ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4460/2013

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 19 martie 2010 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 și ulterior declinată spre soluționare în favoarea Tribunalului București prin Sentința civilă nr. 4532 din 15 iunie 2010, în temeiul dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reclamantele H.V. și H.D. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea acesteia la restituirea prețului de piață al apartamentelor nr. 4 și 5 situate în București, str. C.A. nr. 68, et. 2, sector 4 întrucât contractele de vânzare-cumpărare prin care au fost achiziționate au fost desființate în mod irevocabil.

În motivarea acțiunii întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 1/2009, reclamantele au arătat că respectivele apartamente au fost cumpărate prin contractul nr. 459 din 27 septembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, contract ce a fost desființat prin Sentința civilă nr. 3441 din 01 iunie 2006 a Judecătoriei sectorului 4 ca urmare a admiterii cererii de revendicare, prin compararea de titluri, formulată de foștii proprietari ai acestora.

În dovedirea acțiunii, reclamantele au depus la dosar copia contractului de vânzare-cumpărare invocat, Sentința civilă nr. 3441 din 01 iunie 2006 a Judecătoriei sectorului 4 rămasă irevocabilă și au solicitat efectuarea în cauză a unei expertize tehnice de stabilire a prețului de piață actual al apartamentelor, expertiză ale cărei concluzii au fost depuse la dosarul Judecătoriei sectorului 5 la data de 02 iunie 2010. Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive motivat de faptul că nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamante și ulterior desființat, precum și cererea de chemare în garanție a S.C.A.V.L. Berceni pentru obligarea acesteia la plata comisionului încasat la data evaluării respectivului contract.

De asemenea, pârâtul a solicitat pe fond respingerea acțiunii având în vedere că vânzarea-cumpărarea apartamentelor s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. La rândul său, chemata în garanție S.C.A.V.L. Berceni, prin notele scrise depuse la dosar, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în cererea principală formulată de reclamante, cerere prin care - conform precizării ulterioare - aceasta a fost chemată în judecată și în calitate de pârâtă. Prin încheierea din 20 octombrie 2009 Judecătoria sectorului 5 a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice având în vedere disp. art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, iar prin încheierea din 16 martie 2010 a respins și excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C.A.V.L.

Berceni. Prin Sentința civilă nr. 1940 din 13 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamantele H.V. și H.D. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.M.B. dispunând obligarea pârâtului la plata către reclamante a sumei de 628.198 RON despăgubiri, reprezentând prețul de piață al apartamentelor nr. 4 și 5 situate în imobilul din București, str. C.A. nr. 68, et. 1, sector 4 și a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârât împotriva S.C.A.V.L. Berceni. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că în cauză sunt întrunite condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, reclamantele fiind îndreptățite la restituirea prețului de piață al apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995.

Examinând actele și lucrările dosarului, tribunalul a constatat că prin Sentința civilă nr. 3441/2006 a Judecătoriei sectorului 4 a fost desființat contractul de vânzare-cumpărare nr. 459 din 27 septembrie 1996 încheiat de reclamante în baza Legii nr. 112/1995 pentru cele două apartamente în litigiu în urma admiterii acțiunii în revendicare, ca urmare a constatării nevalabilității titlului statului și a comparării titlurilor de proprietate deținute de reclamante și foștii proprietari ai apartamentelor, instanța acordând preferabilitate titlului acestora din urmă. Din considerentele respectivei sentințe nu a rezultat niciun moment faptul că încheierea contractului reclamantelor s-a făcut cu eludarea Legii nr. 112/1995 și nici nu a fost analizată buna-credință a acestora la momentul perfectării actului, astfel încât prezumția legală a bunei-credințe a reclamantelor nu a fost răsturnată.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel Ministerul Finanțelor Publice, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței civile apelate, în principal, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar - în subsidiar - respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Prin Decizia civilă nr. 89 din 02 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței sus-menționate, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut că prin acțiunea principală s-a solicitat obligarea pârâtului la plata către reclamante a prețului de piață al apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, în drept, fiind invocate prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Se reține că, într-adevăr reclamantele au dobândit prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 imobilele pentru care solicită despăgubiri, însă aceste contracte au fost încheiate cu Primăria Municipiului București în calitate de vânzător, reprezentat prin mandatar S.C.A.V.L. Berceni SA.

Instanța de apel apreciază ca fiind reală și împrejurarea că prin Sentința civilă nr. 3441 din 01 iunie 2006 a Judecătoriei Sector 4 București, rămasă irevocabilă, s-a dispus obligarea reclamantelor să lase în deplină proprietate și posesie altei persoane (numita D.M.) apartamentele cumpărate, însă reține că prin această hotărâre judecătorească nu s-a procedat la desființarea contractelor de vânzare-cumpărare ce constituiau titlurile de proprietate ale reclamantelor, astfel încât se argumentează că respectivele contracte sunt valabile și în prezent, astfel că acestea trebuie să-și producă efectele juridice specifice. Se arată de instanța de apel că printre aceste efecte se numără și garanția pentru evicțiune ce revine vânzătorului.

Această obligație de garanție se naște în situații precum cea din speță, în care cumpărătorul unui bun evins pierde proprietatea lucrului (în tot sau în parte) sau este tulburat în ce privește exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate. S-a apreciat că, în cazul reclamantelor este vorba despre o evicțiune totală, rezultând din fapta unei terțe persoane față de contractul de vânzare-cumpărare. Ca atare, în considerarea prevederilor art. 1337 și urm. C. civ., vânzătorul celor două apartamente, Primăria Municipiului București, are obligația de a garanta reclamantele contra evicțiunii, astfel încât vânzătorul poate fi obligat la restituirea inclusiv a valorii de circulație a imobilelor de la momentul la care a avut loc evicțiunea, sens în care sunt și prevederile art. 1344 C. civ.

S-a avut în vedere că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu are niciun fel de obligație față de reclamante, fiind lipsit de calitate procesuală pasivă. Ministerul Finanțelor Publice nu a fost vânzătorul apartamentelor și este terț față de contractele de vânzare-cumpărare perfectate între reclamante și Primăria Municipiului București, astfel că în sarcina sa nu poate fi reținută obligația de garanție pentru evicțiune reglementată prin dispozițiile art. 1337 - 1351 C. civ. Argumentează instanța de apel că nu sunt întrunite nici cerințele impuse de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 câtă vreme contractele de vânzare-cumpărare de care se prevalează reclamantele nu au fost desființate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, opinându-se că Ministerul Finanțelor Publice ar fi putut fi obligat la despăgubirile prevăzute de art. 50 1 doar dacă s-ar fi probat că respectivele contracte au fost invalidate, ceea ce nu este cazul speței de față.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamante, criticând-o ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii sub aspectul admiterii greșite a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, fiind invocat motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 4498 din 15 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a admis recursul declarat de reclamantele H.D. și H.V. împotriva Deciziei civile nr. 89 din 02 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, dispunând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel, reținând că legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice se justifică în cauză în temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 07 august 2012, sub nr. 6452/2/2012. În rejudecarea apelului nu au fost administrate alte probe noi. Prin Decizia civilă nr. 392/A din 6 noiembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Sentinței civile nr. 1940 din 13 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a Civilă în Dosarul nr. 38789/3/2010 în contradictoriu cu intimatele-reclamante H.V.

și H.D. și cu intimata-chemată în garanție S.C.A.V.L. Berceni SA. În pronunțarea soluției, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: În cauză, instanța a fost învestită cu o acțiune în restituirea prețului de piață al apartamentelor nr. 4 și 5 din București, str. C.A. nr. 68, et. 2, sector 4 întrucât reclamantele H.V. și H.D. au fost evinse în urma unei acțiuni în revendicare promovată de fostul proprietar, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Se are în vedere că prin Sentința civilă nr. 3441 din 01 iunie 2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta D.M. și s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentelor nr. 4 și 5 din București, str. C.A.

nr. 68, et. 2, sc. B, sector 4, pârâții chiriași-cumpărători fiind obligați să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilele în cauză. În pronunțarea acestei hotărâri, instanța a procedat la compararea titlurilor de proprietate deținute de părțile în cauză, fost proprietar al imobilului și chiriași-cumpărători, acordându-se preferabilitate titlului reclamantei D.M. Se are în vedere că din considerentele sentinței analizate nu rezultă dacă încheierea contractelor de vânzare-cumpărare pentru cele două imobile în cauză s-a făcut sau nu cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și nici dacă a fost analizată buna sau reaua-credință a cumpărătorilor la data încheierii actelor de vânzare-cumpărare.

Totodată, prin sentința menționată instanța a apreciat și asupra nevalabilității Decretului nr. 92/1950, act în baza căruia s-a făcut preluarea imobilelor. Instanța de apel are în vedere o primă critică formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice ce a vizat lipsa calității procesuale pasive, întrucât, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante. Acest pârât, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamante și Primăria Municipiului București, este terț față de contract, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

Se argumentează de către instanța de apel că, nici prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice - astfel cum susține apelantul - cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de piață.

Curtea de apel prin Decizia civilă nr. 392/A din 6 noiembrie 2012 reține în cauză dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) și (3) din Legea nr. 10/2001, astfel modificat prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la data formulării acțiunii, potrivit căruia " cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru" și că " restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și 21 se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Totodată, potrivit art. 50 1 din același act normativ " proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". Din coroborarea acestor prevederi legale instanța de apel reține că, ex legem, a fost stabilită cu claritate calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor în restituirea valorii de piață a imobilului.

În condițiile în care fondul extrabugetar menționat este constituit din prețul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului ("prețul de piață"), rezultă că singura rațiune a modificărilor legislative după adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor proprietari care au achiziționat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desființate ulterior, ca urmare a recunoașterii în justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada regimului politic comunist, calitatea procesuală aparținând Ministerului Finanțelor Publice, potrivit prevederilor exprese ale legii, drept pentru care criticile apelantului vizând lipsa legitimării sale procesuale în cadrul acțiunii nu au fost primite, iar în raport de considerentele deciziei de casare, au fost apreciate ca vădit neîntemeiate susținerile apelantului privind regulile din materia evicțiunii și răspunderea vânzătorului în această materie conform dreptului comun.

În consecință, în raport de situația de fapt dedusă judecății (menținerea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și pierderea proprietății printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, în comparare de titluri), curtea de apel nu a reținut aplicarea normelor de drept comun în materia evicțiunii, cât timp există reguli speciale pentru soluționarea prezentei acțiuni, conform principiului de drept "specialia generalibus derogant". Garanția pentru evicțiune reglementată de dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. se aplică doar în privința vânzărilor ce nu sunt supuse unor norme speciale, ca în cazul de față, când obiect al convenției dintre reclamante și Primăria Municipiului București l-a reprezentat un imobil vândut în baza Legii nr. 112/1995, preluat de la fostul proprietar.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor legale, vânzătorul este ținut de obligația de a restitui prețul primit și în cazul revendicării, ca și în cazul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât în ambele situații cumpărătorul suferă o tulburare de drept, deci o evicțiune, pierzând proprietatea asupra bunului cumpărat. În speță, chiriașii cumpărători au pierdut proprietatea asupra apartamentelor cumpărate, urmare revendicării și, în consecință, vânzătorul este cel care trebuie să restituie prețul primit ca efect al evicțiunii consumate.

Cum însă, în cazul locuințelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, prețul s-a virat de cumpărător direct în contul extrabugetar constituit la dispoziția Ministerului Economiei și Finanțelor, în prezent pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, iar nu în contul Primăriei Municipiului București, a accepta punctul de vedere în sensul inaplicabilității dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 înseamnă a accepta în egală măsură îmbogățirea fără justă cauză a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice pe seama patrimoniului unității vânzătoare.

Curtea de apel a avut în vedere, pe fondul apelului, că apelantul Ministerul Finanțelor Publice a precizat că este netemeinică soluția adoptată de tribunal față de prevederile art 50 1 din Legea nr. 10/2001, aceasta deoarece, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: contractul să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și actul să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, aspecte ce nu se regăsesc în cauză, în opinia pârâtului.

Din conținutul textului legal evocat, instanța de apel reține că o condiție pentru nașterea dreptului la despăgubiri constând în valoarea de piață a imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 - a fost desființat este ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în privința caselor naționalizate.

Față de situația premisă avută în vedere de legiuitor - desființarea contractului - prin Decizia civilă nr. 392 A/2012 se reține că instanța trebuie să analizeze condiția respectării Legii nr. 112/1995 prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, care conferă foștilor chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, numai dreptul la restituirea prețului actualizat [art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată]. Prin urmare, instanța a efectuat o delimitare între desființarea contractului cauzată de «eludarea» prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia și desființarea contractului, deși contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Curtea de apel a considerat că această ultimă ipoteză nu se poate regăsi decât în situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost perfectat cu nerespectarea condițiilor de formă și fond prevăzute expres de Legea nr. 112/1995, dar sancțiunea nulității a intervenit totuși urmare eludării altor norme imperative edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil, numai această interpretare permițând aplicarea noilor reglementări introduse prin Legea nr. 1/2009. Se observă de instanța de prim control judiciar că toată această analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.

Or, în cauza de față, curtea de apel a reținut că prin sentința invocată de reclamante, acestea au fost obligate, direct sau autorii lor, să lase fostului proprietar în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele din București, str. C.A. nr. 68, et. 2, sector 4, cumpărate în baza Legii nr. 112/1995. Astfel, la acel moment, instanța a reținut că imobilul ce face obiectul cauzei a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950. Totodată, instanța a constatat că fostul proprietar și-a păstrat calitatea avută la momentul preluării, în timp de reclamantele din prezenta cauză au un titlu ce emană de la stat, care nu a fost niciodată proprietar.

Cu privire la atitudinea subiectivă a cumpărătorilor, intimate-reclamante în speța de față, Curtea a constatat că aceasta este irelevantă în cadrul prezentei analize, eludarea prevederilor legale în vigoare la momentul încheierii actului juridic fiind o chestiune distinctă de cea a relei-credințe a părților, dar și de cea care vizează valabilitatea convenției contestate. Totodată, Curtea a constatat că este respectată condiția imperativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, respectiv contractul să fi fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în speță fiind vorba de o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, în urma căreia reclamantele H.V. și H.D.

au fost " evinse". Cum sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață, contractul în cauză fiind încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, se reține că în mod temeinic și legal prima instanță a admis acțiunea formulată de reclamante și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei reprezentând prețul de piață al apartamentelor în cauză. Cât privește comisionul de 1% perceput de unitățile specializate în vânzarea imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 112/1995, curtea de apel a reținut că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 fac vorbire de restituirea prețului, iar nu de prețul diminuat cu suma rezultată după deducerea comisionului rezervat și încasat de mandatar.

Drept consecință, s-a apreciat că în mod legal instanța de fond a obligat pârâtul la restituirea întregului preț. La momentul adoptării Legii nr. 10/2001 s-a urmărit repararea prejudiciului creat chiriașilor cumpărători în urma încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru imobilele în care locuiau, fără ca legiuitorul să aprecieze în mod distinct dacă această reparație urmează a fi suportată atât de Ministerul Finanțelor Publice, cât și de mandatarul vânzătorului. Scopul urmărit a fost acela de a da posibilitatea celor care au pierdut imobilele achiziționate la restituirea prețului de piață, în mod integral, neavând relevanță împrejurarea că, anterior, la cumpărarea imobilelor 1% din prețul de vânzare a fost reținut de către mandatarul vânzătorului.

În acest context, a fost înlăturată și critica legată de îmbogățirea fără justă cauză a reclamantelor, datorată, în opinia pârâtului, prin faptul creșterii valorii apartamentelor, întrucât, pe de o parte, la data vânzării s-a avut în vedere un anumit preț, calculat conform criteriilor de la momentul adoptării Legii nr. 112/1995, iar, pe de altă parte, prin Legea nr. 10/2001, dreptul la restituire a privit fie prețul de piață, dacă contractele au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fie prețul de vânzare reactualizat, dacă contractele au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, așadar, în raport de alte criterii. În legătură cu modalitatea în care s-a procedat la efectuarea expertizei tehnice imobiliare în fața instanței de fond, curtea de apel a reținut că la dosarul cauzei se regăsește dovada convocării pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, situație în care apelantul nu poate susține nulitatea probei administrate.

S-a avut în vedere și împrejurarea că, această nulitate nu a fost invocată de pârât în termenul prevăzut de dispozițiile Codului de procedură civilă. Pe de altă parte, instanța de judecată nu era obligată să comunice raportul de expertiză întocmit de către expert E.M.R., raport depus la dosar cu respectarea termenului prevăzut de art. 209 C. proc. civ. S-a reținut că raportul de expertiză nu se comunică părților din proces, conform regulilor procedurale civile, părțile fiind obligate să ia cunoștință de conținutul raportului de expertiză din dosarul instanței, care putea fi consultat oricând în arhivă. Lipsa de diligență a părții în cauză, respectiv a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, nu poate fi imputată instanței de judecată, care a asigurat dreptul părților de a lua cunoștință de actele depuse la dosar și de a le discuta.

În plus, apelantul-pârât nu a făcut dovada vătămării produse, de natură a nu putea fi înlăturată decât prin declararea nulă a probei administrate, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, curtea de apel, în baza art. 296 alin. (1) C. proc. civ. a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Sentinței civile nr. 1940 din 13 decembrie 2010, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 38789/3/2010 în contradictoriu cu intimatele-reclamante H.V. și H.D. și intimata-chemată în garanție S.C.A.V.L. Berceni SA. Împotriva deciziei menționate mai sus a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală pentru motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat că instanța de apel în mod greșit a menținut în sarcina instituției plata sumei de 628.198 RON reprezentând prețul de piață al apartamentelor nr. 4 și 5 situate în imobilul din București, str. C.A., nr. 68, et. 2, sector 4. Într-un prim motiv de recurs, pârâta a arătat că înțelege să reitereze excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice. Susține recurenta Ministerul Finanțelor Publice că nu s-a făcut dovada legitimării sale procesuale pasive atâta timp cât, potrivit principiului relativității efectelor contractului acesta produce efecte numai între părțile contractante. Arată că, Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 459 din 27 septembrie 1996 perfectat între reclamanți și Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C.A.V.L.

Berceni SA, iar în calitatea sa de terț față de contract, are doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. Consideră că nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, atâta timp cât obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamantelor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, fiind de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului a Primăriei Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauză la prețul de circulație, neputând fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice întrucât nu există culpa acestei instituții. Argumentează recurenta că instanța de fond, cât și cea de apel trebuiau să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ. în baza cărora obligația de garanție, pentru situația evingerii cumpărătorului, revine doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăriei municipiului București, prin primarul general, care ar putea avea calitate procesuală pasivă.

În susținerea motivului de recurs referitor la lipsa calității procesuale pasive, pârâta-recurentă arată că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv situația în care aceste contracte au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, în speța dedusă judecății, recurenta susține că dispozițiile normative invocate nu sunt aplicabile întrucât nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamante și Primăria Municipiului București, reprezentată prin mandatar S.C.A.V.L.

Berceni SA. Consideră recurenta că nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, nu se poate reține calitatea sa procesuală pasivă întrucât potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 pentru ca să poată fi obligat la restituirea prețului de piață este necesar a fi întrunite cumulativ două condiții, respectiv: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă și irevocabilă și ca respectivul contract de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Or, în cauză - susține recurentul - nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 459 din 27 septembrie 1996 încheiat de reclamante cu Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C.A.V.L.

Berceni SA, astfel încât se arată că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, drept pentru care solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Un alt motiv de recurs ce vizează fondul cauzei, se referă la nelegalitatea hotărârii instanței de apel sub aspectul menținerii greșite a obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piața al imobilului, fără a avea în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului de piața plătit de către chiriași.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta reia argumentele de text înscrise în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009 reiterând punctul de vedere conform căruia restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 ar putea fi realizat de către Ministerul Finanțelor Publice doar dacă ar fi întrunite cumulativ cele două condiții stipulate de textul invocat. În ceea ce privește condiția referitoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, recurenta susține că această condiție nu este îndeplinită întrucât prin Sentința civilă nr. 3441 din 01 iunie 2006 pronunțata de Judecătoria Sectorului 4 București s-a statuat că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu ar fi incidente în cauză.

Nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamante rezidă - în accepțiunea recurentei - în aceea că urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare acestea aveau obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului și să fi efectuat un minim de diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului. Susține, în esență, că dacă reclamantele ar fi depus un minim de diligențe, ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil și, prin urmare, imobilele nu puteau face obiectul Legii nr. 112/1995. Or, în speță, s-a statuat prin hotărâre judecătorească că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză.

Deoarece încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, apreciază că reclamanții nu pot beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață. În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, recurenta arată că deposedarea reclamanților de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare nr. 459 din 27 septembrie 1996 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamante și Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C.A.V.L. Berceni SA nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă și irevocabilă.

Consideră recurenta că, atâta timp cât în cauza de față nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, instanța de fond, cât și cea de apel au pronunțat hotărâri nelegale și netemeinice când au dispus obligarea pârâtei la restituirea prețului la valoarea de piață. Susține totodată că, obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

Consideră că o aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a unor indicatori referitori la: stabilirea valorii de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare; stabilirea valorii de piață la momentul evicțiunii; stabilirea diferenței între valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piața a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune. Apreciază că, dacă prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost unul preferențial, rezultă că diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât în condițiile indicatorilor arătați.

Recurenta arată că atâta timp imobilele nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, atunci și obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale, susținând că reclamantele sunt îndreptățite să primească numai o despăgubire echitabilă. Este invocată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia nu se impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din aceasta valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României), recurenta făcând pe larg expozeul considerentelor în cauza Velikovi și alții contra Bulgariei.

În consecință, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacată, în sensul respingerii acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată Intimatele-reclamante nu au depus la dosar întâmpinare. În recurs, la solicitarea instanței, intimatele au depus la dosar dovada rămânerii definitive și irevocabile a Sentinței civile nr. 3441 din 01 iunie 2006 a Judecătoriei Sectorului 4 București, prin Decizia civilă nr. 1906 din 14 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pronunțată în calea de atac a recursului.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile învederate și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată recursul formulat ca fiind nefondat pentru următoarele considerente: Un prim motiv de recurs invocat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice vizează reținerea greșită a calității sale procesuale pasive în acțiunea ce are drept obiect restituirea către reclamantele H.V. și H.D. a prețului de piață al apartamentelor nr. 4 și 5 situate în București, str. C.A., nr. 68, et.

2, sector 4 ce au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 459 din 27 septembrie 1996. Reiterarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice ca motiv de recurs, ulterior pronunțării Deciziei civile nr. 4498 din 15 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție conduce la inadmisibilitatea analizării motivului invocat atâta timp cât vizează o chestiune de drept care a primit o dezlegare irevocabilă într-un prim ciclu procesual, finalizat prin respectiva decizie de casare.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 4498 din 15 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat irevocabil asupra calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, reținând că justificarea calității acestuia nu rezultă din calitatea sa de responsabil pentru evicțiune, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, lege care are un caracter special față de dispozițiile de drept comun în materie de evicțiune și care se aplică cu prioritate conform principiului de drept specialia generalibus derogant. Soluția astfel pronunțată a dobândit autoritate de lucru judecat, astfel încât în aplicarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. "în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra administrării unor probe noi sunt obligatorii pentru judecătorii fondului." În atare condiții, reiterarea excepției lipsei calității procesuale pasive nu poate fi analizată într-un al doilea ciclu procesual întrucât încalcă autoritatea de lucru judecat. Excepția lipsei calității procesuale pasive reprezintă o excepție procesuală absolută, de fond, care poate fi verificată atât de instanța care judecă litigiul - la cererea părților, cât și din oficiu - cât și pe calea controlului judiciar, de către instanțele superioare învestite cu judecarea căilor de atac. În atare condiții, hotărârea instanței de recurs prin care s-a statuat asupra calității procesule pasive a Ministerul Finanțelor Publice este obligatorie, atâta timp cât are caracter irevocabil.

Dispozițiile art. 315 C. proc. civ. nu lasă loc la interpretare, în doctrina juridică fiind subliniat faptul că instanța de trimitere este obligată să respecte hotărârea instanței de recurs, astfel încât dezlegarea problemei de drept referitoare la calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanțelor Publice nu mai poate face obiectul controlului instanței sesizată după casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, drept pentru care criticile recurentului axate pe greșita sa legitimare procesuală pasivă în cauză nu mai pot fi analizate. Reiterând excepția referitoare la calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanțelor Publice, recurentul pârât ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale irevocabile date în interiorul aceluiași proces.

Modalitatea în care instanța de recurs prin Decizia de casare nr. 4498 din 15 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a dat dezlegare unui aspect litigios - în speță, calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanțelor Publice - se impune, fără a da posibilitatea ca problema de drept să poată fi reiterată cu ocazia rejudecării în fond, ori în căile de atac ulterioare. Această regulă operează ca efect al puterii lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, statuări care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, care a tranșat irevocabil - într-un prim ciclu procesual - un aspect al litigiului, atâta timp cât dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. referitoare la obligativitatea hotărârii instanței de recurs cu privire la problemele de drept dezlegate în caz de casare, vizează atât aspecte de drept material, cât și de drept procesual, astfel cum este problema de drept asupra căreia a statuat irevocabil Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 4498 din 15 iunie 2012. În atare condiții, întrucât soluția dată în privința calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a intrat în puterea lucrului judecat, critica formulată sub acest aspect nu mai poate fi repusă în discuție fără încălcarea normelor de drept intern înscrise în art. 1201 C. civ., dar și a normelor de drept internațional la care România este parte.

Sub acest din urmă aspect, instanța de contencios european a stabilit în jurisprudența sa (cauza Amurăriței contra României) că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 trebuie interpretat prin prisma preeminenței dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare, principiu enunțat în preambulul Convenției. Astfel, unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive ale instanțelor judecătorești să nu mai poată fi contestate. Pentru respectarea acestui principiu, Curtea de la Strasbourg a statuat că instanțele sesizate ulterior nu trebuie să mai repună în discuție constatările jurisdicțiilor anterioare, fiind obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, iar o repunere în discuție a situațiilor soluționate definitiv, prin alte constatări, ar constitui o încălcare a art. 6 din Convenție.

Sub aspectul analizării motivului de recurs ce vizează fondul cauzei, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel (prin care s-a confirmat hotărârea instanței de fond, ca efect al respingerii apelului) a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. În conformitate cu dispozițiile legale evocate, "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare." Conținutul normei analizate relevă condiția esențială pentru ca titularul actului desființat să beneficieze de valoarea de piață a imobilului, aceasta fiind aceea ca respectivul contract să fie încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor înscrise în art. 50 alin. (2) și (3), precum și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, rezultă intenția legiuitorului de a distinge între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate, distincție care funcționează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a pierdut bunul imobil fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu rea-credință ce reprezintă titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Înalta Curte apreciază astfel că, prin menținerea alin. (2) al art. 50, prin modificarea alin. (3) al art. 50 [care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2 1 )], precum și prin introducerea art. 50 1 , este evidentă concluzia că nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși - în sens larg - se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare trebuie acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

În contextul cauzal, se constată că în mod judicios instanța de apel a concluzionat asupra împrejurării că reclamantele se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și - ca urmare a valabilității contractului respectiv - îndreptățirii acestora de a primi prețul de piață al apartamentelor ca efect al evingerii lor în urma admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar.

Titlul de proprietate al reclamantelor, deși nu a fost atacat în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, a format obiectul unui litigiu soluționat prin Sentința civilă nr. 3441 din 01 iunie 2006 a Judecătoriei Sector 4 București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1906 din 14 noiembrie 2006 a Tribunalului București (ca efect al respingerii recursului) în cadrul căruia s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate, în cuprinsul deciziei civile pronunțată de instanța de recurs reținându-se cu putere de lucru judecat faptul că "acțiunea în revendicare este mijlocul specific de apărare a dreptului de proprietate pus la îndemâna proprietarului și împotriva acelor persoane care invocă un titlu de proprietate valabil.

Este ipoteza specifică a comparării de titluri, ipoteză care se regăsește și în cauză." Se reține totodată că "buna-credință a chiriașilor cumpărători, reglementată de dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 care salvează actul de efectele nulității, nu poate paraliza acțiunea în revendicare a proprietarului inițial, chiar dacă titlul chiriașilor cumpărători nu a fost desființat, acesta este supus criteriilor de preferință, consacrate în materie." Astfel, s-a statuat că titlurile invocate de părți provin de la autori diferiți, instanța dând preferință titlului autorului mai bine caracterizat. S-a avut în vedere că este preferabil titlul deținut de numita D.M., care a dobândit apartamentele prin moștenire de la adevăratul proprietar P.I., față de dreptul reclamantelor din procesul de față care au dobândit apartamentele de la statul neproprietar, care deținea imobilele în baza unui titlu nevalabil.

Ca atare, prin Sentința civilă nr. 3441/2006 pronunțată de Judecătoria Sector 4 București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1906/2006 a Tribunalului București, reclamantele H.V. și H.D.

au fost obligate să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele 4 și 5 situate în București, str. C.A., nr. 68, sector 4. În acest context este de semnalat că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că titlul de proprietate a subdobânditorului de bună-credință constituit în baza Legii nr. 112/1995 este protejat prin art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că diminuarea vechilor atingeri ale dreptului de proprietate nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta pierderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Raicu contra României, cauza Pincova și Pina contra Republica Cehă).

Obligarea intimatelor-reclamante de a lăsa în deplină proprietate și liniștită folosință imobilul litigios, în condițiile în care titlul lor de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 459 din 27 septembrie 1996 nu a fost atacat în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție în favoarea acestora, împrejurare care conduce la incidența în cauză a dispozițiilor înscrise în articolul 50 1 din Legea nr. 10/2001 și acordarea intimatelor-reclamante a prețului de circulație al imobilelor de care au fost evinse ca efect al admiterii acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor.

De altfel, dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, respectiv cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună -credință, în baza Legii nr. 112/1995. Se observă că în mod judicios instanța de apel a procedat - în raționamentul judiciar expus pe larg în considerentele deciziei pronunțate - la analizarea condiției vizând respectarea normelor înscrise în Legea nr. 112/1995 cu ocazia perfectării contractului de vânzare-cumpărare în beneficiul reclamantelor, analiză efectuată cu impact asupra verificării viabilității art. 50 1 din lege în cauza de față.

Examinarea astfel efectuată a fost realizată cu respectarea dispozițiilor legale din perspectiva verificării cerințelor de valabilitate ale contractului, prin raportare exclusiv la aspectele de fapt și de drept reținute prin Sentința civilă nr. 3441/2006 a Judecătoriei Sector 4 București, hotărâre prin care, în mod irevocabil, s-a statuat asupra desființării contractului reclamantelor și a lipsirii acestuia de efecte juridice, ca urmare a comparării titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare, promovată de moștenitorul fostului proprietar.

Susținerile reluate ale recurentei sub aspectul inaplicabilității prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pe motiv că reclamanții nu ar fi făcut dovada condiției referitoare la desființarea contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă nu pot fi primite atâta timp cât împotriva reclamantelor-intimate a fost pronunțată Sentința civilă nr. 3441 din 01 iunie 2006 a Judecătoriei Sector 4 București, definitivă și irevocabilă, prin care au fost obligate - către moștenitoarea f