ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1619/2012

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Decizia instanței de recurs Prin Decizia nr. 5262 din 9 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de V.M.I. și de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva Sentinței nr. 3814 din 8 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut, în ce privește recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, că prin Decizia nr. 3335 din 10 noiembrie 2008, emisă de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, privind acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII - Regimul stabilirii și plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005, s-a emis titlul de despăgubire în favoarea reclamantei în cuantum de 1.915.000 RON, conform raportului de evaluare întocmit în dosarul nr. 15606/CC. Prin Notificarea din 23 noiembrie 2009, reclamanta a precizat că a primit acțiuni la Fondul Proprietatea în valoare de 1.450.000 RON, iar diferența, în cuantum de 500.000 RON nu a fost achitată în termen de 1 an de la data emiterii deciziei.

S-a mai reținut că în baza prevederilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, art. 18 1 alin. (4), respectiv art. 18 2 pct. 1 lit. a) Titlului VII, din Legea nr. 247/2005 și a opțiunii exprimate de reclamantă, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților avea obligația să emită titlul de plată pentru despăgubirile stabilite prin Decizia nr. 3335 din 10 noiembrie 2008 emisă de Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor. În raport cu principiul potrivit căruia normele legale trebuie interpretate în sensul în care să producă efecte juridice, s-a apreciat că în mod corect prima instanță a procedat la admiterea acțiunii reclamantei și obligarea ANRP la plata sumei de 200.000 RON reprezentând prima tranșă din suma datorată.

Înalta Curte a mai reținut că interpretarea art. 18 2 lit. a) Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se poate face numai prin corelare cu art. 3 lit. h) și art. 18 1 alin. (4) al aceluiași act normativ, iar o soluție de respingere a cererii reclamantei pe motiv că nu există disponibilități în cont nu poate fi primită în condițiile în care nu s-au administrat dovezi concludente care să justifice durata de soluționare a opțiunii de plată în numerar față de disponibilitățile financiare alocate, de numărul persoanelor care urmau să fie despăgubite, de volumul sau complexitatea lucrărilor administrative necesare pentru efectuarea plății.

De asemenea, pornind de la principiul reparației integrale și potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (9) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care permit actualizarea cu indicele de inflație inclusiv în privința sumelor stabilite prin titlul de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a apreciat că în mod corect instanța de fond a admis actualizarea cu indicele de inflație la data plății efective a despăgubirilor stabilite prin titlul de despăgubire. În ceea ce privește aplicabilitatea art. 3 din O.U.G. nr. 62/2010, Înalta Curte a reținut că reclamanta a formulat acțiunea la data de 27 noiembrie 2009, iar O.U.G. nr. 62/2010 a intrat în vigoare la data de 30 iunie 2010, motiv pentru care acest act normativ nu are incidență în cauză.

Raportat la recursul declarat de reclamanta V.M.I. s-a reținut că prin Sentința nr. 3814 din 8 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea reclamantei doar în ceea ce privește acordarea primei tranșe de despăgubiri în cuantum de 200.000 RON, reprezentând un procent de 40% din valoarea titlului de despăgubire, respingând în rest acțiunea, în ceea ce privește a doua tranșă în valoarea procentuală de 60% din valoarea titlului. Avându-se în vedere prevederile art. 274 și 276 C. proc. civ. precum și faptul că pretențiile reclamantei au fost încuviințate doar în parte, Înalta Curte a reținut că prima instanță a procedat în mod corect la reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă de la suma de 2500 RON, la suma de 700 RON.

2. Contestația în anulare La data de 20 decembrie 2011, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 5262 din 9 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, invocând motivul prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. Contestatoarea a susținut că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra următoarelor motive: 2.1. - motivul referitor la emiterea titlului de plată în absența căruia nu există temei pentru plată; 2.2. - intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010 care suspendă emiterea titlurilor de plată; 2.3. - nesancționarea reclamantei pentru indicarea unui temei legal eronat: Legea nr. 9/1998; 2.4.

- actualizarea despăgubirilor în baza unui temei legal inaplicabil: art. 16 alin. (9) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. 3. Apărările intimatei V.M.I. Prin concluziile scrise formulate, intimata a solicitat respingerea contestației ca nefondată, arătând, în esență, că toate aspectele invocate au fost rezolvate corespunzător de instanța de fond și cea de recurs și că deși are un titlu de despăgubire din anul 2008 nici până în prezent despăgubirile în numerar nu au fost plătite. 4. Considerentele instanței asupra contestației în anulare Examinând decizia instanței de recurs prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

Potrivit acestui text legal, „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, (…), când instanța, respingând recursul, (…), a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”. Înalta Curte remarcă mai întâi că recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, autoritate publică, nu este structurat în motive de nelegalitate, conform art. 302 1 lit. c) C. proc. civ. Practic, în cuprinsul celor 5 pagini, autorul memoriului de recurs prezintă istoricul situației litigioase, etapele procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cadrul normativ existent la momentul soluționării recursului prin prisma intervenirii O.U.G.

nr. 62/2010, punctând o singură critică efectivă la adresa sentinței atacate - ce se regăsește la pagina 4, antepenultimul alineat, până la pagina 5, al doilea alineat inclusiv - potrivit căreia: „instanța de fond, apreciind greșit natura juridică a presupusei obligații neexecutate, ne-a obligat în mod eronat la plata către reclamanți (eroarea aparține recurentei) a sumei de 200.000 RON actualizat conform legii”. În acest context, instanța de recurs a încercat să deceleze printre celelalte susțineri ale recurentei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților care ar putea fi circumscrise unui motiv de recurs, expunându-l la pct. 2 din decizia atacată. Fie și numai din această perspectivă, Înalta Curte constată că demersul judiciar de față al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, deși formal se încadrează în dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc.

civ., în realitate nu are o bază factuală. În concret, motivele contestației de la pct. 2.2. și 2.4. ale acestei decizii reprezintă aspecte care au fost examinate de instanța de recurs care a reținut, după cum rezultă din considerentele expuse succint la pct. 1, că, în raport de data introducerii acțiunii, prevederile O.U.G. nr. 62/2010 nu sunt incidente, precum și că principiul reparației integrale a prejudiciului impune actualizarea despăgubirilor cu indicele de inflație. Împrejurarea că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu este de acord cu rezolvarea dată nu îi conferă dreptul de a formula un recurs la recurs, adică de a cere o nouă evaluare a chestiunilor în dispută de către instanța care soluționează contestația în anulare.

În privința motivului indicat la pct. 2.1., Înalta Curte observă că obligația Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților de a plăti suma de 200.000 RON este, în mod necesar, consecința emiterii titlului de plată, după cum s-a motivat în considerentele deciziei atacate. Dispozitivul unei hotărâri judecătorești trebuie să fie interpretat prin prisma considerentelor care îl susțin, iar în cauză acestea nu relevă dubii ori confuzii în privința temeiului legal al obligației de plată a sumei de 200.000 RON, actualizată cu indicele de inflație. În fine, motivul de la pct. 2.3. nu are nicio legătură cu decizia instanței de recurs ori cu motivele de recurs, temeiul criticat: Legea nr. 9/1998 fiind o evidentă eroare materială cuprinsă într-o cerere completatoare formulată de reclamantă la judecata în primă instanță.

Soluția adoptată în această cauză este în acord cu jurisprudența CEDO care a reținut constant că doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice. În lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestații în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securității raporturilor juridice și, prin aceasta, o încălcare a dreptului părților la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (Mitrea c. România, nr. 26105 din 03 din 29 iulie 2008 și Stanca Popescu c. România nr. 8727 din 03 din 7 iulie 2009). În consecință, în temeiul art. 320 C. proc.

civ. se va respinge contestația în anulare de față ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge contestația în anulare formulată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva Deciziei nr. 5262 din 9 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 martie 2012.