ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 333/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin. cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, reclamantul P.F.O. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să îl oblige pe pârât la plata prețului de piață în cuantum de 548.000 RON pentru imobilul situat în București, sector 2. Prin sentința civilă nr. 5346/2009, Judecătoria sectorului 5 București, a admis excepția de necompetență materială și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, unde cauza a fost înregistrată sub nr. 32536/3/2009. Prin sentința civilă nr. 510 din data de 6 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, în Dosarul nr. 32536/3/2009, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și 3 în consecință, a fost respinsă ca prescrisă acțiunea.

Prin decizia civilă nr. 40 din 14 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat. Prin decizia civilă nr. 2665 din 6 aprilie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 32536/3/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a modificat decizia recurată în sensul că a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 510 din 6 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 2286 din 17 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul P.F.O.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că, potrivit art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, plata prețului de piață al imobilului este condiționată de îndeplinirea a două condiții, respectiv ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și sa fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Deși condiția desființării contractului este îndeplinită, cealaltă condiției, referitoare la respectarea dispozițiile Legii nr. 112/1995, nu este îndeplinită întrucât în considerentele deciziei civile nr. 1028 din 15 septembrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 4016/2004, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a reținut cu putere de lucru judecat faptul că actul de vânzare-cumpărare autentificat din 16 octombrie 2998 a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995, fiind înlăturată totodată și prezumția de bună credință a cumpărătorului.

În consecință, tribunalul a apreciat că reclamatul nu poate beneficia de art. 50 1 coroborat cu art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, iar, potrivit principiului disponibilității, instanța are obligația a se pronunța numai în limita învestirii cu cererea formulată, în speță solicitându-se numai prețul de piață al imobilului. Împotriva acestei sentințe, la data de 4 februarie 2013 a declarat apel reclamantul P.F.O. solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei 548.000 RON.

Prin decizia civilă nr. 149A din 29 mai 2013 Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul, În motivarea acestei soluții, instanța de apei a reținut că, prin Legea nr. 1/2009, lege specială în raport cu materia dreptului comun privind răspunderea pentru evicțiune reglementată de C. civ., în materia înstrăinărilor realizate în baza Legii nr. 112/1995, s-a introdus răspunderea diferențiată: s-a menținut art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile; s-a introdus art. 50 alin. (2 1 ), privind restituirea prețului de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Curtea a reținut incidența dispozițiilor art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit că, prin contract desființat se înțelege atât situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși contractul nu a fost anulat, s-a admis acțiunea în revendicare introdusă de fostul proprietar al imobilului. Ca urmare, termenul de desființare a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia. Analiza întrunirii cerințelor de valabilitate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirilor solicitate.

Prin decizia nr. 1028 din 15 septembrie 2005 a Curții de Apel București secția a III-a civilă, irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 1997. Instanța a reținut că ia data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, cumpărătorul nu îndeplinea cerința impusă de art. 9 alin. (1) din lege. Nu au fost apreciate ca fondate criticile apelantului, întrucât nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acest beneficiu fiind dat de aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat, întrucât în mod irevocabil, într-un litigiu anterior instanțele de judecată au statuat asupra acestei chestiuni de drept.

Împotriva menționatei decizii a declarat și formulat recurs, în termen legai, apelantul-reclamant P.F.O. pentru motive de oekgalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În argumentarea acestora recurentul a arătat că instanțele de fond și de apel, prin hotărârile pronunțate, i-au încălcat dreptul de a nu fi discriminat, având în vedere obligația statului român de a asigura dreptul la un proces echitabil, astfel cum rezultă din art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 20 și din art. 21 din Constituția României, din Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, toate acestea coroborate cu art. 1, respectiv obligația statului român de a-i recunoaște drepturile definite în art. 6 alin. (1), respectiv dreptul la un proces echitabil și în art. 14 teza finală din Convenție, respectiv dreptul de a nu fi discriminat în nici o situație.

Motivele reținute de instanțele inferioare sunt date cu aplicarea greșită a legii [art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.], respectiv Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției europene coroborată cu art. 20 din Constituția României, lege ce afirmă că principiile Convenției sunt prioritate oricărei legislații naționale. Neaplicând legea europeană în favoarea legislației naționale [art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001], instanțele inferioare au încălcat principiul legalității, pornind de la premisa că legea aplicabilă este una singură. Prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului statele aderante se obligă să asigure un climat de coerență legislativă, să asigure o aplicare unitară a legislației edictate.

Dacă în hotărârea Păduraru contra României instanța europeană spulbera sistemul politic și judiciar din România, de la acea dată, în hotărârea Raicu contra României nu face altceva decât ceea ce încearcă să facă Legea nr. 1/2009, adică să instaleze un aparent climat de echitate.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Recurentul nu aduce critici asupra modului de soluționare a cererii de chemare în judecată prin aplicarea prevederilor de drept intem, respectiv ale Legii nr. 10/2001, ci consideră că dispozițiile Legii nr. 10/2001 trebuiau înlăturate, în temeiul art. 20 din Constituția României, pentru a se aplica art. 14 teza finală din Convenție Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul de a nu fi discriminat, recurentul susținând că instanța trebuia să țină cont de practica judiciară pe care a depus-o la dosar pentru situații identice cu a sa, în care s-au dat hotărâri contrare celei pronunțate în prezenta cauză, Potrivit art. 20 alin. (2) al Constituției României, „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Recurentul nu indică în concret care sunt neconcordanțele între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și Legea nr. 10/2001, ca lege internă, ci invocă aplicarea neunitară a Legii nr. 10/2001 de către instanțele române, determinată de o interpretare diferită a legii interne. În acest context, art. 20 alin. (2) din Constituția României nu poate fi considerat ca fiind incident în cauză. Mai mult, nici împrejurarea că instanțele române ar fi pronunțat, cu privire la situații de fapt identice, hotărâri judecătorești în sens opus celei pronunțate în prezenta cauză, nu a fost dovedită.

Astfel, sentințele civile depuse la dosar, respectiv sentința civilă nr. 705/2009 a Tribunalului București secția a III-a civilă, sentința civilă nr. 415/2010 a Judecătoriei sectorului 5 București și sentința civilă nr. 8274/2009 a Judecătoriei sectorului 1 București nu sunt irevocabile, la dosar fiind depuse numai hotărârile judecătorești pronunțate de către prima instanță de fond, supuse căii de atac a apelului. Respectivele sentințe, pentru a putea fi invocate ca jurisprudențâ, trebuia să fi intrat sub putere de lucru judecat, adică să fi devenit irevocabile, prin respingerea căilor de atac a apelului și recursului, aspect nedovedit de către recurent.

Un argument suplimentar în justificarea caracterului nefondat al recursului este și acela că recurentul invocă în recursul de față aspecte care nu au format obiect de analiză în apel, cu toate că puteau fi invocate pe calea apelului datorită soluției de respingere a cererii de chemare în judecată de către prima instanță de fond, moment în care era conturată soluția contrară altor hotărâri judecătorești pronunțate în cazuri identice. Este unanim acceptat că principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părților din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor.

În caz contrar, dacă partea care a declarat apel nu formulează o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, aceasta nu mai are deschisă calea de atac a recursului, întrucât controlul de legalitate s-ar realiza „omisso medio”, adică s-ar verifica aspecte de legalitate cu care instanța, care a pronunțat hotărârea supusă controlului de legalitate, nu a fost investită, ceea ce nu este admisibil Pe de altă parte, întrucât nu constituie motive de ordine publică, criticile aduse de recurent nu pot fi invocate pentru prima dată în recurs. Pentru argumentele expuse anterior și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.F.O. împotriva deciziei nr. 149A din 29 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 ianuarie 2014.