ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3184/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, la data de 07 decembrie 2009, sub nr. 16446/302/2009, reclamanta S.I.L. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata prețului de piață al apartamentului nr. x, situat în București, str. Av. Șerban Petrescu. Prin Sentința civilă nr. 7399 din 08 noiembrie 2010, Judecătoria sectorului 5 București a respins cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 628/ A din 28 iunie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă, a anulat sentința apelată și a reținut cauza, pentru judecată în primă instanță, la Tribunalul București, constatând că, în raport de valoarea pretențiilor solicitate a fi recunoscute prin cererea reclamantei, astfel cum au fost evaluate prin expertiza administrată în primă instanță la suma de 620.000 lei, tribunalului îi revine competența de primă instanță în soluționarea pricinii, în temeiul prevederilor art. 2 lit. b) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 01 august 2011. Prin Sentința civilă nr. 652 din 30 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, acțiunea formulată de reclamanta S.I.L., precum și cererea acesteia, privind acordarea cheltuielilor de judecată, luându-se act că pârâtul nu solicită cheltuieli de judecată. În pronunțarea acestei hotărâri, Tribunalul a reținut că, la data de 16 ianuarie 1997, între Z.G. și Z.A., autorii reclamantei, în calitate de cumpărători, și Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C. Herăstrău Nord S.A., în calitate de vânzător, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 16 ianuarie 1997, privind imobilul situat în București, str. Av.

Șerban Petrescu. Prin decizia civilă nr. 817/ A din 13 mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate. Curtea de Apel București a reținut că: “În favoarea intimaților cumpărători nu poate fi reținută buna credință, aceștia asumându-și indirect, prin neverificarea situației, riscul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu un neproprietar. În condițiile în care reaua credință a statului este în afară de orice îndoială, cunoscând sau fiind obligat să cunoască faptul că deține imobilul fără un titlu valabil, imobil pentru care se formulase cerere de restituire în natură și această cerere nu era soluționată, contrar dispozițiilor art. 9 din Legea 112/1995, iar cumpărătorii au fost, la rândul lor, de rea credință”.

Această decizie a fost menținută prin decizia civilă nr. 153/ R din 02 martie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. S-a arătat în această decizie că: „nu se mai poate vorbi despre respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, atât timp cât s-a reținut că imobilul fusese preluat fără titlu de către stat. Cum Legea nr. 112/1995 prevedea posibilitatea vânzării către chiriași doar a imobilelor preluate de stat cu titlu și cum, în speță, s-a reținut că imobilul în litigiu nu fusese prelat de stat cu titlu, rezultă cu evidență că nu se mai poate vorbi despre respectarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995, la încheierea contractelor”.

În drept, Tribunalul a avut în vedere prevederile art. 50 1 din Legea 1/2009, conform cărora proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Or, în speța de față, astfel cum s-a reținut cu putere de lucru judecat prin deciziile ale căror considerente au fost redate anterior, contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nu a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 și ambele părți au fost de rea credință la încheierea acestuia.

Față de cele reținute, Tribunalul a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată. În baza principiului culpei procesuale, Tribunalul a respins și cererea reclamantei, privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca nefondată. Prin decizia civilă nr. 431/ A din 27 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă împotriva sentinței civile sus-menționate, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat sentința apelată și a admis acțiunea formulată de reclamanta S.I.L. L-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 620.000 lei, reprezentând valoarea de piață a apartamentului x, situat în București, str. Av.

Șerban Petrescu. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: În mod greșit, prima instanță a soluționat prezenta cauză fără a ține seama de toate particularitățile ei, raportându-se, exclusiv, la conținutul și soluțiile pronunțate de Curtea de Apel București, prin deciziile nr. 817/ A din 13 mai 2005 și nr. 153/ R din 2 martie 2007, prin care a fost soluționată definitiv și irevocabil, printre altele, acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București și autorii reclamantei, soluții ce au fost pronunțate în urma promovării unui recurs în anulare al Procurorului General împotriva deciziei irevocabile nr. 1005 din 13 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, care soluționase același litigiu.

Tot astfel, Curtea a apreciat că, în mod nejustificat, prima instanță a nesocotit importanța și consecințele juridice ale deciziei civile nr. 1005 din 13 martie 2003 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în Dosarul nr. 934/2002, decizie cu caracter irevocabil, prin care această instanță s-a pronunțat în recurs și a stabilit valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului în litigiu.

Contrar faptului că, prin motivele sale de apel, apelanta reclamantă a atras atenția asupra existenței acestei hotărâri judecătorești irevocabile, ce a fost pronunțată în istoricul acțiunii în revendicare și în constatarea nulității absolute a titlului autorilor săi asupra apartamentului sus menționat, hotărâre prin care a pretins că ei sau autorilor săi le-a fost recunoscut dreptul la „un bun”, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., dar care a fost desființată în urma promovării unui recurs în anulare, cu consecința privării sale de dreptul de proprietate astfel recunoscut, în absența totală a unei despăgubiri, și deși partea a invocat aplicarea directă, în cazul său, a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

și a jurisprudenței Curții Europene, în virtutea dispozițiilor art. 20 din Constituție, prima instanță s-a rezumat, în soluționarea cauzei, la observarea împrejurării că reclamanta nu se încadrează în ipoteza legală a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, respingându-i acțiunea prin care a solicitat acordarea unei despăgubiri la nivelul valorii de piață a bunului pe care l-a pierdut în disputa cu fostul proprietar. În opinia Curții, mai multe elemente erau relevante în soluționarea cererii reclamantei și a căror observare justifică admiterea acesteia. Astfel, deși acțiunea în revendicarea imobilului din București, str. Av.

Șerban Petrescu și în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din acesta, printre care și cel încheiat de autorii reclamantei cu Primăria Municipiului București, s-a finalizat în mod irevocabil prin decizia nr. 153/ R din 2 martie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, în Dosarul nr. 28728/1/2005, în sensul admiterii sale integrale (așadar, cu consecința constatării nulității absolute și a contractului de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997 și a restituirii integrale a imobilului succesoarelor în drepturi ale foștilor proprietari), totuși este de reținut că, atât această decizie, cât și aceea dată în faza de apel, nr. 817/ A din 13 mai 2005 a Curții de Apel București, evocată în hotărârea primei instanțe, au fost pronunțate în rejudecarea cauzei, în urma promovării și admiterii recursului în anulare al Procurorului General, exercitat în condițiile art. 330 pct. 2 C. proc.

civ. și îndreptat împotriva deciziei irevocabile nr. 1005 din 13 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, ce soluționase irevocabil același litigiu. Prin decizia nr. 1005 din 13 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, pronunțată în majoritate, fusese soluționată, în mod irevocabil, aceeași acțiune în revendicare și în constatarea nulității absolute a actelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobil, decizia instanței de recurs validând hotărârea de primă instanță a Tribunalului București, secția a III-a civilă, nr. 192 din 18 decembrie 2000, prin care fusese respinsă, integral, acțiunea. În considerentele deciziei instanței supreme s-a reținut că imobilul revendicat a fost trecut, cu titlu, în proprietatea statului, alături de alte zece imobile aflate la adrese și în localități diferite, situație în care autorul reclamanților nu poate fi considerat persoană exceptată de la naționalizare.

De asemenea, s-a reținut că, în momentul încheierii celor trei contracte de vânzare-cumpărare, subdobânditorii au fost de bună credință, astfel că nu se putea reține cauza ilicită a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobil. Apelanta reclamantă din prezenta cauză a cerut să se constate îndreptățirea ei la a fi despăgubită cu valoarea de piață a apartamentului pe care autorii săi îl cumpăraseră, invocând că, prin pronunțarea deciziei irevocabile nr. 1005 din 13 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, părinților săi și, implicit ei, li s-a consfințit existența unui „bun” în patrimoniu, bun de care au fost lipsiți fără o despăgubire echivalentă, prin promovarea și admiterea unui recurs în anulare, cu consecința desființării amintitei hotărâri.

Curtea nu poate să constate decât că jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, de care este obligată să țină seama în virtutea obligațiilor specifice asumate de Statul român prin Legea nr. 30/1994, privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și protocoalelor adiționale la această Convenție, este în sensul indicat de reclamantă. Astfel, încă de la momentul pronunțării sale în cauza Brumărescu împotriva României, Curtea Europeană a concluzionat că fusese încălcat art. 6§1 pe motiv că „anularea unei hotărâri definitive ca urmare a exercitării unei căi de atac extraordinare era contrară principiului securității juridice. În temeiul acestui principiu, nici o parte nu este autorizată să solicite supervizarea unei hotărâri definitive și executorii numai cu scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă hotărâre în această privință.

Instanțele de grad superior nu trebuie să folosească puterea de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a efectua o nouă examinare. Supervizarea nu poate să devină o cale de atac mascată și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra subiectului în cauză nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză.

Nu se pot face derogări de la acest principiu decât atunci când acest lucru este impus de motive substanțiale și imperative” (Riabykh împotriva Rusiei, 1999). Dar, separat de constatarea încălcării art. 6§1 din Convenție, Curtea s-a pronunțat în repetate rânduri în cauze care au ridicat probleme similare, constatând și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a repunerii pe rol a soluției pronunțate în mod definitiv în cazul unui litigiu și privării reclamanților de bunurile de care beneficiau la încheierea procedurii, pe calea recursului în anulare (a se vedea, printre altele, Brumărescu împotriva României, SC M.E.I.I.G. SA împotriva României, SC P.B.D. SRL împotriva României, cauza Raicu împotriva României sau cauza Lipănescu ș.a.

împotriva României).

În special, în cauza Raicu împotriva României, ale cărei date de fapt sunt similare cu ale cauzei de față, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că reclamanta beneficia de un „bun”, în sensul jurisprudenței sale, în baza hotărârii definitive din acea cauză, care recunoscuse valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare prin care reclamanta dobândise apartamentul litigios, considerând că desființarea de către Curtea Supremă de Justiție a acestei hotărâri a avut ca efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 Protocolul nr. 1. Curtea Europeană a mai amintit că „o privare de proprietate care să țină de cea de-a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că ea a intervenit din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege”, dar și că „trebuie păstrat un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului.

Echilibrul ce trebuie păstrat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă. Echilibrul este atins, de obicei, atunci când despăgubirea plătită persoanei private de proprietate este rezonabilă în raport cu valoarea „venală” a bunului, așa cum este ea stabilită la data când a intervenit privarea de proprietate” (par. 36 din hotărârea pronunțată în cauza Raicu împotriva României).

Întrucât judecătorul național trebuie să fie primul judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului și, văzând principiile care au fost conturate în jurisprudența Curții Europene în cauze similare celei pendinte, Curtea a făcut aplicarea directă a acestora și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, aplicabile cu prioritate în raport cu legea internă, reprezentată de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată (și în a cărei ipoteză legală nu se regăsește cuprinsă și situația juridică în care se află reclamanta), în virtutea dispozițiilor art. 20 din Constituție.

În consecință, Curtea a reținut că, prin decizia civilă nr. 1005 din 13 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, prin care s-a statuat, în mod irevocabil, (printre altele) asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997, încheiat între Primăria Municipiului București și autorii reclamantei, s-a consfințit, cu titlu definitiv, existența unui „bun” - în sensul jurisprudenței C.E.D.O. - în patrimoniul acestora, respectiv al reclamantei.

Desființarea acestei hotărâri judecătorești irevocabile, prin decizia nr. 179 din 17 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, de admitere a recursului în anulare declarat de Procurorul General, a avut ca efect privarea reclamantei (autorilor săi) de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, încălcarea acestui drept putând fi compensată, în vederea restabilirii unui just echilibru, doar prin acordarea, în favoarea apelantei reclamante, a unei despăgubiri la nivelul unei sume ce corespunde valorii de piață a apartamentului de care a fost evinsă. În determinarea acestei valori de piață, reclamanta s-a prevalat de raportul de expertiză administrat în fața Judecătoriei sectorului 5 București (filele 67 - 73 din dosarul acestei instanțe), ale cărui concluzii, contestate doar de reclamantă, au fost menținute în urma răspunsului expertului la obiecțiuni (fila 111 dosar fond).

Apreciind că valoarea determinată de expert corespunde unei valori rezonabile a bunului, în considerarea elementelor sale caracteristice și a locului situării sale, Curtea a apreciat că, pentru motivele arătate și în temeiul art. 296 C. proc. civ., se impune admiterea apelului declarat, schimbarea sentinței apelate, admiterea acțiunii și obligarea pârâtului să plătească reclamantei 620.000 lei, reprezentând valoarea de piață a apartamentului x, situat în București, str. Av. Șerban Petrescu. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Hotărârea pronunțata de instanța de apel este netemeinică și nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.), având în vedere următoarele considerente: I. Hotărârea instanței de apel este criticabilă, întrucât instanța, în mod greșit, a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata valorii de piață a imobilului, fără a avea în vedere că reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, și nu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Astfel, conform principiului disponibilității, instanța este ținută a se pronunța doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a proceda la rezolvarea unui litigiu decât dacă a fost sesizată în acest scop de partea interesată. Prin urmare, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității.

Curtea de Apel nu poate pronunța hotărârea în contradictoriu cu o altă persoana în proces, decât aceea arătată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, și este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut. De asemenea, Statul Român este o persoană juridică distinctă, care acționează prin Ministerul Finanțelor Publice, iar, pe de altă parte, Ministerul Finanțelor Publice este o persoană juridică distinctă, care poate acționa în nume propriu sau în calitate de reprezentant al Statului Român. II. Hotărârea instanței este nelegală și netemeinică, întrucât aceasta, în mod greșit, a dispus, în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 620.000 lei, reprezentând valoarea de piața a imobilului în litigiu, sens în care invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

Astfel, în prezenta speță, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice nu au legitimare procesuală pasivă, având în vedere următoarele considerente: În primul rând, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț. Or, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice, nefiind părți în contractul de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997, dintre reclamantă și Primăria Municipiului București, ci terți față de acesta, au doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea, în prezenta cauză, a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală pasivă acestor instituții. În speță, sunt întrunite condițiile garanției pentru evicțiune a vânzătorului, neputând fi antrenată răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că nu există culpa acestor instituții. Art. 1337 C. civ. reprezintă o dispoziție de drept comun, care nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

De asemenea, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerului Finanțelor Publice. Un alt aspect este acela că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează, în mod expres și limitativ, situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, și anume aceste contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, în speța dedusă judecații, dispozițiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile, întrucât, în cauză, nu exista o hotărâre definitivă și irevocabilă, prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare amintit mai sus.

III. Pe fondul cauzei, hotărârea instanței de apei este criticabilă în ceea ce privește obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului, fără a se avea în vedere dispozițiile art. 50 alin. (2) 1 și art. 50 alin. (3), din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, unde se prevăd, expres și limitativ, situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului de piața plătit de către chiriași. Pentru a fi aplicabile dispozițiile legale menționate mai sus, se cere să fie întrunite cumulativ două condiții, și anume: încheierea contractelor de vânzare cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și aceste contracte să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă și irevocabilă.

Totodată, dispozițiile art. 50 1 fac vorbire despre „contracte ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”, însă textul de lege are în vedere existența unei hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la cumpărarea imobilului, În caz contrar, legiuitorul nu ar mai fi inclus, în dispoziția legală enunțată mai sus, condițiile pe care reclamantul trebuie sa le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea prețului la valoarea de circulație.

În ceea ce privește respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, această condiție nu este îndeplinită în speță, întrucât, prin decizia civila nr. 817/ A din 13 mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate din 16 ianuarie 1997. Prin decizia civilă sus menționată, s-a reținut că „în favoarea intimaților cumpărători nu poate fi reținută buna credință, aceștia asumându-și indirect, prin neverificarea situației, riscul încheierii contractelor de vânzare cumpărare cu un neproprietar. În condițiile în care reaua credință a statului este în afară de orice îndoială, cunoscând sau fiind obligat să cunoască faptul că deține imobilul fără un titlu valabil, imobil pentru care se formulase cerere de restituire în natură și că această cerere nu este soluționată, contrar dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, cumpărătorii au fost, la rândul lor de rea credință”.

Această decizie a fost menținută prin decizia civilă nr. 153/ R din 02 martie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală”. În această decizie s-a arătat că „nu se mai poate vorbi despre respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, atât timp cât s-a reținut că imobilul în litigiu nu fusese preluat de stat cu titlu”. Astfel, nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamantă rezida în faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare cumpărare, avea obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca, în calitate de cumpărătoare al unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligente pentru a afla situația juridică a imobilului.

Daca ar fi făcut aceste minime diligențe, ar fi aflat că trecerea, în patrimoniul statului, a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil și, prin urmare, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995. Faptul că reclamanta nu a depus minime diligențe, cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea cu bună credință a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă, de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei.

În plus, în speța de față, s-a statuat, prin hotărâre judecătorească, că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente, ceea ce înseamnă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor actului normativ menționat. În consecință, având în vedere că reclamanta își invocă propria turpitudine, și anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu poate beneficia de prețul de piață al imobilului. Recurentul susține, în consecință, încălcarea dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care decizia atacată, prin care a fost obligat la plata prețului de piață al imobilului, este netemeinică și nelegală.

Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. Intimata reclamantă nu a depus întâmpinare. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: I. Critica referitoare la încălcarea principiului disponibilității părților, prin substituirea greșită, de către instanță, a pârâtului chemat în judecată, de către reclamantă, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care nu a figurat ca parte chemată în judecată, va fi verificată din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Se susține, astfel, încălcarea unei forme de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de textul de lege sus-menționat. Critica este neîntemeiată. În mod corect, Curtea de Apel a pronunțat decizia în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, chiar dacă reclamanta a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice.

După cum s-a arătat anterior, partea sus-menționată a solicitat, în petitul cererii de chemare în judecată, obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor echivalente cu valoarea de piață a imobilului dobândit în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil pe care aceasta l-a pierdut, prin hotărâre irevocabilă, în urma admiterii acțiunii în revendicare și acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, formulată de unul dintre coproprietarii imobilului în litigiu. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării și completării prin Legea nr. 1/2009.

Potrivit textului de lege arătat, alin. (1), „ Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”. În cazul acestui tip de acțiune, calitate procesuală pasivă o are Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din aceeași lege, care prevede că „Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1 – cazul cererii de față) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menționat, Ministerul Finanțelor Publice apare ca plătitor al prețului de piață al imobilelor, în realitate, el acționează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul și direct implicat în situația care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu. Astfel, Statul este cel care a preluat în mod abuziv, de cele mai multe ori, fără titlu valabil, în regimul politic trecut, imobilele aparținând unor persoane fizice, pe care, ulterior, le-a înstrăinat, potrivit Legii nr. 112/1995, către chiriași, care au plătit un preț pentru bunul astfel dobândit.

Ulterior, cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar sau cu moștenitorii lui, urmează să recupereze prețul plătit la încheierea contractului, reactualizat, sau să obțină valoarea de piață a bunului, în mod firesc, de la cel care le-a vândut, și anume Statul, prin reprezentantul său legal. Or, în această materie, potrivit art. 50 alin. (3), reprezentarea Statului se face de către Ministerul Finanțelor Publice, care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în prețul plătit de cumpărătorii chiriași și din care, corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.

Ministerul acționează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menționate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligație în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie. De altfel, și potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.

Ca atare, deși i se recunoaște statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect de drepturi și obligații, fiind o entitate teoretică și abstractă, acționează, în îndeplinirea obligațiilor sau atribuțiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces și nici în raporturile juridice civile, ca atare, în absența unor reprezentanți. Cu excepția unei dispoziții speciale, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, ceea ce este și cazul ipotezei în care se pune problema restituirii prețului reactualizat/plății valorii de circulație a bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Este fără dubiu că Ministerul Finanțelor Publice nu are nicio contribuție proprie și efectivă în tot acest lanț de raporturi juridice, începând cu preluarea imobilului de la fostul proprietar și până la restituirea prețului sau a valorii de circulație către cumpărători, și, cu atât mai puțin, vreo culpă în situația juridică creată în legătură cu bunul imobil respectiv și, în final, cu efectele pierderii proprietății bunului, de către cumpărători. Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obținute din vânzarea imobilelor către chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerul Finanțelor, și, în mod firesc, din același fond, se vor achita, în condițiile legii, sumele de bani reprezentând prețul reactualizat sau valoarea de piață a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.

Ministerul Finanțelor Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la cumpărători, este firesc să constituie instituția prevăzută de lege și pentru procesul invers, și anume în efectuarea de plăți către cumpărătorii care au pierdut imobilul, acționând, însă, în numele statului, în acest sens. Prin urmare, nu se poate reține nicio încălcare a principiului disponibilității, urmare a deciziei pronunțate, deoarece Curtea a reținut calitatea procesuală pasivă în persoana chemată în judecată în calitate de pârât, de către reclamantă, neexistând nicio diferență, din punct de vedere juridic, între Ministerul Finanțelor Publice, care, potrivit legii, acționează în numele statului în acest tip de acțiuni, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Statul reprezintă entitatea ce trebuie să achite sumele de bani sus menționate, prin organismul prevăzut de art. 50 alin. (3), pentru asigurarea, în fapt, a acestor plăți, și anume Ministerul Finanțelor Publice. Reclamanta a intenționat să atragă în proces persoana care are obligația de plată, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 112/1995, iar instanța de apel a dat curs acestui demers, identificând, în mod corect, calitatea procesuală pasivă în persoana Ministerul Finanțelor Publice, reprezentantul statului în privința executării acestei obligații, potrivit celor deja arătate. Ca urmare, nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Curtea stabilind, în mod corect, judecarea cauzei în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

II. În ceea ce privește critica referitoare la faptul că pârâtul nu justifică legitimare procesuală pasivă, față de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta va fi verificată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod. În mod corect, Curtea de Apel a considerat că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, justifică legitimare procesuală pasivă, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată prin motivele de recurs, fiind neîntemeiată. În raport de obiectul și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, precum și de data la care a fost înregistrată aceasta, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 pentru modificarea Legii nr. 10/2001, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, justifică legitimare procesual pasivă în procesul de față.

Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) 1 din același text de lege (prețul de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent, Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Obligația de plată a prețului de piață revine pârâtului în temeiul dispoziției legale sus-enunțate, astfel încât nu prezintă relevanță persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriașul cumpărător.

Nu acesteia din urmă îi revine obligația de plată, deoarece această obligație nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a înțeles să o stabilească în sarcina Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile arătate mai sus. Ca atare, nu interesează nici aspectul culpei la încheierea actului juridic în discuție. Nici principiul relativității efectelor actului juridic nu poate constitui temei al admiterii recursului pentru motivul determinat de lipsa calității procesuale pasive, din moment ce nu relațiile contractuale stau la baza obligației de restituire a prețului de piață. Cât privește persoana care răspunde pentru evicțiune în temeiul dreptului comun (art. 1337 și următoarele C. civ.), respectiv vânzătorul, nici acest aspect nu prezintă relevanță față de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată și de data când a fost introdusă.

Astfel, după cum rezultă din acțiune, aceasta a fost fundamentată, din punct de vedere juridic, pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, iar nu pe dreptul comun. Pe de altă parte, dispoziția sus-enunțată reprezintă o dispoziție specială, aplicabilă în materia imobilelor preluate în mod abuziv, pentru care s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea prevederilor acestui act normativ, contracte desființate ulterior prin hotărâre judecătorească irevocabilă. În consecință, fiind o normă specială, este aplicabilă prioritar, înlăturând dreptul comun în materie, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”-„legea specială derogă de la cea generală”.

Cum reclamanta a introdus acțiunea ulterior intrării în vigoare a dispoziției legale în discuție (la 4 decembrie 2009, data poștei), această lege este aplicabilă conform principiului enunțat mai sus. Ca atare, toate susținerile recurentului în legătură cu calitatea procesuală pasivă pe care ar justifica-o vânzătorul imobilului în temeiul garanției pentru evicțiune nu au legătură cu prezenta acțiune și nu vor fi avute în vedere de instanță la soluționarea recursului. Referitor la natura normei instituită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta stabilește, în mod clar, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, în numele statului, în cererile de restituire a prețului de piață al imobilului.

Această dispoziție are caracter procesual, legiuitorul nerezumându-se doar la identificarea sursei din care se va face plata, contrar opiniei recurentului. În ceea ce privește inexistența unei hotărâri irevocabile de desființare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă, aceasta vizează fondul cauzei, iar nu legitimarea procesuală pasivă. În concluzie, nu va fi analizată în cadrul acestui motiv de recurs. În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în numele Statului Român, justifică legitimare procesuală pasivă în speță, Curtea de Apel dispunând în mod corect judecarea litigiului în contradictoriu cu partea în discuție. III.

Criticile pe fondul cauzei, prin care recurentul invocă nerespectarea condițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în sensul încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și al existenței unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de desființare a actului juridic respectiv, pentru ca reclamanta să beneficieze de prețul de piață al bunului, nu vizează argumentele instanței de apel în ceea ce privește admiterea acțiunii.

Astfel, în esență, Curtea de Apel, în baza principiului priorității tratatelor internaționale în materia drepturilor omului față de legislația națională, principiu reglementat de art. 20 din Constituția României, și pornind de la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului creată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a dispus admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la plata prețului de piață al imobilului în litigiu, determinat de împrejurarea că autorii reclamantei, cât și aceasta din urmă, au „un bun” în sensul art. 1 Protocolul nr. 1, constând în prima hotărâre irevocabilă, respectiv decizia civilă nr. 1005 din 13 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, prin care s-a recunoscut valabilitatea actului juridic în litigiu, menținându-se hotărârea primei instanțe, nr. 192 din 18 decembrie 2000, prin care fusese respinsă, integral, acțiunea în revendicare și în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Această hotărâre a fost desființată în urma promovării unui recurs în anulare de către Procurorul General, ceea ce contravine jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (cauza Brumărescu contra României, cauza Raicu contra României ș.a.). Aplicând, cu prioritate, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene în materie, instanța de apel a înlăturat aplicarea dreptului național în cauza de față, fără să mai cerceteze, astfel, îndeplinirea cerințelor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Recurentul, în susținerea cererii de recurs, a criticat decizia din perspectiva neîntrunirii condițiilor cerute de legislația națională pentru obligarea pârâtului la plata prețului de piață al imobilului, prevăzute de textul legal sus-menționat, fără să arate, însă, de ce legea națională ar fi aplicabilă prioritar față de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene, avută în vedere de instanța de apel la pronunțarea deciziei atacate. Doar dacă ar fi formulat o asemenea susținere și, sub condiția ca prezenta instanță să o fi găsit-o întemeiată, s-ar fi putut proceda la verificarea condițiilor prevăzute de legea națională (art. 50 1 din Legea nr. 10/2001) pentru obținerea prețului de piață al imobilului.

De asemenea, recurentul nu a criticat, în niciun, fel, modul în care Curtea de Apel a interpretat și aplicat la speța de față cerințele art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și jurisprudența relevantă. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Chiar dacă textul de lege sus-menționat nu prevede, în mod expres, cerința ca motivele căii de atac să vizeze hotărârea recurată, această cerință rezultă, fără dubiu, din dispoziția enunțată, deoarece controlul judiciar al soluției pronunțate în apel nu se poate realiza decât prin raportare la considerentele avute în vedere de instanța respectivă în fundamentarea hotărârii atacate.

Cum recurentul nu a criticat decizia recurată pentru argumentele de fond (incidența art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și aplicarea jurisprudenței europene în materie) avute în vedere de Curte în admiterea apelului, cu consecința admiterii acțiunii formulate de reclamantă, și nici nu a arătat de ce instanța de apel ar fi procedat în mod greșit la aplicarea prioritară a documentului european, criticile sale, vizând neîndeplinirea condițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, nu pot fi analizate în prezentul recurs. În consecință, soluția instanței de apel este legală și în ceea ce privește fondul cauzei. Având în vedere aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei civile nr. 431/ A din 27 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 iunie 2013.