precum și că

principiul reparației integrale a prejudiciului impune actualizarea

despăgubirilor cu indicele de inflație. Împrejurarea că Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților nu este de acord cu rezolvarea dată nu îi

conferă dreptul de a formula un recurs la recurs, adică de a cere o nouă

evaluare a chestiunilor în dispută de către instanța care soluționează

contestația în anulare.

În privința motivului

indicat la pct. 2.1., Înalta Curte observă că obligația Autorității Naționale

pentru Restituirea Proprietăților de a plăti suma de 200.000 RON este, în mod

necesar, consecința emiterii titlului de plată, după cum s-a motivat în

considerentele deciziei atacate.

Dispozitivul unei

hotărâri judecătorești trebuie să fie interpretat prin prisma considerentelor

care îl susțin, iar în cauză acestea nu relevă dubii ori confuzii în privința

temeiului legal al obligației de plată a sumei de 200.000 RON, actualizată cu

indicele de inflație.

În fine, motivul de

la pct. 2.3. nu are nicio legătură cu decizia instanței de recurs ori cu

motivele de recurs, temeiul criticat: Legea nr. 9/1998 fiind o evidentă eroare

materială cuprinsă într-o cerere completatoare formulată de reclamantă la

judecata în primă instanță.

Soluția adoptată în

această cauză este în acord cu jurisprudența CEDO care a reținut constant că

doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei

proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității

juridice.

În lipsa unei

circumstanțe substanțiale și imperative, de natură să justifice redeschiderea

procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestații în anulare sau a unei

revizuiri, constituie o încălcare a principiului securității raporturilor

juridice și, prin aceasta, o încălcare a dreptului părților la un proces

echitabil, în sensul art. 6 § 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului

(Mitrea c. România, nr. 26105 din 03 din 29 iulie 2008 și Stanca Popescu c.

România nr. 8727 din 03 din 7 iulie 2009).

În consecință, în

temeiul art. 320 C. proc. civ. se va respinge contestația în anulare de față ca

nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge contestația

în anulare formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

împotriva Deciziei nr. 5262 din 9 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 martie 2012.