ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 333/2014

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin.

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, reclamantul P.F.O.

a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

instanței să îl oblige pe pârât la plata prețului de piață în cuantum de

548.000 RON pentru imobilul situat în București, sector 2.

Prin sentința civilă nr. 5346/2009, Judecătoria

sectorului 5 București, a admis excepția de necompetență materială și a declinat

soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, unde cauza

a fost înregistrată sub nr. 32536/3/2009.

Prin sentința civilă nr. 510 din data de

6 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, în Dosarul

nr. 32536/3/2009, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune

și

3

în consecință, a fost respinsă ca prescrisă acțiunea.

Prin decizia civilă nr. 40 din 14 martie

2011 a Curții de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 2665 din 6

aprilie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 32536/3/2009, Înalta Curte de Casație și

Justiție a admis recursul, a modificat decizia recurată în sensul că a admis apelul

declarat împotriva sentinței civile nr. 510 din 6 aprilie 2010 a Tribunalului București,

secția a III-a civilă, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare

aceluiași tribunal.

În rejudecare, prin sentința civilă

nr. 2286 din 17 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins,

ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul P.F.O.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond

a reținut că, potrivit art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 astfel

cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, plata prețului de piață al imobilului

este condiționată de îndeplinirea a două condiții, respectiv ca aceste contracte

să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și sa fi fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Deși condiția desființării contractului

este îndeplinită, cealaltă condiției, referitoare la respectarea dispozițiile Legii

nr. 112/1995, nu este îndeplinită întrucât în considerentele deciziei civile

nr. 1028 din 15 septembrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 4016/2004, Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă, a reținut cu putere de lucru judecat faptul

că actul de vânzare-cumpărare autentificat din 16 octombrie 2998 a fost încheiat

cu nerespectarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995,

fiind înlăturată totodată și prezumția de bună credință a cumpărătorului.

În consecință, tribunalul a apreciat că

reclamatul nu poate beneficia de art. 50

1

coroborat cu art. 20 alin.

(2

1

) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea

nr. 1/2009, iar, potrivit principiului disponibilității, instanța are obligația

a se pronunța numai în limita învestirii cu cererea formulată, în speță solicitându-se

numai prețul de piață al imobilului.

Împotriva acestei sentințe, la data de

4 februarie 2013 a declarat apel reclamantul P.F.O. solicitând admiterea apelului,

schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată

și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei 548.000 RON.

Prin decizia civilă nr. 149A din 29 mai

2013 Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, a respins, ca nefondat, apelul,

În motivarea acestei soluții, instanța

de apei a reținut că, prin Legea nr. 1/2009, lege specială în raport cu materia

dreptului comun privind răspunderea pentru evicțiune reglementată de C. civ., în

materia înstrăinărilor realizate în baza Legii nr. 112/1995, s-a introdus răspunderea

diferențiată: s-a menținut art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, privind restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare

încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile; s-a introdus art. 50 alin. (2

1

), privind restituirea

prețului de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

Curtea a reținut incidența dispozițiilor

art. 20 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit

că, prin contract desființat se înțelege atât situația în care contractul de vânzare-cumpărare

a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși contractul

nu a fost anulat, s-a admis acțiunea în revendicare introdusă de fostul proprietar

al imobilului.

Ca urmare, termenul de desființare a contractului

are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare

a declarării nulității acestuia.

Analiza întrunirii cerințelor de valabilitate

la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare trebuie realizată exclusiv

prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească

irevocabilă, prin care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la

care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirilor solicitate.

Prin decizia nr. 1028 din 15

septembrie 2005 a Curții de Apel București secția a III-a civilă, irevocabilă s-a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 16

octombrie 1997.

Instanța a reținut că ia data intrării

în vigoare a Legii nr. 112/1995, cumpărătorul nu îndeplinea cerința impusă de

art. 9 alin. (1) din lege.

Nu au fost apreciate ca fondate criticile

apelantului, întrucât nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acest beneficiu fiind dat de aspectul

pozitiv al puterii lucrului judecat, întrucât în mod irevocabil, într-un litigiu

anterior instanțele de judecată au statuat asupra acestei chestiuni de drept.

Împotriva menționatei decizii a declarat

și formulat recurs, în termen legai, apelantul-reclamant P.F.O. pentru motive de

oekgalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea acestora recurentul a arătat

că instanțele de fond și de apel, prin hotărârile pronunțate, i-au încălcat dreptul

de a nu fi discriminat, având în vedere obligația statului român de a asigura dreptul

la un proces echitabil, astfel cum rezultă din art. 15 alin. (1), art. 16 alin.

(1), art. 20 și din art. 21 din Constituția României, din Legea nr. 30/1994 privind

ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, toate acestea coroborate cu

art. 1, respectiv obligația statului român de a-i recunoaște drepturile definite

în art. 6 alin. (1), respectiv dreptul la un proces echitabil și în art. 14 teza

finală din Convenție, respectiv dreptul de a nu fi discriminat în nici o situație.

Motivele reținute de instanțele inferioare

sunt date cu aplicarea greșită a legii [art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.],

respectiv Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției europene coroborată cu

art. 20 din Constituția României, lege ce afirmă că principiile Convenției sunt

prioritate oricărei legislații naționale.

Neaplicând legea europeană în favoarea

legislației naționale [art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001], instanțele

inferioare au încălcat principiul legalității, pornind de la premisa că legea aplicabilă

este una singură.

Prin Convenția Europeană a Drepturilor

Omului statele aderante se obligă să asigure un climat de coerență legislativă,

să asigure o aplicare unitară a legislației edictate.

Dacă în hotărârea Păduraru contra României

instanța europeană spulbera sistemul politic și judiciar din România, de la acea

dată, în hotărârea Raicu contra României nu face altceva decât ceea ce încearcă

să facă Legea nr. 1/2009, adică să instaleze un aparent climat de echitate.

Analizând recursul formulat, în raport

de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele

considerente:

Recurentul nu aduce critici asupra modului

de soluționare a cererii de chemare în judecată prin aplicarea prevederilor de drept

intem, respectiv ale Legii nr. 10/2001, ci consideră că dispozițiile Legii nr. 10/2001

trebuiau înlăturate, în temeiul art. 20 din Constituția României, pentru a se aplica

art. 14 teza finală din Convenție Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul

de a nu fi discriminat, recurentul susținând că instanța trebuia să țină cont de

practica judiciară pe care a depus-o la dosar pentru situații identice cu a sa,

în care s-au dat hotărâri contrare celei pronunțate în prezenta cauză,

Potrivit art. 20 alin. (2) al Constituției

României, „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile

interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Recurentul nu indică în concret care sunt

neconcordanțele între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului, la care România este parte, și Legea nr. 10/2001, ca lege internă, ci

invocă aplicarea neunitară a Legii nr. 10/2001 de către instanțele române, determinată

de o interpretare diferită a legii interne.

În acest context, art. 20 alin. (2) din

Constituția României nu poate fi considerat ca fiind incident în cauză.

Mai mult, nici împrejurarea că instanțele

române ar fi pronunțat, cu privire la situații de fapt identice, hotărâri judecătorești

în sens opus celei pronunțate în prezenta cauză, nu a fost dovedită.

Astfel, sentințele civile depuse la dosar,

respectiv sentința civilă nr. 705/2009 a Tribunalului București secția a III-a civilă,

sentința civilă nr. 415/2010 a Judecătoriei sectorului 5 București și sentința civilă

nr. 8274/2009 a Judecătoriei sectorului 1 București nu sunt irevocabile, la dosar

fiind depuse numai hotărârile judecătorești pronunțate de către prima instanță de

fond, supuse căii de atac a apelului. Respectivele sentințe, pentru a putea fi invocate

ca jurisprudențâ, trebuia să fi intrat sub putere de lucru judecat, adică să fi

devenit irevocabile, prin respingerea căilor de atac a apelului și recursului, aspect

nedovedit de către recurent.

Un argument suplimentar în justificarea

caracterului nefondat al recursului este și acela că recurentul invocă în recursul

de față aspecte care nu au format obiect de analiză în apel, cu toate că puteau

fi invocate pe calea apelului datorită soluției de respingere a cererii de chemare

în judecată de către prima instanță de fond, moment în care era conturată soluția

contrară altor hotărâri judecătorești pronunțate în cazuri identice.

Este unanim acceptat că principiul ierarhiei

în exercitarea căilor de atac impune părților din litigiu să exercite căile de atac

în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, dacă partea care a declarat

apel nu formulează o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva

sentinței primei instanțe, aceasta nu mai are deschisă calea de atac a recursului,

întrucât controlul de legalitate s-ar realiza „omisso medio”, adică s-ar verifica

aspecte de legalitate cu care instanța, care a pronunțat hotărârea supusă controlului

de legalitate, nu a fost investită, ceea ce nu este admisibil

Pe de altă parte, întrucât nu constituie

motive de ordine publică, criticile aduse de recurent nu pot fi invocate pentru

prima dată în recurs.

Pentru argumentele expuse anterior și în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul P.F.O. împotriva deciziei nr. 149A din 29 mai 2013 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31

ianuarie 2014.