ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5654/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5654/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Deliberând,
în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față:
Prin
cererea înregistrată la data de 25 mai 2011, pe rolul Tribunalului București,
secția a V-a civilă, reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul
Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la
plata prețului de piață al apartamentului nr. 1 situat la parterul imobilului
din str. D.L., București, și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin
Sentința civilă nr. 783 din 04 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a V-a
civilă, a admis cererea formulată de reclamanta S.M. în contradictoriu cu
pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul la
plata sumei de 150.313 euro, echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a
României din ziua plății, reprezentând prețul de piață al imobilului situat în
București, str. D.L., către reclamantă; a obligat pârâtul la plata
cheltuielilor de judecată în sumă de 800 RON către reclamantă.
La
data de 26 septembrie 2012, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice a declarat apel împotriva acestei sentințe.
Prin
Decizia civilă nr. 67A din 7 martie 2013 Curtea de Apel București, secția a
III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat
apelul, reținând următoarele:
Intimata
reclamantă a formulat cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu
pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pârât care a fost astfel menționat
inclusiv în cadrul încheierilor de ședință din dosarul de fond, menționarea
Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în cadrul sentinței
reprezentând de fapt, o evidentă eroare materială care poate fi îndreptată prin
intermediul căilor speciale prevăzute de legea procesual civilă.
În
privința criticilor legate de faptul că pârâtul nu a fost parte a contractului
de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, dar și ca urmare a
neincidenței prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu este
întrunită cerința declarării nulității contractului printr-o hotărâre
judecătorească irevocabilă, Curtea a reținut că acestea sunt nefondate.
Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o
situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, în speță SC
H.N. SA, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații
legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept
prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unitățile
deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă și
din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul
lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor,
constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Tocmai
de aceea, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare,
deci ulterior modificării prin Legea nr. 1/2009, s-a stabilit că restituirea
prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de
vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu
modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile, respectiv a prețului de piață al
imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost
desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face în
ambele cazuri, de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar
constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările
ulterioare.
Prin
urmare, s-a reținut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru
despăgubirile reprezentând prețul de piață al imobilului, este într-adevăr,
pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și nu partea contractantă.
Sub
un al doilea aspect, în privința motivului secund de apel al pârâtului, Curtea
a apreciat că aceste texte de lege ilustrate - art. 50 și 50
1
din
Legea nr. 10/2001 modificată și completată - sunt incidente și în situația în
care contractul încheiat de foștii chiriași nu a fost anulat, ci numai în urma
comparării de titluri, a fost considerat mai puțin preferabil. În acest scop,
normele juridice în discuție nu fac referire la "anularea" acestor
contracte, ci la "desființarea" lor, concept juridic care include
orice situație care le lipsește de efecte juridice, concluzie stabilită
potrivit rezultatului metodelor de interpretare gramaticală, dar și sistematică
a acestor dispoziții legale.
Curtea
a reținut și că prin Sentința civilă nr. 4366 din 29 septembrie 2003,
pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, definitivă și irevocabilă
prin Decizia civilă nr. 1095 din 11 mai 2006 a Curții de Apel București, secția
a IV-a civilă, prin care s-a finalizat litigiul privind și pe reclamanta
intimată din prezenta cauză, s-a tranșat în mod expres problema de drept privind
modul de încheiere a contractului de către reclamantă, prin prisma
dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Astfel,
instanța respectivă, învestită cu o cerere de constatare a nulității
contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a reținut
în hotărârea sa respectarea prevederilor acestei legi.
Întrucât
aceste considerente expuse explicitează dispozitivul respectivei hotărâri de
respingere a cererii de constatare a nulității absolute, în lipsa lor neputând
fi pronunțată respectiva soluție, Curtea a constatat că ele beneficiază de
putere de lucru judecat în prezentul litigiu, în condițiile în care intimata a
fost parte și în cauza anterioară.
Așadar,
în litigiul prealabil, s-a statuat irevocabil și expres asupra împrejurării că
la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, au fost respectate
prevederile Legii nr. 112/1995, fapt care determină prin întrunirea cerinței
legale cu caracter de premisă a art. 50 alin. (2
1
) și (3) și art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, caracterul fondat al pretenției de acordare a prețului
de piață al imobilului.
Sub
același aspect, mai trebuie realizată și precizarea că în cadrul respectivului
litigiu anterior, a fost analizată valabilitatea contractului de
vânzare-cumpărare în raport de prevederile Legii nr. 112/1995 și în raport de
cerința existenței unui titlu valabil al statului asupra imobilului în litigiu,
element care însă, evaluat de instanța respectivă de apel, nu a determinat
schimbarea soluției de respingere a cererii de nulitate (dosar fond).
Instanța
de apel a respins și critica privind modalitatea de evaluare, constatând că
reducerea invocată de către apelant, de circa 30%, nu este argumentată în
niciun fel, astfel încât procentul respectiv nu poate fi preferat în dauna
celui de 20%, fundamentat potrivit celor expuse anterior, de către expert, în
lucrarea sa.
Suma
despăgubirilor a fost stabilită în mod legal, de către instanța de fond, în
temeiul criteriilor legal evocate, astfel încât solicitarea apelantului de a se
avea în vedere criterii de echitate sau principiul echității sau cel al
neîmbogățirii fără justă cauză, este neîntemeiată, dată fiind preexistența unei
norme legale speciale în acest sens.
Motivul
de apel arondat neconvenționalității prevederilor ilustrate ale Legii nr.
10/20012 în raport de dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului,
este de asemenea, neîntemeiat, atât timp cât în primul rând, acest instrument
juridic - al neconvenționalității, este pus la îndemâna particularilor și nu a
autorităților statale, debitoare ale obligațiilor derivând din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât doar aceștia se pot prevala de o
eventuală neconformitate.
Toate
argumentele apelantului se grefează pe o ipoteză eronată, respectiv aceea a
neconfirmării titlului intimatei în justiție. Or, astfel cum s-a evocat la
punctele anterioare, intimata beneficiază de o hotărâre judecătorească
irevocabilă prin care s-a respins cererea de constatare a nulității
contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,
astfel încât considerentele instanței de contencios european menționate în
cadrul apelului declarat, îi sunt aplicabile acesteia.
Nu
în ultimul rând, sub același aspect, Curtea a observat că principiul
îmbogățirii fără justă cauză invocat de apelant, ar fi putut deveni incident
analizei prezente, doar în lipsa unui temei legal permisiv. Or, art. 50 și 50
1
din Legea nr. 10/2001 constituie un astfel de temei, astfel încât opțiunea
legiuitorului (nedeclarată neconstituțională până în prezent, inclusiv din perspectiva
principiului constituțional invocat, al egalității persoanelor) nu poate fi
apreciată ca generând îmbogățirea nejustificată a unora dintre beneficiarii
normei juridice.
Curtea
a respins și motivul de apel aferent cheltuielilor de judecată, reținând că
apelantul s-a aflat în culpă procesuală la fond.
Împotriva
acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâții Statul Român prin
Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a
municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând modificarea
deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii introductive. Au invocat
motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În
dezvoltarea motivelor de recurs au susținut că instanța de apel a încălcat
principiul dreptului la apărare, deoarece la termenul la care a avut loc
judecata cauzei, deși pârâtul a solicitat efectuarea unei noi expertize
evaluatorii, instanța a respins proba, fără a avea în vedere importanța
acesteia în faza procesuală în care a fost solicitată.
De
asemenea, au susținut că în cauză Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice nu are legitimare procesuală pasivă deoarece nu a fost parte la
încheierea contractului, că deposedarea reclamanților de imobil întrunește
condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, de natură a angaja
răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv
Primăria municipiului București, în temeiul dispozițiilor art. 1337 C. civ., că
prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter
procesual, care să acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor
Publice.
De
asemenea, au susținut că în cauză nu este îndeplinită condiția desființării
contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească.
În
subsidiar, au susținut că hotărârea instanței de apel este criticabilă în ceea
ce privește acordarea prețului de piață, față de faptul că reclamanții nu au
depus diligențe minime, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare,
pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea
statului, ceea ce echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995 și invocarea
propriei turpitudini.
Au
înțeles să critice hotărârea pronunțată în apel și sub aspectul obligării
pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON, cuantum ce
nu este rezonabil în funcție de complexitatea dosarului, dar și în raport de
împrejurarea că nu a fost de rea-credință, nu s-a făcut vinovat de declanșarea
litigiului și nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata
cheltuielilor de judecată.
Analizând
recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de
nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată
că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Critica
privind încălcarea principiului dreptului la apărare nu poate fi primită.
Respingerea
unei cereri de probatorii, motivat, indiferent de importanța pe care o acordă
acestei probe partea care o solicită, nu poate echivala cu încălcarea dreptului
său la apărare. Admiterea sau respingerea unei cereri constituie elemente ale
dreptului de apreciere al instanței. Numai în situația în care dezlegarea dată
unei cereri nu ar fi însoțită de motivare, ori ar fi vădit abuzivă s-ar putea
pune problema încălcării dreptului la apărare al părții. În situația în care
instanța de control constată că dezlegarea dată de instanță încalcă dispoziții
legale, ori nu permite stabilirea pe deplin a situației de fapt, are
posibilitatea fie de a administra acea probă, fie de a trimite cauza spre
rejudecare în vederea completării probatoriului, ceea ce se circumscrie, însă,
tot dreptului de apreciere al instanței.
În
speță, curtea de apel a respins cererea de efectuare a unei expertize de
evaluare a bunului în litigiu potrivit criteriilor de drept comun, cu motivarea
că dispozițiile art. 50 și 50
1
din Legea nr. 10/2001 stabilesc un
algoritm juridic de calcul diferit de cel de drept comun, astfel încât proba nu
este utilă soluționării cauzei.
Nu
în ultimul rând, Înalta Curte observă că pârâtul nu a făcut niciun fel de
obiecțiune la raportul de expertiză depus la instanța de fond, nu a propus
obiective proprii și nici nu a solicitat o contraexpertiză în condițiile art.
212 alin. (2) C. proc. civ.
Pentru
aceste argumente, Înalta Curte reține că dreptul la apărare al pârâtului nu a
fost încălcat.
Cu
privire la cel de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte constată că excepția
lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor
Publice a fost corect soluționată de instanțele de fond și apel.
Deși
susținerea acestuia că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare nr.
41030/1996, încheiat între reclamantă și Primăria municipiului București prin
mandatar SC C. SA este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care
recurentul le pretinde.
Obligația
de restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de
vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate
nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege.
Art.
50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor
Publice de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte
de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile.
În
același timp, art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 definește noțiunea de
desființare a contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a
actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru
fiind inclusă, prin voința legiuitorului și ineficacitatea actului juridic ca
titlu de proprietate asupra imobilului, intervenită în urma admiterii unei
acțiuni în revendicare îndreptată împotriva chiriașului-cumpărător al bunului,
în condițiile Legii nr. 112/1995.
Aceste
dispoziții legale au un caracter special, derogator de la dispozițiile
dreptului comun pe care le invocă recurentul-pârât, instituind un caz special
de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului
Finanțelor Publice în litigiile decurgând din restituirea prețului.
Obligația
de răspundere pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de
dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., este absorbită în această
ipoteză de obligația Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de
reprezentant al Statului Român, de a restitui prețul către chiriașul evins de
un terț - fost proprietar al imobilului în cauză.
Condițiile
speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de
încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie
în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, potrivit art. 9
alin. (1), precum și cu privire la constituirea fondului extrabugetar la
dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a),
justifică adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la dreptul comun, de
natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se mai pot bucura
de efectele contractului încheiat.
Obligația
instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. nr. 10/2001 este independentă de
vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici
această critică promovată de recurent nu poate fi reținută.
Nici
critica referitoare la greșita obligare a pârâtului la plata prețului de
circulație al apartamentului de care a fost deposedată reclamanta, nu poate fi
primită.
Pentru
a se decide dacă într-o asemenea speță instanța va dispune restituirea prețului
de circulație, ori restituirea prețului actualizat, trebuie stabilită buna sau
reaua credință a chiriașului-cumpărător la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare, față de împrejurarea că dispozițiile art. 50 din Legea nr.
10/2001 obligă instanța să distingă între o desființare a contractului ca
urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995 și o desființare a actului
încheiat cu respectarea acestor dispoziții legale.
În
cauza pendinte buna-credință a intimatei-reclamante a fost stabilită în mod
irevocabil prin Sentința civilă nr. 4366 din 29 septembrie 2003 a Judecătoriei
Sectorului 5 București, rămasă irevocabilă prin respingerea apelului și
recursului (Decizia nr. 1095 din 11 mai 2006 al Curții de Apel București,
secția a IV-a civilă - dosar fond). Astfel, acțiunea reclamanților R.M. și P.R.
în contradictoriu cu pârâții S.M., Municipiul București prin primar general și
SC C. SA având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de
vânzare-cumpărare, a fost respinsă cu motivarea că acest contract s-a realizat
cu perfecta convingere a respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, deci cu
totală bună-credință din partea ambelor părți contractante.
Considerentele
unei hotărâri irevocabile se bucură de autoritate de lucru judecat, atâta vreme
cât soluția ce se regăsește în dispozitivul hotărârii se sprijină în mod
necesar pe acestea și nu poate fi înțeleasă fără a se face apel la motive, în
care se află tocmai rațiunile de drept sau de fapt ale adoptării ei.
Doctrina
și jurisprudența au stabilit chiar că există interes în exercitarea căii de
atac împotriva considerentelor unei hotărâri judecătorești, atunci când acestea
conțin rezolvarea de fond a unor chestiuni litigioase.
Faptul
că soluția asupra unei asemenea chestiuni este conținută în considerente, iar
nu în dispozitiv, nu se poate constitui într-un argument valabil pentru
contestarea autorității de lucru judecat a unor astfel de motive. Ceea ce
trebuie să intereseze în principal, nu este locul situării soluției, ci faptul
că asupra unei chestiuni controversate în proces, în urma dezbaterii
contradictorii a părților, s-a dat o rezolvare.
În
raport de aceste argumente, Înalta Curte constată că Sentința civilă nr. 4366
din 29 septembrie 2003 are putere de lucru judecat cu privire la constatarea
bunei-credințe a cumpărătoarei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Autoritatea
de lucru judecat cunoaște două manifestări care se transpun în forma efectului
negativ, apt să oprească o a doua judecată și respectiv, a efectului pozitiv al
lucrului judecat, de natură să demonstreze o anumită situație în legătură cu
raporturile juridice dintre părți.
Efectul
pozitiv al autorității de lucru judecat presupune că cele tranșate
jurisdicțional se impun în judecata ulterioară fără posibilitatea pentru parte
de a pretinde contrariul sau pentru instanță de a stabili în mod diferit față
de instanța anterioară.
Ca
urmare, chestiunea bunei-credințe a cumpărătoarei la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare fiind tranșată irevocabil prin sentința amintită, ea nu mai
poate face obiectul analizei în recursul promovat de pârâți.
Pe
cale de consecință, în mod corect instanța de apel a reținut incidența în cauză
a dispozițiilor art. 50 alin. (2
1
) din Legea nr. 10/2001, care
îndreptățesc pe chiriașa cumpărătoare la restituirea prețului de piață al
imobilului.
Cât
privește ultima critică, referitoare la greșita obligare a pârâtului la plata
cheltuielilor de judecată, nejustificat de mari în raport de obiectul
dosarului, Înalta Curte o va respinge ca nefondată. Prin decizia recurată
curtea de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.
civ., ținând seama de munca efectivă a avocatului și de complexitatea redusă a
cauzei. Nu se poate reține că recurentul-pârât nu s-ar afla în culpă
procesuală, din moment ce a fost obligat prin hotărâre judecătorească la
îndeplinirea unei prestații.
Pentru
toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.,
Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâți, cu consecința
menținerii hotărârii pronunțate în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
ca nefondat recursul declarat de pârâții Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului
București și Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 67A
din 07 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru
cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 05 decembrie 2013.
Procesat
de GGC - GV