ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3184/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3184/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 5 București, la data de 07 decembrie 2009, sub nr. 16446/302/2009,

reclamanta S.I.L. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să

dispună obligarea pârâtului la plata prețului de piață al apartamentului nr. x,

situat în București, str. Av. Șerban Petrescu.

Prin Sentința civilă nr.

7399 din 08 noiembrie 2010, Judecătoria sectorului 5 București a respins cererea

formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr.

628/ A din 28 iunie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

apelul declarat de apelanta-reclamantă, a anulat sentința apelată și a reținut

cauza, pentru judecată în primă instanță, la Tribunalul București, constatând că,

în raport de valoarea pretențiilor solicitate a fi recunoscute prin cererea

reclamantei, astfel cum au fost evaluate prin expertiza administrată în primă

instanță la suma de 620.000 lei, tribunalului îi revine competența de primă

instanță în soluționarea pricinii, în temeiul prevederilor art. 2 lit. b) C.

proc. civ.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

01 august 2011.

Prin Sentința civilă nr.

652 din 30 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

au fost respinse, ca nefondate, acțiunea formulată de reclamanta S.I.L., precum

și cererea acesteia, privind acordarea cheltuielilor de judecată, luându-se act

că pârâtul nu solicită cheltuieli de judecată.

În pronunțarea

acestei hotărâri, Tribunalul a reținut că, la data de 16 ianuarie 1997, între Z.G.

și Z.A., autorii reclamantei, în calitate de cumpărători, și Primăria

Municipiului București, prin mandatar S.C. Herăstrău Nord S.A., în calitate de

vânzător, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 16

ianuarie 1997, privind imobilul situat în București, str. Av. Șerban Petrescu.

Prin decizia civilă nr.

817/ A din 13 mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu plata

în rate.

Curtea de Apel

București a reținut că: “În favoarea intimaților cumpărători nu poate fi

reținută buna credință, aceștia asumându-și indirect, prin neverificarea

situației, riscul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu un

neproprietar.

În condițiile în care

reaua credință a statului este în afară de orice îndoială, cunoscând sau fiind

obligat să cunoască faptul că deține imobilul fără un titlu valabil, imobil

pentru care se formulase cerere de restituire în natură și această cerere nu

era soluționată, contrar dispozițiilor art. 9 din Legea 112/1995, iar

cumpărătorii au fost, la rândul lor, de rea credință”.

Această decizie a

fost menținută prin decizia civilă nr. 153/ R din 02 martie 2007 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

S-a arătat în această

decizie că: „nu se mai poate vorbi despre respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

atât timp cât s-a reținut că imobilul fusese preluat fără titlu de către stat.

Cum Legea nr. 112/1995

prevedea posibilitatea vânzării către chiriași doar a imobilelor preluate de

stat cu titlu și cum, în speță, s-a reținut că imobilul în litigiu nu fusese

prelat de stat cu titlu, rezultă cu evidență că nu se mai poate vorbi despre

respectarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995, la încheierea

contractelor”.

În drept, Tribunalul

a avut în vedere prevederile art. 50

1

din Legea 1/2009, conform

cărora proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare.

Or, în speța de față,

astfel cum s-a reținut cu putere de lucru judecat prin deciziile ale căror

considerente au fost redate anterior, contractul de vânzare cumpărare cu plata

în rate nu a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 și ambele părți au

fost de rea credință la încheierea acestuia.

Față de cele

reținute, Tribunalul a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

În baza principiului

culpei procesuale, Tribunalul a respins și cererea reclamantei, privind

acordarea cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr.

431/ A din 27 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelanta

reclamantă împotriva sentinței civile sus-menționate, în contradictoriu cu

intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat

sentința apelată și a admis acțiunea formulată de reclamanta S.I.L.

L-a obligat pe pârât să

plătească reclamantei suma de 620.000 lei, reprezentând valoarea de piață a

apartamentului x, situat în București, str. Av. Șerban Petrescu.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele:

În mod greșit, prima

instanță a soluționat prezenta cauză fără a ține seama de toate

particularitățile ei, raportându-se, exclusiv, la conținutul și soluțiile

pronunțate de Curtea de Apel București, prin deciziile nr. 817/ A din 13 mai 2005

și nr. 153/ R din 2 martie 2007, prin care a fost soluționată definitiv și

irevocabil, printre altele, acțiunea în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997 încheiat între Primăria

Municipiului București și autorii reclamantei, soluții ce au fost pronunțate în

urma promovării unui recurs în anulare al Procurorului General împotriva

deciziei irevocabile nr. 1005 din 13 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție,

care soluționase același litigiu.

Tot astfel, Curtea a apreciat

că, în mod nejustificat, prima instanță a nesocotit importanța și consecințele

juridice ale deciziei civile nr. 1005 din 13 martie 2003 pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție în Dosarul nr. 934/2002, decizie cu caracter irevocabil,

prin care această instanță s-a pronunțat în recurs și a stabilit valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului în litigiu.

Contrar faptului că,

prin motivele sale de apel, apelanta reclamantă a atras atenția asupra

existenței acestei hotărâri judecătorești irevocabile, ce a fost pronunțată în

istoricul acțiunii în revendicare și în constatarea nulității absolute a

titlului autorilor săi asupra apartamentului sus menționat, hotărâre prin care

a pretins că ei sau autorilor săi le-a fost recunoscut dreptul la „un bun”, în

sensul jurisprudenței C.E.D.O., dar care a fost desființată în urma promovării

unui recurs în anulare, cu consecința privării sale de dreptul de proprietate

astfel recunoscut, în absența totală a unei despăgubiri, și deși partea a

invocat aplicarea directă, în cazul său, a art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O. și a jurisprudenței Curții Europene, în virtutea

dispozițiilor art. 20 din Constituție, prima instanță s-a rezumat, în

soluționarea cauzei, la observarea împrejurării că reclamanta nu se încadrează

în ipoteza legală a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

republicată, respingându-i acțiunea prin care a solicitat acordarea unei

despăgubiri la nivelul valorii de piață a bunului pe care l-a pierdut în

disputa cu fostul proprietar.

În opinia Curții, mai

multe elemente erau relevante în soluționarea cererii reclamantei și a căror

observare justifică admiterea acesteia.

Astfel, deși acțiunea

în revendicarea imobilului din București, str. Av. Șerban Petrescu și în

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a

apartamentelor din acesta, printre care și cel încheiat de autorii reclamantei

cu Primăria Municipiului București, s-a finalizat în mod irevocabil prin

decizia nr. 153/ R din 2 martie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IX-a civilă, în Dosarul nr. 28728/1/2005, în sensul admiterii sale integrale

(așadar, cu consecința constatării nulității absolute și a contractului de

vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997 și a restituirii integrale a imobilului

succesoarelor în drepturi ale foștilor proprietari), totuși este de reținut că,

atât această decizie, cât și aceea dată în faza de apel, nr. 817/ A din 13 mai 2005

a Curții de Apel București, evocată în hotărârea primei instanțe, au fost

pronunțate în rejudecarea cauzei, în urma promovării și admiterii recursului în

anulare al Procurorului General, exercitat în condițiile art. 330 pct. 2 C.

proc. civ. și îndreptat împotriva deciziei irevocabile nr. 1005 din 13 martie 2003

a Curții Supreme de Justiție, ce soluționase irevocabil același litigiu.

Prin decizia nr. 1005

din 13 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, pronunțată în majoritate,

fusese soluționată, în mod irevocabil, aceeași acțiune în revendicare și în

constatarea nulității absolute a actelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor

din imobil, decizia instanței de recurs validând hotărârea de primă instanță a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, nr. 192 din 18 decembrie 2000,

prin care fusese respinsă, integral, acțiunea.

În considerentele

deciziei instanței supreme s-a reținut că imobilul revendicat a fost trecut, cu

titlu, în proprietatea statului, alături de alte zece imobile aflate la adrese

și în localități diferite, situație în care autorul reclamanților nu poate fi

considerat persoană exceptată de la naționalizare. De asemenea, s-a reținut că,

în momentul încheierii celor trei contracte de vânzare-cumpărare,

subdobânditorii au fost de bună credință, astfel că nu se putea reține cauza

ilicită a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobil.

Apelanta reclamantă

din prezenta cauză a cerut să se constate îndreptățirea ei la a fi despăgubită

cu valoarea de piață a apartamentului pe care autorii săi îl cumpăraseră,

invocând că, prin pronunțarea deciziei irevocabile nr. 1005 din 13 martie 2003

a Curții Supreme de Justiție, părinților săi și, implicit ei, li s-a consfințit

existența unui „bun” în patrimoniu, bun de care au fost lipsiți fără o

despăgubire echivalentă, prin promovarea și admiterea unui recurs în anulare,

cu consecința desființării amintitei hotărâri.

Curtea nu poate să

constate decât că jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor

Omului, de care este obligată să țină seama în virtutea obligațiilor specifice

asumate de Statul român prin Legea nr. 30/1994, privind ratificarea Convenției

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și

protocoalelor adiționale la această Convenție, este în sensul indicat de

reclamantă.

Astfel, încă de la

momentul pronunțării sale în cauza Brumărescu împotriva României, Curtea

Europeană a concluzionat că fusese încălcat art. 6§1 pe motiv că „anularea unei

hotărâri definitive ca urmare a exercitării unei căi de atac extraordinare era

contrară principiului securității juridice. În temeiul acestui principiu, nici

o parte nu este autorizată să solicite supervizarea unei hotărâri definitive și

executorii numai cu scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă

hotărâre în această privință. Instanțele de grad superior nu trebuie să

folosească puterea de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de

drept și erorile judiciare, și nu pentru a efectua o nouă examinare.

Supervizarea nu poate să devină o cale de atac mascată și simplul fapt că ar

putea exista două puncte de vedere asupra subiectului în cauză nu este un motiv

suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se pot face derogări de la acest

principiu decât atunci când acest lucru este impus de motive substanțiale și

imperative” (Riabykh împotriva Rusiei, 1999).

Dar, separat de

constatarea încălcării art. 6§1 din Convenție, Curtea s-a pronunțat în repetate

rânduri în cauze care au ridicat probleme similare, constatând și încălcarea art.

1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a repunerii pe rol a soluției pronunțate în

mod definitiv în cazul unui litigiu și privării reclamanților de bunurile de

care beneficiau la încheierea procedurii, pe calea recursului în anulare (a se

vedea, printre altele, Brumărescu împotriva României, SC M.E.I.I.G. SA

împotriva României, SC P.B.D. SRL împotriva României, cauza Raicu împotriva

României sau cauza Lipănescu ș.a. împotriva României).

În special, în cauza

Raicu împotriva României, ale cărei date de fapt sunt similare cu ale cauzei de

față, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că reclamanta beneficia

de un „bun”, în sensul jurisprudenței sale, în baza hotărârii definitive din

acea cauză, care recunoscuse valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare

prin care reclamanta dobândise apartamentul litigios, considerând că

desființarea de către Curtea Supremă de Justiție a acestei hotărâri a avut ca

efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a

primului alineat al art. 1 Protocolul nr. 1.

Curtea Europeană a

mai amintit că „o privare de proprietate care să țină de cea de-a doua normă se

poate justifica numai dacă se demonstrează în special că ea a intervenit din

motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege”, dar și că

„trebuie păstrat un just echilibru între cerințele interesului general al

comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului.

Echilibrul ce trebuie

păstrat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și

exorbitantă. Echilibrul este atins, de obicei, atunci când despăgubirea plătită

persoanei private de proprietate este rezonabilă în raport cu valoarea „venală”

a bunului, așa cum este ea stabilită la data când a intervenit privarea de

proprietate” (par. 36 din hotărârea pronunțată în cauza Raicu împotriva

României).

Întrucât judecătorul

național trebuie să fie primul judecător al Convenției Europene a Drepturilor

Omului și, văzând principiile care au fost conturate în jurisprudența Curții

Europene în cauze similare celei pendinte, Curtea a făcut aplicarea directă a acestora

și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

aplicabile cu prioritate în raport cu legea internă, reprezentată de

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată (și în a

cărei ipoteză legală nu se regăsește cuprinsă și situația juridică în care se

află reclamanta), în virtutea dispozițiilor art. 20 din Constituție.

În consecință, Curtea

a reținut că, prin decizia civilă nr. 1005 din 13 martie 2003 a Curții Supreme

de Justiție, prin care s-a statuat, în mod irevocabil, (printre altele) asupra

valabilității contractului de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997, încheiat

între Primăria Municipiului București și autorii reclamantei, s-a consfințit,

cu titlu definitiv, existența unui „bun” - în sensul jurisprudenței C.E.D.O. -

în patrimoniul acestora, respectiv al reclamantei.

Desființarea acestei

hotărâri judecătorești irevocabile, prin decizia nr. 179 din 17 mai 2004 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, de admitere a recursului în anulare

declarat de Procurorul General, a avut ca efect privarea reclamantei (autorilor

săi) de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1

din Protocolul nr. 1, încălcarea acestui drept putând fi compensată, în vederea

restabilirii unui just echilibru, doar prin acordarea, în favoarea apelantei

reclamante, a unei despăgubiri la nivelul unei sume ce corespunde valorii de

piață a apartamentului de care a fost evinsă.

În determinarea

acestei valori de piață, reclamanta s-a prevalat de raportul de expertiză

administrat în fața Judecătoriei sectorului 5 București (filele 67 - 73 din

dosarul acestei instanțe), ale cărui concluzii, contestate doar de reclamantă,

au fost menținute în urma răspunsului expertului la obiecțiuni (fila 111 dosar

fond). Apreciind că valoarea determinată de expert corespunde unei valori

rezonabile a bunului, în considerarea elementelor sale caracteristice și a

locului situării sale, Curtea a apreciat că, pentru motivele arătate și în

temeiul art. 296 C. proc. civ., se impune admiterea apelului declarat,

schimbarea sentinței apelate, admiterea acțiunii și obligarea pârâtului să

plătească reclamantei 620.000 lei, reprezentând valoarea de piață a

apartamentului x, situat în București, str. Av. Șerban Petrescu.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Hotărârea pronunțata

de instanța de apel este netemeinică și nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.),

având în vedere următoarele considerente:

I. Hotărârea instanței

de apel este criticabilă, întrucât instanța, în mod greșit, a obligat Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata valorii de piață a imobilului,

fără a avea în vedere că reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată

în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, și nu cu Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, conform

principiului disponibilității, instanța este ținută a se pronunța doar asupra a

ceea ce s-a cerut, fără a proceda la rezolvarea unui litigiu decât dacă a fost

sesizată în acest scop de partea interesată.

Prin urmare, instanța

de apel a încălcat principiul disponibilității.

Curtea de Apel nu

poate pronunța hotărârea în contradictoriu cu o altă persoana în proces, decât

aceea arătată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, și este

obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut.

De asemenea, Statul

Român este o persoană juridică distinctă, care acționează prin Ministerul

Finanțelor Publice, iar, pe de altă parte, Ministerul Finanțelor Publice este o

persoană juridică distinctă, care poate acționa în nume propriu sau în calitate

de reprezentant al Statului Român.

II. Hotărârea instanței

este nelegală și netemeinică, întrucât aceasta, în mod greșit, a dispus, în sarcina

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata

sumei de 620.000 lei, reprezentând valoarea de piața a imobilului în litigiu,

sens în care invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice.

Astfel, în prezenta

speță, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul

Finanțelor Publice nu au legitimare procesuală pasivă, având în vedere

următoarele considerente:

În primul rând,

potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce

efecte numai intre părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna

unui terț.

Or, Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice, nefiind

părți în contractul de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997, dintre

reclamantă și Primăria Municipiului București, ci terți față de acesta, au doar

calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate

de Primăria Municipiului București.

Nici dispozițiile art.

50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea, în prezenta

cauză, a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a Ministerului

Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală pasivă acestor instituții.

În speță, sunt întrunite condițiile garanției pentru evicțiune a vânzătorului,

neputând fi antrenată răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și a Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că nu există

culpa acestor instituții.

Art. 1337 C. civ.

reprezintă o dispoziție de drept comun, care nu poate fi înlăturată prin nicio

dispoziție specială contrară, fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile

din prezentul litigiu.

De asemenea,

prevederile art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001 nu sunt norme cu caracter

procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerului Finanțelor Publice.

Un alt aspect este

acela că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează, în mod expres și limitativ,

situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la

restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, și anume aceste

contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, în speța dedusă

judecații, dispozițiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile,

întrucât, în cauză, nu exista o hotărâre definitivă și irevocabilă, prin care

să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare amintit mai sus.

III. Pe fondul

cauzei, hotărârea instanței de apei este criticabilă în ceea ce privește obligarea

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a Ministerului

Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului, fără a se avea în

vedere dispozițiile art. 50 alin. (2)

1

și art. 50 alin. (3), din

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, unde se

prevăd, expres și limitativ, situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice

poate fi obligat la restituirea prețului de piața plătit de către chiriași.

Pentru a fi

aplicabile dispozițiile legale menționate mai sus, se cere să fie întrunite

cumulativ două condiții, și anume: încheierea contractelor de vânzare cumpărare

să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și aceste

contracte să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă și

irevocabilă.

Totodată,

dispozițiile art. 50

1

fac vorbire despre „contracte ce au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”, însă textul

de lege are în vedere existența unei hotărâri în care să se rețină respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la cumpărarea imobilului,

În caz contrar,

legiuitorul nu ar mai fi inclus, în dispoziția legală enunțată mai sus, condițiile

pe care reclamantul trebuie sa le îndeplinească pentru a putea solicita

restituirea prețului la valoarea de circulație.

În ceea ce privește

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, această condiție nu este

îndeplinită în speță, întrucât, prin decizia civila nr. 817/ A din 13 mai 2005

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate din 16

ianuarie 1997.

Prin decizia civilă

sus menționată, s-a reținut că „în favoarea intimaților cumpărători nu poate fi

reținută buna credință, aceștia asumându-și indirect, prin neverificarea

situației, riscul încheierii contractelor de vânzare cumpărare cu un

neproprietar.

În condițiile în care

reaua credință a statului este în afară de orice îndoială, cunoscând sau fiind

obligat să cunoască faptul că deține imobilul fără un titlu valabil, imobil

pentru care se formulase cerere de restituire în natură și că această cerere nu

este soluționată, contrar dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995,

cumpărătorii au fost, la rândul lor de rea credință”.

Această decizie a fost

menținută prin decizia civilă nr. 153/ R din 02 martie 2007 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală”.

În această decizie

s-a arătat că „nu se mai poate vorbi despre respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995, atât timp cât s-a reținut că imobilul în litigiu nu fusese preluat de

stat cu titlu”.

Astfel, nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamantă rezida în faptul că,

urmărind să încheie un contract de vânzare cumpărare, avea obligația de a

cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput

ca, în calitate de cumpărătoare al unui bun important, cum este un apartament,

să nu efectueze un minim de diligente pentru a afla situația juridică a

imobilului. Daca ar fi făcut aceste minime diligențe, ar fi aflat că trecerea,

în patrimoniul statului, a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil și, prin

urmare, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.

Faptul că reclamanta

nu a depus minime diligențe, cu ocazia încheierii contractului de vânzare

cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea

statului, echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că

exercitarea cu bună credință a drepturilor conferite de lege reprezintă o

condiție intrinsecă, de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate

sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei.

În plus, în speța de

față, s-a statuat, prin hotărâre judecătorească, că preluarea imobilului în litigiu

s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu

sunt incidente, ceea ce înseamnă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare

s-a făcut cu nerespectarea prevederilor actului normativ menționat.

În consecință, având

în vedere că reclamanta își invocă propria turpitudine, și anume încălcarea

dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu poate

beneficia de prețul de piață al imobilului.

Recurentul susține,

în consecință, încălcarea dispozițiilor art. 50

1

alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, motiv pentru care decizia atacată, prin care a fost obligat la

plata prețului de piață al imobilului, este netemeinică și nelegală.

Solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei civile atacate, în sensul respingerii acțiunii,

ca neîntemeiată.

Intimata reclamantă

nu a depus întâmpinare.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

I. Critica

referitoare la încălcarea principiului disponibilității părților, prin

substituirea greșită, de către instanță, a pârâtului chemat în judecată, de

către reclamantă, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, cu Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, care nu a figurat ca parte chemată în

judecată, va fi verificată din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Se susține, astfel,

încălcarea unei forme de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității în

condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de textul

de lege sus-menționat.

Critica este neîntemeiată.

În mod corect, Curtea

de Apel a pronunțat decizia în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, chiar dacă reclamanta a chemat în judecată Ministerul

Finanțelor Publice.

După cum s-a arătat

anterior, partea sus-menționată a solicitat, în petitul cererii de chemare în

judecată, obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata

despăgubirilor echivalente cu valoarea de piață a imobilului dobândit în baza

unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil pe

care aceasta l-a pierdut, prin hotărâre irevocabilă, în urma admiterii acțiunii

în revendicare și acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare, formulată de unul dintre coproprietarii imobilului în

litigiu.

Acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001

în forma actuală, ca urmare a modificării și completării prin Legea nr. 1/2009.

Potrivit

textului de lege arătat, alin. (1), „

Proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

În cazul

acestui tip de acțiune, calitate procesuală pasivă o are Ministerul Finanțelor

Publice, conform art. 50 alin. (3) din aceeași lege, care prevede că

„Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1 – cazul cererii de față) se

face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul

Finanțelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Chiar

dacă, potrivit textului de lege sus-menționat, Ministerul Finanțelor Publice

apare ca plătitor al prețului de piață al imobilelor, în realitate, el

acționează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul și

direct implicat în situația care a generat pierderea bunului de către

cumpărători, iar nu Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu.

Astfel,

Statul este cel care a preluat în mod abuziv, de cele mai multe ori, fără titlu

valabil, în regimul politic trecut, imobilele aparținând unor persoane fizice,

pe care, ulterior, le-a înstrăinat, potrivit Legii nr. 112/1995, către

chiriași, care au plătit un preț pentru bunul astfel dobândit.

Ulterior,

cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar sau cu

moștenitorii lui, urmează să recupereze prețul plătit la încheierea

contractului, reactualizat, sau să obțină valoarea de piață a bunului, în mod

firesc, de la cel care le-a vândut, și anume Statul, prin reprezentantul său

legal.

Or, în

această materie, potrivit art. 50 alin. (3), reprezentarea Statului se face de

către Ministerul Finanțelor Publice, care justifică legitimarea de a sta în

proces, în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul

extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în prețul plătit de

cumpărătorii chiriași și din care, corelativ, se restituie prețul plătit, în

cazul în care cumpărătorii pierd bunul.

Ministerul

acționează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menționate, în

numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligație în legătură cu

plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie.

De

altfel, și potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele

fizice și persoanele juridice, „Statul

este persoana juridică în raporturile în care

participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

El

participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile

în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.

Ca atare,

deși i se recunoaște statului personalitate juridică în raporturile în care

participă în nume propriu, fiind considerat subiect de drepturi și obligații,

fiind o entitate teoretică și abstractă, acționează, în îndeplinirea

obligațiilor sau atribuțiilor pe care le are, prin organele sale

reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces și nici în

raporturile juridice civile, ca atare, în absența unor reprezentanți.

Cu excepția unei

dispoziții speciale, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, ceea ce

este și cazul ipotezei în care se pune problema restituirii prețului

reactualizat/plății valorii de circulație a bunului, către cumpărătorii care au

pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001).

Este fără dubiu că

Ministerul Finanțelor Publice nu are nicio contribuție proprie și efectivă în

tot acest lanț de raporturi juridice, începând cu preluarea imobilului de la

fostul proprietar și până la restituirea prețului sau a valorii de circulație

către cumpărători, și, cu atât mai puțin, vreo culpă în situația juridică

creată în legătură cu bunul imobil respectiv și, în final, cu efectele

pierderii proprietății bunului, de către cumpărători.

Potrivit art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, sumele obținute din vânzarea imobilelor către

chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerul

Finanțelor, și, în mod firesc, din același fond, se vor achita, în condițiile

legii, sumele de bani reprezentând prețul reactualizat sau valoarea de piață a

imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.

Ministerul Finanțelor

Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar

alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la cumpărători, este firesc

să constituie instituția prevăzută de lege și pentru procesul invers, și anume

în efectuarea de plăți către cumpărătorii care au pierdut imobilul, acționând,

însă, în numele statului, în acest sens.

Prin urmare, nu se

poate reține nicio încălcare a principiului disponibilității, urmare a deciziei

pronunțate, deoarece Curtea a reținut calitatea procesuală pasivă în persoana

chemată în judecată în calitate de pârât, de către reclamantă, neexistând nicio

diferență, din punct de vedere juridic, între Ministerul Finanțelor Publice,

care, potrivit legii, acționează în numele statului în acest tip de acțiuni, și

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Statul reprezintă entitatea

ce trebuie să achite sumele de bani sus menționate, prin organismul prevăzut de

art. 50 alin. (3), pentru asigurarea, în fapt, a acestor plăți, și anume

Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamanta a

intenționat să atragă în proces persoana care are obligația de plată, potrivit art.

50 alin. (3) din Legea nr. 112/1995, iar instanța de apel a dat curs acestui

demers, identificând, în mod corect, calitatea procesuală pasivă în persoana

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentantul statului în privința executării

acestei obligații, potrivit celor deja arătate.

Ca urmare, nu sunt

întrunite cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Curtea stabilind, în mod

corect, judecarea cauzei în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

II. În ceea ce

privește critica referitoare la faptul că pârâtul nu justifică legitimare

procesuală pasivă, față de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta va

fi verificată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

9 din același cod.

În mod corect, Curtea

de Apel a considerat că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, justifică legitimare procesuală pasivă, excepția lipsei calității

procesuale pasive, invocată prin motivele de recurs, fiind neîntemeiată.

În raport de obiectul

și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, precum și de data la care

a fost înregistrată aceasta, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009

pentru modificarea Legii nr. 10/2001, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, justifică legitimare procesual pasivă în procesul de față.

Conform art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, restituirea prețului

prevăzut la alin. (2)

1

din același text de lege (prețul de piață al

imobilelor

privind

contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile) se face de către Ministerul Economiei

și Finanțelor, în prezent, Ministerul Finanțelor Publice, din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

Obligația

de plată a prețului de piață revine pârâtului în temeiul dispoziției legale

sus-enunțate, astfel încât nu prezintă relevanță persoana care a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriașul cumpărător.

Nu

acesteia din urmă îi revine obligația de plată, deoarece această obligație nu

are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic

perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a

înțeles să o stabilească în sarcina Ministerul Finanțelor Publice, în

condițiile arătate mai sus. Ca atare, nu interesează nici aspectul culpei la

încheierea actului juridic în discuție.

Nici

principiul relativității efectelor actului juridic nu poate constitui temei al

admiterii recursului pentru motivul determinat de lipsa calității procesuale

pasive, din moment ce nu relațiile contractuale stau la baza obligației de

restituire a prețului de piață.

Cât

privește persoana care răspunde pentru evicțiune în temeiul dreptului comun (art.

1337 și următoarele C. civ.), respectiv vânzătorul, nici acest aspect nu

prezintă relevanță față de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată și

de data când a fost introdusă.

Astfel,

după cum rezultă din acțiune, aceasta a fost fundamentată, din punct de vedere

juridic, pe dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, introdus

prin Legea nr. 1/2009, iar nu pe dreptul comun.

Pe de

altă parte, dispoziția sus-enunțată reprezintă o dispoziție specială,

aplicabilă în materia imobilelor preluate în mod abuziv, pentru care s-au

încheiat contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cu

respectarea prevederilor acestui act normativ, contracte desființate ulterior

prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

În

consecință, fiind o normă specială, este aplicabilă prioritar, înlăturând

dreptul comun în materie, potrivit principiului „specialia generalibus

derogant”-„legea specială derogă de la cea generală”.

Cum

reclamanta a introdus acțiunea ulterior intrării în vigoare a dispoziției

legale în discuție (la 4 decembrie 2009, data poștei), această lege este

aplicabilă conform principiului enunțat mai sus.

Ca atare,

toate susținerile recurentului în legătură cu calitatea procesuală pasivă pe

care ar justifica-o vânzătorul imobilului în temeiul garanției pentru evicțiune

nu au legătură cu prezenta acțiune și nu vor fi avute în vedere de instanță la

soluționarea recursului.

Referitor

la natura normei instituită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

aceasta stabilește, în mod clar, calitatea procesuală pasivă a Ministerului

Finanțelor Publice, în numele statului, în cererile de restituire a prețului de

piață al imobilului. Această dispoziție are caracter procesual, legiuitorul

nerezumându-se doar la identificarea sursei din care se va face plata, contrar

opiniei recurentului.

În ceea

ce privește inexistența unei hotărâri irevocabile de desființare a contractului

de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă, aceasta vizează fondul cauzei, iar

nu legitimarea procesuală pasivă. În concluzie, nu va fi analizată în cadrul acestui

motiv de recurs.

În raport

de aceste considerente, Înalta Curte constată că pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, în numele Statului Român, justifică legitimare procesuală pasivă în speță,

Curtea de Apel dispunând în mod corect judecarea litigiului în contradictoriu

cu partea în discuție.

III. Criticile pe

fondul cauzei, prin care recurentul invocă nerespectarea condițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, în sensul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu cu respectarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995 și al existenței unei hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, de desființare a actului juridic respectiv, pentru ca reclamanta

să beneficieze de prețul de piață al bunului, nu vizează argumentele instanței

de apel în ceea ce privește admiterea acțiunii.

Astfel, în esență, Curtea

de Apel, în baza principiului priorității tratatelor internaționale în materia

drepturilor omului față de legislația națională, principiu reglementat de art. 20

din Constituția României, și pornind de la jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului creată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a dispus admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la

plata prețului de piață al imobilului în litigiu, determinat de împrejurarea că

autorii reclamantei, cât și aceasta din urmă, au „un bun” în sensul art. 1

Protocolul nr. 1, constând în prima hotărâre irevocabilă, respectiv decizia

civilă nr. 1005 din 13 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, prin care s-a

recunoscut valabilitatea actului juridic în litigiu, menținându-se hotărârea

primei instanțe, nr. 192 din 18 decembrie 2000, prin care fusese respinsă,

integral, acțiunea în revendicare și în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare. Această hotărâre a fost desființată în urma

promovării unui recurs în anulare de către Procurorul General, ceea ce contravine

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție (cauza Brumărescu contra României, cauza Raicu contra

României ș.a.).

Aplicând, cu

prioritate, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții

Europene în materie, instanța de apel a înlăturat aplicarea dreptului național

în cauza de față, fără să mai cerceteze, astfel, îndeplinirea cerințelor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Recurentul, în

susținerea cererii de recurs, a criticat decizia din perspectiva neîntrunirii

condițiilor cerute de legislația națională pentru obligarea pârâtului la plata

prețului de piață al imobilului, prevăzute de textul legal sus-menționat, fără

să arate, însă, de ce legea națională ar fi aplicabilă prioritar față de

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene,

avută în vedere de instanța de apel la pronunțarea deciziei atacate. Doar dacă

ar fi formulat o asemenea susținere și, sub condiția ca prezenta instanță să o

fi găsit-o întemeiată, s-ar fi putut proceda la verificarea condițiilor

prevăzute de legea națională (art. 50

1

din Legea nr. 10/2001) pentru

obținerea prețului de piață al imobilului.

De asemenea, recurentul

nu a criticat, în niciun, fel, modul în care Curtea de Apel a interpretat și

aplicat la speța de față cerințele art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și jurisprudența relevantă.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă,

sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază

recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse

printr-un memoriu separat.

Chiar dacă textul de

lege sus-menționat nu prevede, în mod expres, cerința ca motivele căii de atac

să vizeze hotărârea recurată, această cerință rezultă, fără dubiu, din

dispoziția enunțată, deoarece controlul judiciar al soluției pronunțate în apel

nu se poate realiza decât prin raportare la considerentele avute în vedere de

instanța respectivă în fundamentarea hotărârii atacate.

Cum recurentul nu a

criticat decizia recurată pentru argumentele de fond (incidența art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și aplicarea

jurisprudenței europene în materie) avute în vedere de Curte în admiterea

apelului, cu consecința admiterii acțiunii formulate de reclamantă, și nici nu

a arătat de ce instanța de apel ar fi procedat în mod greșit la aplicarea

prioritară a documentului european, criticile sale, vizând neîndeplinirea

condițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, nu pot fi analizate în

prezentul recurs.

În consecință,

soluția instanței de apel este legală și în ceea ce privește fondul cauzei.

Având în vedere

aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele

motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București,

împotriva deciziei civile nr. 431/ A din 27 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 iunie 2013.