ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1612/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată inițial la data de 27.04.2012 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 62.000 RON reprezentând daune cominatorii.

În motivarea cererii s-a arătat de către reclamantă că prin Sentința civilă nr. 4.847/03.12.2010 Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea reclamantei și a obligat intimata să emită o decizie privind despăgubirile ce i se cuvin ca urmare a Notificării nr. x/09.05.2001 în baza Legii nr. 10/2001, ce a fost soluționată prin Dispoziția de despăgubire nr. x/18.04.2007 a Primarului Mun. București și care a fost înaintată pârâtei formând obiectul dosarului nr. x. Pârâta nu a înțeles să dea urmare sentinței menționate și a formulat recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin Decizia nr. 3.706/24.06.2011 a respins recursul pârâtei - dosar nr. x/2009, ca nefondat.

Demersurile reclamantei în urma pronunțării Deciziei nr. 3.706/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au rămas infructuoase până în prezent, motiv pentru care a formulat prezenta acțiune, pe care nu a întemeiat-o în drept.

1.2. Întâmpinarea formulată în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză și depusă la dosar la data de 24.09.2012, prin serviciul registratură al instanței, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sector 1 București cu privire la solicitarea reclamantei având în vedere dispozițiilor Titlului I și VII din Legea nr. 247/2005, ale Legii nr. 554/2004 și art. 3 pct. 1 C. proc. civ.

1.3. Sentința Judecătoriei Sectorului 1 București

Prin Sentința civilă nr. 23.815/13.12.2012, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 1 București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

1.4. Încheierea Curții de Apel București

Prin Încheierea din 6.09.2013, Curtea de Apel București a trimis dosarul la Tribunalul București.

1.5. Sentința Tribunalului București

Prin Sentința nr. 379/21.01.2014, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare către Curtea de Apel București, a constatat intervenit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

1.6. Regulatorul de competență

Prin Decizia nr. 1.951/11.04.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

1.6. Sentința și considerentele Curții de Apel București

Prin Sentința nr. 2.421/19.09.2014, Curtea de Apel București a admis cererea reclamantei A. în contradictoriu cu pârâții Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și a obligat pârâta ... la plata unei despăgubiri pentru întârzierea executării de 62.000 RON.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că autoritatea pârâtă nu a executat Sentința nr. 4.874/3.12.2010, în termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004.

S-a arătat că pârâta datorează 200 RON penalități pe zi de întârziere, astfel că pentru 3 ani de întârziere s-ar datora 219.000 RON cu titlu de penalități, dar reclamanta a cerut numai 62.000 RON, conform principiului disponibilității.

Prima instanță a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, privind obligația executării hotărârilor judecătorești.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

2.1. Motivele de recurs

Prin motivele de recurs s-a susținut că instanța de fond nu a analizat apărările pe care le-a formulat, în sensul că a comunicat Decizia nr. 9.949/26.05.2011, încă din anul 2011, iar la data de 29.04.2013 decizia a fost ridicată personal de reclamantă.

S-a mai arătat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile, pentru a fi acordate daunele cominatorii, întrucât nu s-a aflat în culpă.

2.2. Analiza motivelor de recurs Înalta Curte, examinând motivele de recurs, sentința primei instanțe, probele cauzei și legislația aplicabilă, constată că recursul este fondat potrivit considerentelor ce se vor expune în continuare.

Prin Sentința nr. 4.874/3.12.2010, Curtea de Apel București a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia privind despăgubirile în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea plății de penalități de 200 RON/zi de întârziere.

Această sentință a rămas irevocabilă la 24.06.2011, prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3.706/2011.

Prin întâmpinarea depusă la instanța de fond, pârâta a arătat că a emis Decizia nr. 9.949/26.05.2011, care a fost comunicată reclamantei la data de 3.11.2011, apoi la 10.05.2012.

Din înscrisul aflat la dosar Judecătoria sector 1, rezultă că la poziția 1 din borderoul de prezentare a trimiterilor poștale recomandate este prevăzută adresa (decizia) nr. 9.949/26.05.2011, cu destinatar A., adică la domiciliul indicat de reclamantă în acțiunea inițială.

Borderoul are ștampila oficiului poștal unde s-a predat corespondența și data de primire la oficiul poștal - 7.11.2011, apoi, prin borderoul predat la poștă la 23.05.2012, s-a retrimis aceeași decizie.

Faptul că decizia nu a fost primită de reclamantă nu este imputabil pârâtei, care a emis decizia de despăgubire în termen și a făcut diligențe pentru expedierea acesteia către titular.

Prima instanță a considerat că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile legale, fără a examina probele cauzei, făcând referire la o serie de hotărâri pronunțate de instanța de contencios european, care însă nu au aplicare în speță.

Înalta Curte arată că potrivit art. 24 alin. (1) și 2 din Legea nr. 554/2004, în cazul neexecutării unei hotărâri judecătorești pronunțate de instanța de contencios administrativ, prin care o autoritate administrativă a fost obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze o operațiune administrativă, se poate aplica conducătorului autorității o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, iar reclamantul are drept la despăgubiri.

Ambele categorii de sancțiuni, respectiv amenda și despăgubirile, constituie forme ale răspunderii juridice, ca garanție a realizării dreptului de către subiectele de drept cărora le incumbă o anumită obligație.

Răspunderea juridică are natura unei obligații de a suporta consecințele legii pentru săvârșirea unei fapte ilicite care are ca funcție atât repararea prejudiciului cauzat cât și sancționarea celui vinovat de neîndeplinirea unei obligații.

Pentru antrenarea răspunderii juridice trebuie îndeplinite, cumulativ, o serie de condiții, între acestea fiind fapta culpabilă și vinovăția celui care a cauzat prejudiciul.

Neîndeplinirea obligației de a executa o hotărâre judecătorească în termenul prevăzut de lege se poate circumscrie noțiunii de faptă culpabilă de natură a antrena aplicarea amenzii și a obliga la plata despăgubirilor reglementate de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Dar, pentru a se dispune aplicarea celor două categorii de sancțiuni trebuie să se dovedească și existența vinovăției celui obligat, respectiv acesta să fi avut o vină în neexecutare.

În cauza analizată lipsește acest ultim element esențial al răspunderii juridice, potrivit celor ce se vor explica mai jos.

Instanța de fond nu a observat că în cazul dedus judecății a fost emisă Decizia nr. 9949/26.05.2011, adică mai înainte de a se fi pronunțat instanța de recurs.

Comunicarea deciziei s-a efectuat ulterior, însă aceasta nu echivalează cu neexecutarea Sentinței nr. 4.874/3.12.2010, astfel că nu se poate considera că pârâta a avut o atitudine culpabilă, de pasivitate, care ar impune aplicarea unei sancțiuni.

De altfel, în jurisprudența Curții de la Strasbourg, s-a explicat că atunci când autoritățile sunt obligate să execute o hotărâre judecătorească și nu îndeplinesc această obligație, în vederea aplicării unei sancțiuni trebuie să se țină seama de circumstanțele specifice fiecărui caz, precum și atitudinea autorităților, de eventuala inerție a acestora (cauzele Fociac c/România și Sanglier c/Franța).

Or, față de procedura complexă de verificare și evaluare a dosarelor, prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 raportată la numărul foarte mare de dosare ce trebuie soluționate și având în vedere că decizia s-a emis în termen, nu se poate aprecia că a existat o conduită culpabilă a autorității.

Având în vedere considerentele prezentei decizii, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul se va admite și se va respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva Sentinței civile nr. 2.421 din 19 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința recurată, în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2015.

Procesat de ED