ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4460/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4460/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 19 martie 2010 pe rolul Judecătoriei sectorului

5 și ulterior declinată spre soluționare în favoarea Tribunalului București

prin Sentința civilă nr. 4532 din 15 iunie 2010, în temeiul dispozițiilor art.

2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reclamantele H.V. și H.D. au chemat în judecată

pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea

ce se va pronunța să dispună obligarea acesteia la restituirea prețului de

piață al apartamentelor nr. 4 și 5 situate în București, str. C.A. nr. 68, et.

2, sector 4 întrucât contractele de vânzare-cumpărare prin care au fost

achiziționate au fost desființate în mod irevocabil.

În

motivarea acțiunii întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și

Legii nr. 1/2009, reclamantele au arătat că respectivele apartamente au fost

cumpărate prin contractul nr. 459 din 27 septembrie 1996 încheiat în baza Legii

nr. 112/1995, contract ce a fost desființat prin Sentința civilă nr. 3441 din

01 iunie 2006 a Judecătoriei sectorului 4 ca urmare a admiterii cererii de revendicare,

prin compararea de titluri, formulată de foștii proprietari ai acestora.

În

dovedirea acțiunii, reclamantele au depus la dosar copia contractului de

vânzare-cumpărare invocat, Sentința civilă nr. 3441 din 01 iunie 2006 a

Judecătoriei sectorului 4 rămasă irevocabilă și au solicitat efectuarea în

cauză a unei expertize tehnice de stabilire a prețului de piață actual al

apartamentelor, expertiză ale cărei concluzii au fost depuse la dosarul

Judecătoriei sectorului 5 la data de 02 iunie 2010.

Pârâtul

a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale

procesuale pasive motivat de faptul că nu a fost parte în contractul de

vânzare-cumpărare încheiat de reclamante și ulterior desființat, precum și

cererea de chemare în garanție a S.C.A.V.L. Berceni pentru obligarea acesteia

la plata comisionului încasat la data evaluării respectivului contract. De

asemenea, pârâtul a solicitat pe fond respingerea acțiunii având în vedere că

vânzarea-cumpărarea apartamentelor s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995.

La

rândul său, chemata în garanție S.C.A.V.L. Berceni, prin notele scrise depuse

la dosar, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în cererea

principală formulată de reclamante, cerere prin care - conform precizării

ulterioare - aceasta a fost chemată în judecată și în calitate de pârâtă.

Prin

încheierea din 20 octombrie 2009 Judecătoria sectorului 5 a respins ca

neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice având în vedere disp. art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, iar prin încheierea

din 16 martie 2010 a respins și excepția lipsei calității procesuale pasive a

S.C.A.V.L. Berceni.

Prin

Sentința civilă nr. 1940 din 13 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a

III-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamantele H.V. și H.D. în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.M.B.

dispunând obligarea pârâtului la plata către reclamante a sumei de 628.198 RON

despăgubiri, reprezentând prețul de piață al apartamentelor nr. 4 și 5 situate

în imobilul din București, str. C.A. nr. 68, et. 1, sector 4 și a respins, ca

neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârât împotriva

S.C.A.V.L. Berceni.

Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a reținut că în cauză sunt întrunite condițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009,

reclamantele fiind îndreptățite la restituirea prețului de piață al apartamentelor

cumpărate în baza Legii nr. 112/1995.

Examinând

actele și lucrările dosarului, tribunalul a constatat că prin Sentința civilă

nr. 3441/2006 a Judecătoriei sectorului 4 a fost desființat contractul de

vânzare-cumpărare nr. 459 din 27 septembrie 1996 încheiat de reclamante în baza

Legii nr. 112/1995 pentru cele două apartamente în litigiu în urma admiterii

acțiunii în revendicare, ca urmare a constatării nevalabilității titlului

statului și a comparării titlurilor de proprietate deținute de reclamante și

foștii proprietari ai apartamentelor, instanța acordând preferabilitate

titlului acestora din urmă.

Din

considerentele respectivei sentințe nu a rezultat niciun moment faptul că

încheierea contractului reclamantelor s-a făcut cu eludarea Legii nr. 112/1995

și nici nu a fost analizată buna-credință a acestora la momentul perfectării

actului, astfel încât prezumția legală a bunei-credințe a reclamantelor nu a

fost răsturnată.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței civile apelate, în

principal, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind

formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar - în

subsidiar - respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin

Decizia civilă nr. 89 din 02 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, s-a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței sus-menționate,

pe care a schimbat-o, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru

a se pronunța astfel, Curtea a reținut că prin acțiunea principală s-a

solicitat obligarea pârâtului la plata către reclamante a prețului de piață al

apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, în drept, fiind invocate

prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Se

reține că, într-adevăr reclamantele au dobândit prin contracte de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 imobilele pentru care

solicită despăgubiri, însă aceste contracte au fost încheiate cu Primăria

Municipiului București în calitate de vânzător, reprezentat prin mandatar

S.C.A.V.L. Berceni SA.

Instanța

de apel apreciază ca fiind reală și împrejurarea că prin Sentința civilă nr.

3441 din 01 iunie 2006 a Judecătoriei Sector 4 București, rămasă irevocabilă,

s-a dispus obligarea reclamantelor să lase în deplină proprietate și posesie

altei persoane (numita D.M.) apartamentele cumpărate, însă reține că prin

această hotărâre judecătorească nu s-a procedat la desființarea contractelor de

vânzare-cumpărare ce constituiau titlurile de proprietate ale reclamantelor,

astfel încât se argumentează că respectivele contracte sunt valabile și în

prezent, astfel că acestea trebuie să-și producă efectele juridice specifice.

Se

arată de instanța de apel că printre aceste efecte se numără și garanția pentru

evicțiune ce revine vânzătorului. Această obligație de garanție se naște în

situații precum cea din speță, în care cumpărătorul unui bun evins pierde

proprietatea lucrului (în tot sau în parte) sau este tulburat în ce privește

exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate. S-a apreciat că, în cazul

reclamantelor este vorba despre o evicțiune totală, rezultând din fapta unei

terțe persoane față de contractul de vânzare-cumpărare. Ca atare, în

considerarea prevederilor art. 1337 și urm. C. civ., vânzătorul celor două

apartamente, Primăria Municipiului București, are obligația de a garanta

reclamantele contra evicțiunii, astfel încât vânzătorul poate fi obligat la

restituirea inclusiv a valorii de circulație a imobilelor de la momentul la

care a avut loc evicțiunea, sens în care sunt și prevederile art. 1344 C. civ.

S-a

avut în vedere că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu are niciun fel de

obligație față de reclamante, fiind lipsit de calitate procesuală pasivă.

Ministerul Finanțelor Publice nu a fost vânzătorul apartamentelor și este terț

față de contractele de vânzare-cumpărare perfectate între reclamante și

Primăria Municipiului București, astfel că în sarcina sa nu poate fi reținută

obligația de garanție pentru evicțiune reglementată prin dispozițiile art. 1337

- 1351 C. civ.

Argumentează

instanța de apel că nu sunt întrunite nici cerințele impuse de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 câtă vreme contractele de vânzare-cumpărare de care se

prevalează reclamantele nu au fost desființate prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, opinându-se că Ministerul Finanțelor Publice ar fi putut fi

obligat la despăgubirile prevăzute de art. 50

1

doar dacă s-ar fi

probat că respectivele contracte au fost invalidate, ceea ce nu este cazul

speței de față.

Decizia

curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamante, criticând-o ca

fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii sub aspectul admiterii

greșite a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice, fiind invocat motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Prin

Decizia civilă nr. 4498 din 15 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă, s-a admis recursul declarat de reclamantele H.D.

și H.V. împotriva Deciziei civile nr. 89 din 02 iunie 2011 a Curții de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, dispunând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei

spre rejudecare aceleiași curți de apel, reținând că legitimarea procesuală

pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice se justifică în cauză în

temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001.

Cauza

a fost reînregistrată la Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, la data de 07 august 2012, sub nr.

6452/2/2012.

În

rejudecarea apelului nu au fost administrate alte probe noi.

Prin

Decizia civilă nr. 392/A din 6 noiembrie 2012 Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat,

apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice - Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Sentinței

civile nr. 1940 din 13 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a Civilă în Dosarul nr. 38789/3/2010 în contradictoriu cu

intimatele-reclamante H.V. și H.D. și cu intimata-chemată în garanție

S.C.A.V.L. Berceni SA.

În

pronunțarea soluției, instanța de apel a avut în vedere următoarele

considerente:

În

cauză, instanța a fost învestită cu o acțiune în restituirea prețului de piață

al apartamentelor nr. 4 și 5 din București, str. C.A. nr. 68, et. 2, sector 4

întrucât reclamantele H.V. și H.D. au fost evinse în urma unei acțiuni în

revendicare promovată de fostul proprietar, acțiunea fiind întemeiată pe

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Se

are în vedere că prin Sentința civilă nr. 3441 din 01 iunie 2006 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 4 București a fost admisă acțiunea formulată de

reclamanta D.M. și s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra

apartamentelor nr. 4 și 5 din București, str. C.A. nr. 68, et. 2, sc. B, sector

4, pârâții chiriași-cumpărători fiind obligați să lase reclamantei în deplină

proprietate și posesie imobilele în cauză. În pronunțarea acestei hotărâri,

instanța a procedat la compararea titlurilor de proprietate deținute de părțile

în cauză, fost proprietar al imobilului și chiriași-cumpărători, acordându-se

preferabilitate titlului reclamantei D.M. Se are în vedere că din

considerentele sentinței analizate nu rezultă dacă încheierea contractelor de

vânzare-cumpărare pentru cele două imobile în cauză s-a făcut sau nu cu

eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și nici dacă a fost analizată buna

sau reaua-credință a cumpărătorilor la data încheierii actelor de

vânzare-cumpărare. Totodată, prin sentința menționată instanța a apreciat și asupra

nevalabilității Decretului nr. 92/1950, act în baza căruia s-a făcut preluarea

imobilelor.

Instanța

de apel are în vedere o primă critică formulată de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice ce a vizat lipsa calității procesuale pasive, întrucât,

potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce

efecte numai între părțile contractante. Acest pârât, nefiind parte la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamante și Primăria

Municipiului București, este terț față de contract, având doar calitatea de

depozitar al fondului extrabugetar, în care se varsă sumele încasate de

Primăria Municipiului București.

Se

argumentează de către instanța de apel că, nici prevederile art. 50 din Legea

nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de

natură să determine calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor

Publice - astfel cum susține apelantul - cât timp obligația de garanție pentru

evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la

valoarea de piață.

Curtea

de apel prin Decizia civilă nr. 392/A din 6 noiembrie 2012 reține în cauză

dispozițiile art. 50 alin. (2

1

) și (3) din Legea nr. 10/2001, astfel

modificat prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la data formulării acțiunii, potrivit

căruia " cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea

prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru" și că " restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și 21 se face de către Ministerul Economiei și

Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Totodată, potrivit art.

50

1

din același act normativ " proprietarii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare".

Din

coroborarea acestor prevederi legale instanța de apel reține că, ex legem, a

fost stabilită cu claritate calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor în

restituirea valorii de piață a imobilului. În condițiile în care fondul

extrabugetar menționat este constituit din prețul contractual, fără nicio legătură

cu valoarea reală actuală a imobilului ("prețul de piață"), rezultă

că singura rațiune a modificărilor legislative după adoptarea Legii nr. 10/2001

a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor

proprietari care au achiziționat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin

contracte de vânzare-cumpărare desființate ulterior, ca urmare a recunoașterii

în justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați

abuziv în perioada regimului politic comunist, calitatea procesuală aparținând

Ministerului Finanțelor Publice, potrivit prevederilor exprese ale legii, drept

pentru care criticile apelantului vizând lipsa legitimării sale procesuale în

cadrul acțiunii nu au fost primite, iar în raport de considerentele deciziei de

casare, au fost apreciate ca vădit neîntemeiate susținerile apelantului privind

regulile din materia evicțiunii și răspunderea vânzătorului în această materie

conform dreptului comun.

În

consecință, în raport de situația de fapt dedusă judecății (menținerea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995 și pierderea proprietății printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, în comparare de titluri), curtea de apel nu a

reținut aplicarea normelor de drept comun în materia evicțiunii, cât timp

există reguli speciale pentru soluționarea prezentei acțiuni, conform

principiului de drept "specialia generalibus derogant".

Garanția

pentru evicțiune reglementată de dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. se aplică

doar în privința vânzărilor ce nu sunt supuse unor norme speciale, ca în cazul

de față, când obiect al convenției dintre reclamante și Primăria Municipiului

București l-a reprezentat un imobil vândut în baza Legii nr. 112/1995, preluat

de la fostul proprietar.

Pe

de altă parte, potrivit dispozițiilor legale, vânzătorul este ținut de

obligația de a restitui prețul primit și în cazul revendicării, ca și în cazul

constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât în

ambele situații cumpărătorul suferă o tulburare de drept, deci o evicțiune,

pierzând proprietatea asupra bunului cumpărat.

În

speță, chiriașii cumpărători au pierdut proprietatea asupra apartamentelor

cumpărate, urmare revendicării și, în consecință, vânzătorul este cel care

trebuie să restituie prețul primit ca efect al evicțiunii consumate. Cum însă,

în cazul locuințelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, prețul s-a virat de

cumpărător direct în contul extrabugetar constituit la dispoziția Ministerului

Economiei și Finanțelor, în prezent pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, iar

nu în contul Primăriei Municipiului București, a accepta punctul de vedere în

sensul inaplicabilității dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 înseamnă a

accepta în egală măsură îmbogățirea fără justă cauză a pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice pe seama patrimoniului unității vânzătoare.

Curtea

de apel a avut în vedere, pe fondul apelului, că apelantul Ministerul

Finanțelor Publice a precizat că este netemeinică soluția adoptată de tribunal

față de prevederile art 50

1

din Legea nr. 10/2001, aceasta deoarece,

pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață, este necesară îndeplinirea

cumulativă a două condiții: contractul să fi fost încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 și actul să fi fost desființat prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, aspecte ce nu se regăsesc în cauză,

în opinia pârâtului.

Din

conținutul textului legal evocat, instanța de apel reține că o condiție pentru

nașterea dreptului la despăgubiri constând în valoarea de piață a imobilului în

patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare

perfectat în baza Legii nr. 112/1995 - a fost desființat este ca respectivul

contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ

special în privința caselor naționalizate.

Față

de situația premisă avută în vedere de legiuitor - desființarea contractului -

prin Decizia civilă nr. 392 A/2012 se reține că instanța trebuie să analizeze

condiția respectării Legii nr. 112/1995 prin corelare cu celelalte dispoziții

ale Legii nr. 10/2001, care conferă foștilor chiriași ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, numai

dreptul la restituirea prețului actualizat [art. 50 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, modificată].

Prin

urmare, instanța a efectuat o delimitare între desființarea contractului

cauzată de «eludarea» prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia și

desființarea contractului, deși contractul a fost încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

Curtea

de apel a considerat că această ultimă ipoteză nu se poate regăsi decât în

situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost perfectat cu

nerespectarea condițiilor de formă și fond prevăzute expres de Legea nr.

112/1995, dar sancțiunea nulității a intervenit totuși urmare eludării altor

norme imperative edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil,

numai această interpretare permițând aplicarea noilor reglementări introduse

prin Legea nr. 1/2009.

Se

observă de instanța de prim control judiciar că toată această analiză a

întrunirii cerințelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare

la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească,

definitivă și irevocabilă, prin care contractul a fost desființat, hotărâre de

desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării

despăgubirii solicitate.

Or,

în cauza de față, curtea de apel a reținut că prin sentința invocată de

reclamante, acestea au fost obligate, direct sau autorii lor, să lase fostului

proprietar în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele din

București, str. C.A. nr. 68, et. 2, sector 4, cumpărate în baza Legii nr.

112/1995. Astfel, la acel moment, instanța a reținut că imobilul ce face

obiectul cauzei a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Totodată, instanța a constatat că fostul proprietar și-a păstrat calitatea

avută la momentul preluării, în timp de reclamantele din prezenta cauză au un

titlu ce emană de la stat, care nu a fost niciodată proprietar.

Cu

privire la atitudinea subiectivă a cumpărătorilor, intimate-reclamante în speța

de față, Curtea a constatat că aceasta este irelevantă în cadrul prezentei

analize, eludarea prevederilor legale în vigoare la momentul încheierii actului

juridic fiind o chestiune distinctă de cea a relei-credințe a părților, dar și

de cea care vizează valabilitatea convenției contestate.

Totodată,

Curtea a constatat că este respectată condiția imperativă prevăzută de Legea

nr. 10/2001, respectiv contractul să fi fost desființat prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, în speță fiind vorba de o acțiune în

revendicare prin comparare de titluri, în urma căreia reclamantele H.V. și H.D.

au fost " evinse".

Cum

sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață,

contractul în cauză fiind încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995 și desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

se reține că în mod temeinic și legal prima instanță a admis acțiunea formulată

de reclamante și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei

reprezentând prețul de piață al apartamentelor în cauză.

Cât

privește comisionul de 1% perceput de unitățile specializate în vânzarea

imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 112/1995, curtea de apel a reținut că

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 fac vorbire de restituirea

prețului, iar nu de prețul diminuat cu suma rezultată după deducerea

comisionului rezervat și încasat de mandatar. Drept consecință, s-a apreciat că

în mod legal instanța de fond a obligat pârâtul la restituirea întregului preț.

La momentul adoptării Legii nr. 10/2001 s-a urmărit repararea prejudiciului

creat chiriașilor cumpărători în urma încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru imobilele în care

locuiau, fără ca legiuitorul să aprecieze în mod distinct dacă această

reparație urmează a fi suportată atât de Ministerul Finanțelor Publice, cât și

de mandatarul vânzătorului. Scopul urmărit a fost acela de a da posibilitatea

celor care au pierdut imobilele achiziționate la restituirea prețului de piață,

în mod integral, neavând relevanță împrejurarea că, anterior, la cumpărarea

imobilelor 1% din prețul de vânzare a fost reținut de către mandatarul

vânzătorului.

În

acest context, a fost înlăturată și critica legată de îmbogățirea fără justă

cauză a reclamantelor, datorată, în opinia pârâtului, prin faptul creșterii

valorii apartamentelor, întrucât, pe de o parte, la data vânzării s-a avut în

vedere un anumit preț, calculat conform criteriilor de la momentul adoptării

Legii nr. 112/1995, iar, pe de altă parte, prin Legea nr. 10/2001, dreptul la

restituire a privit fie prețul de piață, dacă contractele au fost încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fie prețul de vânzare

reactualizat, dacă contractele au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, așadar, în raport de alte criterii.

În

legătură cu modalitatea în care s-a procedat la efectuarea expertizei tehnice

imobiliare în fața instanței de fond, curtea de apel a reținut că la dosarul

cauzei se regăsește dovada convocării pârâtului Ministerul Finanțelor Publice,

situație în care apelantul nu poate susține nulitatea probei administrate. S-a

avut în vedere și împrejurarea că, această nulitate nu a fost invocată de pârât

în termenul prevăzut de dispozițiile Codului de procedură civilă.

Pe

de altă parte, instanța de judecată nu era obligată să comunice raportul de

expertiză întocmit de către expert E.M.R., raport depus la dosar cu respectarea

termenului prevăzut de art. 209 C. proc. civ. S-a reținut că raportul de

expertiză nu se comunică părților din proces, conform regulilor procedurale

civile, părțile fiind obligate să ia cunoștință de conținutul raportului de

expertiză din dosarul instanței, care putea fi consultat oricând în arhivă.

Lipsa de diligență a părții în cauză, respectiv a pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice, nu poate fi imputată instanței de judecată, care a asigurat

dreptul părților de a lua cunoștință de actele depuse la dosar și de a le

discuta.

În

plus, apelantul-pârât nu a făcut dovada vătămării produse, de natură a nu putea

fi înlăturată decât prin declararea nulă a probei administrate, potrivit art.

105 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru

considerentele expuse, curtea de apel, în baza art. 296 alin. (1) C. proc. civ.

a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

împotriva Sentinței civile nr. 1940 din 13 decembrie 2010, pronunțate de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 38789/3/2010 în

contradictoriu cu intimatele-reclamante H.V. și H.D. și intimata-chemată în

garanție S.C.A.V.L. Berceni SA.

Împotriva

deciziei menționate mai sus a declarat recurs, în termen legal, pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București, criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală pentru

motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat că instanța de apel în mod

greșit a menținut în sarcina instituției plata sumei de 628.198 RON

reprezentând prețul de piață al apartamentelor nr. 4 și 5 situate în imobilul

din București, str. C.A., nr. 68, et. 2, sector 4.

Într-un

prim motiv de recurs, pârâta a arătat că înțelege să reitereze excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice. Susține

recurenta Ministerul Finanțelor Publice că nu s-a făcut dovada legitimării sale

procesuale pasive atâta timp cât, potrivit principiului relativității efectelor

contractului acesta produce efecte numai între părțile contractante. Arată că,

Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 459 din 27 septembrie 1996 perfectat între reclamanți și

Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C.A.V.L. Berceni SA, iar în

calitatea sa de terț față de contract, are doar calitatea de depozitar al

fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului

București.

Consideră

că nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să

determine introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde

calitate procesuală pasivă acestei instituții, atâta timp cât obligația de

garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a

prețului.

Deposedarea

reclamantelor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește

condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, fiind de natură să

angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului a

Primăriei Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea

valorii prețului pentru imobilul în cauză la prețul de circulație, neputând fi

antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice întrucât nu există culpa

acestei instituții.

Argumentează

recurenta că instanța de fond, cât și cea de apel trebuiau să aibă în vedere

dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ. în baza cărora obligația de garanție,

pentru situația evingerii cumpărătorului, revine doar vânzătorul imobilului,

respectiv Primăriei municipiului București, prin primarul general, care ar

putea avea calitate procesuală pasivă.

În

susținerea motivului de recurs referitor la lipsa calității procesuale pasive,

pârâta-recurentă arată că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod

expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi

obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv

situația în care aceste contracte au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile. Or, în speța dedusă judecății,

recurenta susține că dispozițiile normative invocate nu sunt aplicabile

întrucât nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi

constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamante

și Primăria Municipiului București, reprezentată prin mandatar S.C.A.V.L.

Berceni SA.

Consideră

recurenta că nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr.

1/2009, nu se poate reține calitatea sa procesuală pasivă întrucât potrivit

dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 pentru ca să poată fi obligat la

restituirea prețului de piață este necesar a fi întrunite cumulativ două

condiții, respectiv: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat

printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă și irevocabilă și ca respectivul

contract de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995.

Or,

în cauză - susține recurentul - nu există o sentință definitivă și irevocabilă

în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 459 din 27 septembrie 1996 încheiat de reclamante cu

Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C.A.V.L. Berceni SA, astfel

încât se arată că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală

pasivă, drept pentru care solicită admiterea recursului, modificarea deciziei

civile atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive

și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă.

Un

alt motiv de recurs ce vizează fondul cauzei, se referă la nelegalitatea

hotărârii instanței de apel sub aspectul menținerii greșite a obligării

Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piața al imobilului, fără

a avea în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres și

limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la

restituirea prețului de piața plătit de către chiriași.

În

dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta reia argumentele de text înscrise

în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009

reiterând punctul de vedere conform căruia restituirea prețului de piață plătit

de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr.

112/1995 ar putea fi realizat de către Ministerul Finanțelor Publice doar dacă

ar fi întrunite cumulativ cele două condiții stipulate de textul invocat.

În

ceea ce privește condiția referitoare la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, recurenta

susține că această condiție nu este îndeplinită întrucât prin Sentința civilă

nr. 3441 din 01 iunie 2006 pronunțata de Judecătoria Sectorului 4 București s-a

statuat că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil,

astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu ar fi incidente în cauză.

Nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamante rezidă - în accepțiunea

recurentei - în aceea că urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare

acestea aveau obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al

vânzătorului și să fi efectuat un minim de diligențe pentru a afla situația

juridică a imobilului. Susține, în esență, că dacă reclamantele ar fi depus un

minim de diligențe, ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului

în litigiu s-a făcut fără titlu valabil și, prin urmare, imobilele nu puteau

face obiectul Legii nr. 112/1995. Or, în speță, s-a statuat prin hotărâre

judecătorească că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu

valabil astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză.

Deoarece încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu

nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, apreciază că reclamanții nu pot

beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață.

În

ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, recurenta

arată că deposedarea reclamanților de imobilul care face obiectul prezentului

litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de

vânzare-cumpărare nr. 459 din 27 septembrie 1996 încheiat în baza prevederilor

Legii nr. 112/1995 între reclamante și Primăria Municipiului București, prin

mandatar S.C.A.V.L. Berceni SA nu a fost anulat printr-o hotărâre

judecătoreasca definitivă și irevocabilă.

Consideră

recurenta că, atâta timp cât în cauza de față nu au fost îndeplinite condițiile

prevăzute de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, instanța

de fond, cât și cea de apel au pronunțat hotărâri nelegale și netemeinice când

au dispus obligarea pârâtei la restituirea prețului la valoarea de piață.

Susține

totodată că, obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în niciun caz

valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au

făcut obiectul Legii nr. 112/1995. Consideră că o aplicare corectă a

dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a

stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a unor indicatori

referitori la: stabilirea valorii de piață a imobilului la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare; stabilirea valorii de piață la momentul

evicțiunii; stabilirea diferenței între valoarea de piață a imobilului la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piața a

imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul

de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru

evicțiune. Apreciază că, dacă prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 a

fost unul preferențial, rezultă că diferența dintre prețul plătit și sporul de

valoare nu se poate stabili decât în condițiile indicatorilor arătați.

Recurenta

arată că atâta timp imobilele nu au fost dobândite după regulile pieței

imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, atunci și obligația de

garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin

raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale,

susținând că reclamantele sunt îndreptățite să primească numai o despăgubire

echitabilă.

Este

invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia nu

se impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a

imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte

din aceasta valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului

actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României), recurenta

făcând pe larg expozeul considerentelor în cauza Velikovi și alții contra

Bulgariei.

În

consecință, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacată,

în sensul respingerii acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, iar pe fond solicită respingerea acțiunii ca

neîntemeiată

Intimatele-reclamante

nu au depus la dosar întâmpinare.

În

recurs, la solicitarea instanței, intimatele au depus la dosar dovada rămânerii

definitive și irevocabile a Sentinței civile nr. 3441 din 01 iunie 2006 a

Judecătoriei Sectorului 4 București, prin Decizia civilă nr. 1906 din 14

noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pronunțată în

calea de atac a recursului.

Analizând

actele și lucrările dosarului, în raport de criticile învederate și

dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată recursul formulat

ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:

Un

prim motiv de recurs invocat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice vizează

reținerea greșită a calității sale procesuale pasive în acțiunea ce are drept

obiect restituirea către reclamantele H.V. și H.D. a prețului de piață al

apartamentelor nr. 4 și 5 situate în București, str. C.A., nr. 68, et. 2, sector

4 ce au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 459 din 27

septembrie 1996.

Reiterarea

excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice ca

motiv de recurs, ulterior pronunțării Deciziei civile nr. 4498 din 15 iunie

2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție conduce la inadmisibilitatea

analizării motivului invocat atâta timp cât vizează o chestiune de drept care a

primit o dezlegare irevocabilă într-un prim ciclu procesual, finalizat prin

respectiva decizie de casare.

Astfel,

prin Decizia civilă nr. 4498 din 15 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție s-a statuat irevocabil asupra calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice, reținând că justificarea calității acestuia nu

rezultă din calitatea sa de responsabil pentru evicțiune, ci în temeiul legii

speciale, respectiv a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

lege care are un caracter special față de dispozițiile de drept comun în

materie de evicțiune și care se aplică cu prioritate conform principiului de

drept specialia generalibus derogant.

Soluția

astfel pronunțată a dobândit autoritate de lucru judecat, astfel încât în

aplicarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. "în caz de

casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate,

precum și asupra administrării unor probe noi sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului."

În

atare condiții, reiterarea excepției lipsei calității procesuale pasive nu

poate fi analizată într-un al doilea ciclu procesual întrucât încalcă

autoritatea de lucru judecat. Excepția lipsei calității procesuale pasive

reprezintă o excepție procesuală absolută, de fond, care poate fi verificată

atât de instanța care judecă litigiul - la cererea părților, cât și din oficiu

- cât și pe calea controlului judiciar, de către instanțele superioare

învestite cu judecarea căilor de atac. În atare condiții, hotărârea instanței

de recurs prin care s-a statuat asupra calității procesule pasive a Ministerul

Finanțelor Publice este obligatorie, atâta timp cât are caracter irevocabil.

Dispozițiile

art. 315 C. proc. civ. nu lasă loc la interpretare, în doctrina juridică fiind

subliniat faptul că instanța de trimitere este obligată să respecte hotărârea

instanței de recurs, astfel încât dezlegarea problemei de drept referitoare la

calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanțelor Publice nu mai poate face

obiectul controlului instanței sesizată după casarea cu trimiterea cauzei spre

rejudecare, drept pentru care criticile recurentului axate pe greșita sa

legitimare procesuală pasivă în cauză nu mai pot fi analizate.

Reiterând

excepția referitoare la calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanțelor

Publice, recurentul pârât ignoră efectele pe care le produce autoritatea de

lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale irevocabile date în interiorul

aceluiași proces.

Modalitatea

în care instanța de recurs prin Decizia de casare nr. 4498 din 15 iunie 2012

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a dat dezlegare unui aspect

litigios - în speță, calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanțelor

Publice - se impune, fără a da posibilitatea ca problema de drept să poată fi

reiterată cu ocazia rejudecării în fond, ori în căile de atac ulterioare.

Această

regulă operează ca efect al puterii lucrului judecat potrivit căruia statuările

irevocabile ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și

instanței ulterioare, statuări care nu pot ignora efectele unei judecăți

anterioare, care a tranșat irevocabil - într-un prim ciclu procesual - un

aspect al litigiului, atâta timp cât dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

referitoare la obligativitatea hotărârii instanței de recurs cu privire la

problemele de drept dezlegate în caz de casare, vizează atât aspecte de drept

material, cât și de drept procesual, astfel cum este problema de drept asupra

căreia a statuat irevocabil Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia

civilă nr. 4498 din 15 iunie 2012. În atare condiții, întrucât soluția dată în

privința calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a intrat

în puterea lucrului judecat, critica formulată sub acest aspect nu mai poate fi

repusă în discuție fără încălcarea normelor de drept intern înscrise în art.

1201 C. civ., dar și a normelor de drept internațional la care România este

parte. Sub acest din urmă aspect, instanța de contencios european a stabilit în

jurisprudența sa (cauza Amurăriței contra României) că dreptul la un proces

echitabil garantat de art. 6 parag. 1 trebuie interpretat prin prisma

preeminenței dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor

semnatare, principiu enunțat în preambulul Convenției. Astfel, unul dintre

elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității

juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive ale

instanțelor judecătorești să nu mai poată fi contestate. Pentru respectarea

acestui principiu, Curtea de la Strasbourg a statuat că instanțele sesizate

ulterior nu trebuie să mai repună în discuție constatările jurisdicțiilor

anterioare, fiind obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile

judiciare anterioare, iar o repunere în discuție a situațiilor soluționate

definitiv, prin alte constatări, ar constitui o încălcare a art. 6 din

Convenție.

Sub

aspectul analizării motivului de recurs ce vizează fondul cauzei, Înalta Curte

constată că soluția instanței de apel (prin care s-a confirmat hotărârea

instanței de fond, ca efect al respingerii apelului) a fost pronunțată cu

aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001.

În

conformitate cu dispozițiile legale evocate, "proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de

evaluare."

Conținutul

normei analizate relevă condiția esențială pentru ca titularul actului

desființat să beneficieze de valoarea de piață a imobilului, aceasta fiind

aceea ca respectivul contract să fie încheiat cu respectarea Legii nr.

112/1995.

Din

interpretarea sistematică a dispozițiilor înscrise în art. 50 alin. (2) și (3),

precum și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr.

1/2009, rezultă intenția legiuitorului de a distinge între prețul actualizat și

prețul de piață al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate, distincție

care funcționează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în

baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a

pierdut bunul imobil fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat cu rea-credință ce reprezintă titlul său de proprietate, ca o

consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea acțiunii în

revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție,

existența unor titluri valabile de proprietate.

Înalta

Curte apreciază astfel că, prin menținerea alin. (2) al art. 50, prin

modificarea alin. (3) al art. 50 [care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și

alin. (2

1

)], precum și prin introducerea art. 50

1

, este

evidentă concluzia că nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au

fost evinși - în sens larg - se impune acordarea valorii de piață a imobilelor

ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în

considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare trebuie acordată în ipoteza

în care, menținându-se valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat

în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși, prin efectul admiterii

acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

În

contextul cauzal, se constată că în mod judicios instanța de apel a

concluzionat asupra împrejurării că reclamantele se încadrează în ipoteza

reglementată de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, respectiv a

încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995 și - ca urmare a valabilității contractului respectiv -

îndreptățirii acestora de a primi prețul de piață al apartamentelor ca efect al

evingerii lor în urma admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar.

Titlul

de proprietate al reclamantelor, deși nu a fost atacat în condițiile art. 45 din

Legea nr. 10/2001, a format obiectul unui litigiu soluționat prin Sentința

civilă nr. 3441 din 01 iunie 2006 a Judecătoriei Sector 4 București,

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1906 din 14 noiembrie 2006 a Tribunalului

București (ca efect al respingerii recursului) în cadrul căruia s-a procedat la

compararea titlurilor de proprietate, în cuprinsul deciziei civile pronunțată

de instanța de recurs reținându-se cu putere de lucru judecat faptul că

"acțiunea în revendicare este mijlocul specific de apărare a dreptului de

proprietate pus la îndemâna proprietarului și împotriva acelor persoane care

invocă un titlu de proprietate valabil. Este ipoteza specifică a comparării de

titluri, ipoteză care se regăsește și în cauză." Se reține totodată că "buna-credință

a chiriașilor cumpărători, reglementată de dispozițiile art. 46 din Legea nr.

10/2001 care salvează actul de efectele nulității, nu poate paraliza acțiunea

în revendicare a proprietarului inițial, chiar dacă titlul chiriașilor

cumpărători nu a fost desființat, acesta este supus criteriilor de preferință,

consacrate în materie." Astfel, s-a statuat că titlurile invocate de părți

provin de la autori diferiți, instanța dând preferință titlului autorului mai

bine caracterizat. S-a avut în vedere că este preferabil titlul deținut de

numita D.M., care a dobândit apartamentele prin moștenire de la adevăratul

proprietar P.I., față de dreptul reclamantelor din procesul de față care au

dobândit apartamentele de la statul neproprietar, care deținea imobilele în baza

unui titlu nevalabil.

Ca

atare, prin Sentința civilă nr. 3441/2006 pronunțată de Judecătoria Sector 4

București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1906/2006 a Tribunalului

București, reclamantele H.V. și H.D. au fost obligate să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentele 4 și 5 situate în București,

str. C.A., nr. 68, sector 4.

În

acest context este de semnalat că, în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului s-a statuat că titlul de proprietate a subdobânditorului de

bună-credință constituit în baza Legii nr. 112/1995 este protejat prin art. 1

din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că

diminuarea vechilor atingeri ale dreptului de proprietate nu trebuie să creeze

noi prejudicii disproporționate astfel încât persoanele care și-au dobândit

bunurile cu bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta pierderea

responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza

Raicu contra României, cauza Pincova și Pina contra Republica Cehă).

Obligarea

intimatelor-reclamante de a lăsa în deplină proprietate și liniștită folosință

imobilul litigios, în condițiile în care titlul lor de proprietate, respectiv

contractul de vânzare-cumpărare nr. 459 din 27 septembrie 1996 nu a fost atacat

în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, atrage aplicabilitatea art. 1 din

Protocolul 1 Adițional la Convenție în favoarea acestora, împrejurare care

conduce la incidența în cauză a dispozițiilor înscrise în articolul 50

1

din Legea nr. 10/2001 și acordarea intimatelor-reclamante a prețului de

circulație al imobilelor de care au fost evinse ca efect al admiterii acțiunii

în revendicare prin compararea titlurilor. De altfel, dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, nu fac decât să aplice

instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, respectiv

cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună -credință, în baza

Legii nr. 112/1995.

Se

observă că în mod judicios instanța de apel a procedat - în raționamentul

judiciar expus pe larg în considerentele deciziei pronunțate - la analizarea

condiției vizând respectarea normelor înscrise în Legea nr. 112/1995 cu ocazia

perfectării contractului de vânzare-cumpărare în beneficiul reclamantelor,

analiză efectuată cu impact asupra verificării viabilității art. 50

1

din lege în cauza de față. Examinarea astfel efectuată a fost realizată cu

respectarea dispozițiilor legale din perspectiva verificării cerințelor de

valabilitate ale contractului, prin raportare exclusiv la aspectele de fapt și

de drept reținute prin Sentința civilă nr. 3441/2006 a Judecătoriei Sector 4

București, hotărâre prin care, în mod irevocabil, s-a statuat asupra desființării

contractului reclamantelor și a lipsirii acestuia de efecte juridice, ca urmare

a comparării titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare, promovată de

moștenitorul fostului proprietar.

Susținerile

reluate ale recurentei sub aspectul inaplicabilității prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 pe motiv că reclamanții nu ar fi făcut dovada condiției

referitoare la desființarea contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă nu pot fi primite atâta timp cât

împotriva reclamantelor-intimate a fost pronunțată Sentința civilă nr. 3441 din

01 iunie 2006 a Judecătoriei Sector 4 București, definitivă și irevocabilă,

prin care au fost obligate - către moștenitoarea f