ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5654/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față: Prin cererea înregistrată la data de 25 mai 2011, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata prețului de piață al apartamentului nr. 1 situat la parterul imobilului din str. D.L., București, și la plata cheltuielilor de judecată. Prin Sentința civilă nr. 783 din 04 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta S.M.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul la plata sumei de 150.313 euro, echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București, str. D.L., către reclamantă; a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 800 RON către reclamantă. La data de 26 septembrie 2012, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a declarat apel împotriva acestei sentințe.

Prin Decizia civilă nr. 67A din 7 martie 2013 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul, reținând următoarele: Intimata reclamantă a formulat cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pârât care a fost astfel menționat inclusiv în cadrul încheierilor de ședință din dosarul de fond, menționarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în cadrul sentinței reprezentând de fapt, o evidentă eroare materială care poate fi îndreptată prin intermediul căilor speciale prevăzute de legea procesual civilă.

În privința criticilor legate de faptul că pârâtul nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, dar și ca urmare a neincidenței prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu este întrunită cerința declarării nulității contractului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, Curtea a reținut că acestea sunt nefondate. Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, în speță SC H.N. SA, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ.

Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare, deci ulterior modificării prin Legea nr. 1/2009, s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv a prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, s-a reținut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de piață al imobilului, este într-adevăr, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și nu partea contractantă. Sub un al doilea aspect, în privința motivului secund de apel al pârâtului, Curtea a apreciat că aceste texte de lege ilustrate - art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată și completată - sunt incidente și în situația în care contractul încheiat de foștii chiriași nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puțin preferabil. În acest scop, normele juridice în discuție nu fac referire la "anularea" acestor contracte, ci la "desființarea" lor, concept juridic care include orice situație care le lipsește de efecte juridice, concluzie stabilită potrivit rezultatului metodelor de interpretare gramaticală, dar și sistematică a acestor dispoziții legale.

Curtea a reținut și că prin Sentința civilă nr. 4366 din 29 septembrie 2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1095 din 11 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a finalizat litigiul privind și pe reclamanta intimată din prezenta cauză, s-a tranșat în mod expres problema de drept privind modul de încheiere a contractului de către reclamantă, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Astfel, instanța respectivă, învestită cu o cerere de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a reținut în hotărârea sa respectarea prevederilor acestei legi.

Întrucât aceste considerente expuse explicitează dispozitivul respectivei hotărâri de respingere a cererii de constatare a nulității absolute, în lipsa lor neputând fi pronunțată respectiva soluție, Curtea a constatat că ele beneficiază de putere de lucru judecat în prezentul litigiu, în condițiile în care intimata a fost parte și în cauza anterioară. Așadar, în litigiul prealabil, s-a statuat irevocabil și expres asupra împrejurării că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, fapt care determină prin întrunirea cerinței legale cu caracter de premisă a art. 50 alin. (2 1 ) și (3) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, caracterul fondat al pretenției de acordare a prețului de piață al imobilului.

Sub același aspect, mai trebuie realizată și precizarea că în cadrul respectivului litigiu anterior, a fost analizată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare în raport de prevederile Legii nr. 112/1995 și în raport de cerința existenței unui titlu valabil al statului asupra imobilului în litigiu, element care însă, evaluat de instanța respectivă de apel, nu a determinat schimbarea soluției de respingere a cererii de nulitate (dosar fond). Instanța de apel a respins și critica privind modalitatea de evaluare, constatând că reducerea invocată de către apelant, de circa 30%, nu este argumentată în niciun fel, astfel încât procentul respectiv nu poate fi preferat în dauna celui de 20%, fundamentat potrivit celor expuse anterior, de către expert, în lucrarea sa.

Suma despăgubirilor a fost stabilită în mod legal, de către instanța de fond, în temeiul criteriilor legal evocate, astfel încât solicitarea apelantului de a se avea în vedere criterii de echitate sau principiul echității sau cel al neîmbogățirii fără justă cauză, este neîntemeiată, dată fiind preexistența unei norme legale speciale în acest sens. Motivul de apel arondat neconvenționalității prevederilor ilustrate ale Legii nr. 10/20012 în raport de dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, este de asemenea, neîntemeiat, atât timp cât în primul rând, acest instrument juridic - al neconvenționalității, este pus la îndemâna particularilor și nu a autorităților statale, debitoare ale obligațiilor derivând din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât doar aceștia se pot prevala de o eventuală neconformitate.

Toate argumentele apelantului se grefează pe o ipoteză eronată, respectiv aceea a neconfirmării titlului intimatei în justiție. Or, astfel cum s-a evocat la punctele anterioare, intimata beneficiază de o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a respins cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât considerentele instanței de contencios european menționate în cadrul apelului declarat, îi sunt aplicabile acesteia. Nu în ultimul rând, sub același aspect, Curtea a observat că principiul îmbogățirii fără justă cauză invocat de apelant, ar fi putut deveni incident analizei prezente, doar în lipsa unui temei legal permisiv.

Or, art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001 constituie un astfel de temei, astfel încât opțiunea legiuitorului (nedeclarată neconstituțională până în prezent, inclusiv din perspectiva principiului constituțional invocat, al egalității persoanelor) nu poate fi apreciată ca generând îmbogățirea nejustificată a unora dintre beneficiarii normei juridice. Curtea a respins și motivul de apel aferent cheltuielilor de judecată, reținând că apelantul s-a aflat în culpă procesuală la fond. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii introductive.

Au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs au susținut că instanța de apel a încălcat principiul dreptului la apărare, deoarece la termenul la care a avut loc judecata cauzei, deși pârâtul a solicitat efectuarea unei noi expertize evaluatorii, instanța a respins proba, fără a avea în vedere importanța acesteia în faza procesuală în care a fost solicitată.

De asemenea, au susținut că în cauză Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă deoarece nu a fost parte la încheierea contractului, că deposedarea reclamanților de imobil întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, de natură a angaja răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria municipiului București, în temeiul dispozițiilor art. 1337 C. civ., că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, care să acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice. De asemenea, au susținut că în cauză nu este îndeplinită condiția desființării contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească.

În subsidiar, au susținut că hotărârea instanței de apel este criticabilă în ceea ce privește acordarea prețului de piață, față de faptul că reclamanții nu au depus diligențe minime, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, ceea ce echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995 și invocarea propriei turpitudini. Au înțeles să critice hotărârea pronunțată în apel și sub aspectul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON, cuantum ce nu este rezonabil în funcție de complexitatea dosarului, dar și în raport de împrejurarea că nu a fost de rea-credință, nu s-a făcut vinovat de declanșarea litigiului și nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed: Critica privind încălcarea principiului dreptului la apărare nu poate fi primită. Respingerea unei cereri de probatorii, motivat, indiferent de importanța pe care o acordă acestei probe partea care o solicită, nu poate echivala cu încălcarea dreptului său la apărare. Admiterea sau respingerea unei cereri constituie elemente ale dreptului de apreciere al instanței. Numai în situația în care dezlegarea dată unei cereri nu ar fi însoțită de motivare, ori ar fi vădit abuzivă s-ar putea pune problema încălcării dreptului la apărare al părții.

În situația în care instanța de control constată că dezlegarea dată de instanță încalcă dispoziții legale, ori nu permite stabilirea pe deplin a situației de fapt, are posibilitatea fie de a administra acea probă, fie de a trimite cauza spre rejudecare în vederea completării probatoriului, ceea ce se circumscrie, însă, tot dreptului de apreciere al instanței. În speță, curtea de apel a respins cererea de efectuare a unei expertize de evaluare a bunului în litigiu potrivit criteriilor de drept comun, cu motivarea că dispozițiile art. 50 și 50 1 din Legea nr. 10/2001 stabilesc un algoritm juridic de calcul diferit de cel de drept comun, astfel încât proba nu este utilă soluționării cauzei. Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că pârâtul nu a făcut niciun fel de obiecțiune la raportul de expertiză depus la instanța de fond, nu a propus obiective proprii și nici nu a solicitat o contraexpertiză în condițiile art. 212 alin. (2) C. proc.

civ. Pentru aceste argumente, Înalta Curte reține că dreptul la apărare al pârâtului nu a fost încălcat. Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost corect soluționată de instanțele de fond și apel. Deși susținerea acestuia că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare nr. 41030/1996, încheiat între reclamantă și Primăria municipiului București prin mandatar SC C. SA este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde. Obligația de restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege.

Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În același timp, art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 definește noțiunea de desființare a contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă, prin voința legiuitorului și ineficacitatea actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului, intervenită în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva chiriașului-cumpărător al bunului, în condițiile Legii nr. 112/1995.

Aceste dispoziții legale au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le invocă recurentul-pârât, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului Finanțelor Publice în litigiile decurgând din restituirea prețului. Obligația de răspundere pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligația Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui prețul către chiriașul evins de un terț - fost proprietar al imobilului în cauză.

Condițiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum și cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat. Obligația instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică promovată de recurent nu poate fi reținută.

Nici critica referitoare la greșita obligare a pârâtului la plata prețului de circulație al apartamentului de care a fost deposedată reclamanta, nu poate fi primită. Pentru a se decide dacă într-o asemenea speță instanța va dispune restituirea prețului de circulație, ori restituirea prețului actualizat, trebuie stabilită buna sau reaua credință a chiriașului-cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, față de împrejurarea că dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 obligă instanța să distingă între o desființare a contractului ca urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995 și o desființare a actului încheiat cu respectarea acestor dispoziții legale.

În cauza pendinte buna-credință a intimatei-reclamante a fost stabilită în mod irevocabil prin Sentința civilă nr. 4366 din 29 septembrie 2003 a Judecătoriei Sectorului 5 București, rămasă irevocabilă prin respingerea apelului și recursului (Decizia nr. 1095 din 11 mai 2006 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă - dosar fond). Astfel, acțiunea reclamanților R.M. și P.R. în contradictoriu cu pârâții S.M., Municipiul București prin primar general și SC C. SA având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, a fost respinsă cu motivarea că acest contract s-a realizat cu perfecta convingere a respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, deci cu totală bună-credință din partea ambelor părți contractante.

Considerentele unei hotărâri irevocabile se bucură de autoritate de lucru judecat, atâta vreme cât soluția ce se regăsește în dispozitivul hotărârii se sprijină în mod necesar pe acestea și nu poate fi înțeleasă fără a se face apel la motive, în care se află tocmai rațiunile de drept sau de fapt ale adoptării ei. Doctrina și jurisprudența au stabilit chiar că există interes în exercitarea căii de atac împotriva considerentelor unei hotărâri judecătorești, atunci când acestea conțin rezolvarea de fond a unor chestiuni litigioase. Faptul că soluția asupra unei asemenea chestiuni este conținută în considerente, iar nu în dispozitiv, nu se poate constitui într-un argument valabil pentru contestarea autorității de lucru judecat a unor astfel de motive.

Ceea ce trebuie să intereseze în principal, nu este locul situării soluției, ci faptul că asupra unei chestiuni controversate în proces, în urma dezbaterii contradictorii a părților, s-a dat o rezolvare. În raport de aceste argumente, Înalta Curte constată că Sentința civilă nr. 4366 din 29 septembrie 2003 are putere de lucru judecat cu privire la constatarea bunei-credințe a cumpărătoarei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări care se transpun în forma efectului negativ, apt să oprească o a doua judecată și respectiv, a efectului pozitiv al lucrului judecat, de natură să demonstreze o anumită situație în legătură cu raporturile juridice dintre părți.

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune că cele tranșate jurisdicțional se impun în judecata ulterioară fără posibilitatea pentru parte de a pretinde contrariul sau pentru instanță de a stabili în mod diferit față de instanța anterioară. Ca urmare, chestiunea bunei-credințe a cumpărătoarei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare fiind tranșată irevocabil prin sentința amintită, ea nu mai poate face obiectul analizei în recursul promovat de pârâți. Pe cale de consecință, în mod corect instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, care îndreptățesc pe chiriașa cumpărătoare la restituirea prețului de piață al imobilului.

Cât privește ultima critică, referitoare la greșita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, nejustificat de mari în raport de obiectul dosarului, Înalta Curte o va respinge ca nefondată. Prin decizia recurată curtea de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ținând seama de munca efectivă a avocatului și de complexitatea redusă a cauzei. Nu se poate reține că recurentul-pârât nu s-ar afla în culpă procesuală, din moment ce a fost obligat prin hotărâre judecătorească la îndeplinirea unei prestații. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâți, cu consecința menținerii hotărârii pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 67A din 07 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 decembrie 2013. Procesat de GGC - GV