ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1142/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1142/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr.

1142

/20

16

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

sector 1 la data de 12 decembrie 2008, reclamantul A. a solicitat instanței

în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor, B., C., D. și E. să pronunțe

o hotărâre prin care să constate că imobilul situat în București,

str. F., sector 1 a fost preluat fără titlu valabil de către stat

și fără a fi inclus în domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995;

să oblige pârâta B. să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie apartamentul nr. 1; să constate reaua-credință a pârâților

persoane fizice la încheierea contractelor de vânzare cumpărare în temeiul

Legii nr. 112/1995; să-i oblige pe pârâții C. și D. să-i lase

în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul

nr. 1A parter; să-l oblige pe pârâtul E. să-i lase în deplină proprietate

și liniștită posesie apartamentul nr. 3; să se modifice evidențele

cărții funciare, referitor la numele proprietarilor imobilelor, respectiv,

radierea pârâților din Cartea Funciară; în subsidiar, a solicitat obligarea

pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la restituirea prin echivalent

valoric a imobilelor preluate abuziv, cu cheltuieli de judecată.

La data de 29 ianuarie 2009 numita

G. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, în susținerea

căreia a arătat că este unica moștenitoare a pârâtului E. (decedat

în anul 2003), că pe calea moștenirii legale a dobândit dreptul de proprietate

asupra locuinței din București, strada H., ap. 3, compus din 2 camere,

dependințe, pivniță, toate cu suprafața utilă de 78,02

mp și cota-indiviză de 32,92% din părțile comune ale imobilului

dobândit de autorul său prin contractul de vânzare-cumpărare din 05

noiembrie 1996, de la SC I. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă

nr. 5068 din 30 martie 2009 Judecătoria sectorului 1 București a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București,

secția civilă.

Reclamantul A. a precizat petitul

cererii introductive, arătând că, cu privire la solicitarea de „a se constata

ca imobilul situat în București, strada J., sector 1, nu se încadrează

în domeniul de aplicare al art. I din Legea nr. 112/1995 și nu putea face obiectul,

prevederilor art. 9 din aceeași lege", reclamantul a solicitat să

se ia act că cererea dedusă judecății consta într-o veritabilă

acțiune în revendicare.

Prin sentința civilă

nr. 1143 din 25 mai 2012 Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată,

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, a respins acțiunea

formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane

lipsită de calitate procesuală pasivă și a respins, ca inadmisibilă,

acțiunea în revendicare, astfel cum a fost modificată de reclamantul A.,

în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., G. și Municipiul București

prin Primar General.

Prin decizia civilă nr. 130A

din 29 aprilie 2013 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant

A., a anulat în parte sentința civilă nr. 1143 din 25 mai 2012 și

a trimis cauza spre rejudecare Ia aceeași instanță de fond, Tribunalul

București, fiind menținute soluțiile privind excepțiile lipsei

calității procesuale active și pasive și respingerea acțiunii

privind contravaloarea imobilului față de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

În rejudecare, prin sentința

civilă nr. 178 din 11 februarie 2014 Tribunului București, secția

a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare

imobiliară formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București prin Primar General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, B., C., D. și G. și a fost obligat reclamantul A. la 4500 RON

cheltuieli de judecată către pârâta G.

Împotriva acestei decizii a declarat

apel reclamantul criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 237

A din 29 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A.

Pentru a hotărî astfel s-a

reținut că prin decizia civilă nr. 130A din 29 aprilie 2013, rămasă

irevocabilă prin nerecurare, Curtea de Apel București, secția a IlI-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat

de apelantul-reclamant A., a anulat în parte sentința civilă nr. 1143

din 25 mai 2012 și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București,

fiind menținute soluțiile privind respingerea excepției lipsei calității

procesuale active și admiterea excepției lipsei calității procesual

pasive și respingerea acțiunii privind contravaloarea imobilului față

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea deciziei de casare

cu trimitere, Curtea de apel a arătat că este greșită respingerea

acțiunii în revendicare formulată de reclamant, ca inadmisibilă,

deoarece nu există nici o normă legală care să interzică

promovarea acestei acțiuni după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

precum și în vederea garantării accesului la justiție al reclamantului

pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate.

De asemenea, instanța de apel,

în primul ciclu procesual, a statuat făptul că există obligația

de a analiza fondul cauzei și din perspectiva Legii nr. 10/2001, ca lege specială

derogatorie sub anumite aspecte de la dreptul comun, în ceea ce privește criteriile

de comparație a titlurilor aflate în conflict respectiv titlul de proprietate

al autorului reclamantului și contractele de vănzare-cumparare încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995 de pârâți.

Decizia de casare a stabilit totodată

și limitele rejudecării, menținând soluția pronunțată

de tribunal în primul ciclu procesual cu privire la respingerea excepției lipsei

calității procesuale active și admiterea excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin urmare, din examinarea dezlegărilor

date prin această decizie, se observă că este nefondată acea

critică prin care apelantul susține că instanța era ținută

să analizeze titlurile exhibate de ambele părți din perspectiva dispozițiilor

art. 480 C. civ. (1864), deoarece Curtea de apel București, secția a III-a

civilă, a stabilit faptul că, în rejudecare, criteriile ce vor fi avute

în vedere sunt cele reglementate de legea specială, ca lege derogatorie de

la dreptul comun.

Curtea a constatat că tribunalul

a respectat atât dispozițiile art. 315 C. proc. civ., făcând o analiză

pe fond a acțiunii în revendicare, cât și decizia în interesul legii

nr. 33/2008 a ÎCCj, secții unite.

Tribunalul a constatat că

acțiunea în revendicare promovată de reclamantul A. nu poate fi admisă,

deoarece reclamantul nu are un drept actual, în condițiile în care nu a formulat

nici cereri de restituire în natură conform Legii nr. 112/1995 și nici

notificare conform Legii nr. 10/2001, în timp ce pârâții au încheiat contractele

de vânzare-cumpărare din 08 februarie 1997 (apartamentul nr. 1, parter, B.),

din 8 februarie 1997 (apartamentul nr. 1A, parter, C. și D.) și din 05

noiembrie 1996 (apartamentul nr. 3, etaj 2, E.), în temeiul și cu respectarea

Legii nr. 112/1995: așa încât, în compararea titlurilor exhibate de ambele

părți liiîgante, a dat prevalentă titlurilor pârâților și

asigurării stabilității și securității raporturilor

juridice.

Curtea de apel a constatat că

aceste considerente sunt corecte și în spiritul deciziei în interesul legii

nr. 33/2008 pronunțată de Î.C.C.J., secții unite, care este obligatorie

pentru instanțe de la data publicării ei în Monitorul Oficial.

Este nefondată susținerea

apelantului-reclamant conform căreia are o speranță legitimă

la restituirea bunului întrucât statul român i-ar fi recunoscut dreptul prin pronunțarea

sentinței civile nr. 1086 din 2 februarie 1993.

În acest sens, s-a constatat că

hotărârea judecătorească menționată reprezintă titlul

de proprietate al intimatei-pârâte asupra garsonierei situate la etajul 1 ai imobilului

- despre care chiar apelantul-reclamant a arătat că „a scăpat"

de naționalizare, rămânând în proprietatea autoarei K.

În primul rând, hotărârea

judecătorească invocată de apelant (sentința civilă

nr. 1086 din 2 februarie 1993 a Judecătoriei sector 1 București, definitivă

prin nerecurare) nu privește niciunul din cele trei apartamentele revendicate

în prezenta cauza.

În al doilea rând, conform propriilor

susțineri ale apelantulul-reclamant, garsoniera ce a făcut obiectul „chitanței"

din 26 ianuarie 1989 dintre L. și M. a „scăpat" naționalizării,

nefiind preluată de stat, așa cum rezultă din situația juridică

aflată la dosarul de fond (conform căruia la nivelul anului 1992 la rolul

fiscal era înscrisă L.).

Nu a fost reținută susținerea

reclamantului conform căreia, prin pronunțarea sentinței civile

nr. 1086 din 2 februarie 1993, instanța a recunoscut implicit dreptul de proprietate

al promitentei-vânzătoare L. asupra întregului imobil situat în str. F. - deoarece

obiectul „chitanței" și al dosarului în care a fost pronunțată

această hotărâre judecătorească nu la constituit întregul imobil,

ci doar garsoniera de la etajul 1 al imobilului, asupra căreia K. devenise

proprietară în baza actului de schimb din 22 ianuarie 1947 și care nu

a fost naționalizat, făcând ulterior obiectul actului de donație

din 22 noiembrie 1971 către L., care a și fost înscrisă la rolul

fiscal, conform situației juridice comunicate la dosar.

Respectând marja de apreciere,

Statul Român a reglementat condițiile în care pot fi restituite bunurile pe

care Ie-a preluat înainte de ratificarea Convenției, prin adoptarea Legii

nr. 10/2001 optând, în principal, să restituie foștilor proprietari, în

natură, imobilele deținute la data intrării în vigoare a legii de

una din persoanele juridice prevăzute de lege, și în subsidiar, adică

în măsura în care nu au fost înstrăinate unor terți în baza Legii

nr. 112/1995 și cu respectarea acesteia, prin acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent, la valoarea de piață a imobilului.

În consecință, reclamantul

nu are un „bun actual", conform jurisprudenței C.E.D.O., deoarece nu deține

nici un act al unei autorități publice sau hotărâre judecătorească

care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra apartamentelor revendicate,

după cum nici dispozițiile legii sau jurisprudența nu îi conferă

speranța legitimă de restituire ci - dimpotrivă - consacră expres

pierderea dreptului Ia valorificarea pretențiilor în lipsa notificării

și față de dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul A. criticând soluția pentru nelegalitate, invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O primă critică vizează,

în esență, greșita aplicare de către instanța de apel a

dispozițiilor deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de

casație și Justiție în recurs în interesul legii care are valoare

obligatorie pentru instanțe. S-a arătat că statul român a validat

dreptul reclamantului asupra imobilelor deținute de autorul comun N., prin

hotărâre judecătorească.

Astfel, de vreme ce întregul imobil

a fost preluat abuziv, în virtutea jurisprudenței C.E.D.O. este evident că

există un bun în patrimoniul celui care îl revendică. Chiar dacă

anterior s-a dispus restituirea numai a unei părți a imobilului, în considerente

s-a reținut că a fost preluat abuziv întregul imobil, ceea ce este de

natură să-i permită constatarea, conform art. 1 Protocolul 1 adițional

la C.E.D.O. că reclamantul are un bun pe care-l poate revendica.

În al doilea rând, instanța

nu a analizat corespunzător înscrisurile depuse la dosarul cauzei, în sensul

că actul de schimb și actul de donație nu vizează nicio garsonieră,

iar bunurile ce fac obiectul acestor contracte au fost dobândite integral de către

reclamant.

Astfel printr-o serie de acte juridice

succesive: contractul de schimb autentificat din 16 aprilie 1947, actul de donație

autentificat din 21 ianuarie 1972 de către Notariatul de stat al sectorului

1 certificatul de moștenitor din 08 iunie 2007 rezultă că reclamantul

a dobândit apartamentul nr. 1, inclusiv dependințele și 115 mp de teren.

Prin sentința civilă

nr. 1086 din 2 februarie 1993 pronunțată de judecătoria sectorului

1 București a fost admisă acțiunea formulată de C., în contradictoriu

cu autoarea L., cu privire la o parte din imobilul naționalizat, validându-se

indirect titlul acesteia asupra întregului imobil.

Așa fiind, instanța de

apel a nesocotit dispozițiile deciziei nr. 33/2008, în ceea ce privește

modul de soluționare a acțiunii în revendicare și a încălcat

dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865.

De asemenea, instanța de apel

a nesocotit jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg, respectiv

cauzele Gladkvist și Bucur contra României, precum și cauza Pincova și

Pine, unde s-a insistat asupra analizării circumstanțelor particulare

ale fiecărui caz.

Au fost comparate titlurile și

în mod greșit s-a decis de instanța de apel, că cele ale pârâților

sunt preferabile.

Recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

Examinând susținerile reclamantului,

înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să fie examinate din această perspectivă.

Instanța de apel a dat o corectă

interpretare a dispozițiilor deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, în sensul

că nu poate fi invocată teza a doua din dispozitiv, deoarece nu se poate

invoca o situație de natură să înlăture legea internă,

în favoarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

Esențial pentru soluționarea

cauzei este faptul că litigiul dedus judecății are ca obiect o revendicare

imobiliară, formulată pe calea dreptului comun, deci întemeiată pe

dispozițiile art. 480-481 C. civ. de la 1864. În acest context, instanța

trebuie să compare titlurile exhibate de părți, așa, cum au

fost demonstrate prin actele depuse la dosarul cauzei.

În virtutea principiului disponibilității,

reclamantul a formulat acțiunea în revendicare, insistând pe compararea titlurilor

și pe jurisprudența C.E.D.O., anterioară cauzei Măria Atanasiu

și alții contra României.

În mod corect a reținut Curtea

de apel București că N., a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului

revendicat, prin naționalizarea de către stat în baza Decretului nr. 92/1950,

cu mulți ani înainte de ratificarea Convenției de către România,

situație în care, ratione temporis, protecția oferită de Convenție

nu se întinde asupra actului naționalizării. Dreptul de proprietate al

reclamantului nu a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească,

după ratificarea Convenției, astfel încât nu se poate discuta despre existența

unui hun aciuai al acestuia, care să poată fi valorificat în cadrul acțiunii

în revendicare.

În jurisprudența actuală

a Curții Europene a Drepturilor Omului se constată o schimbare a raționamentului

construit pe tiparul Pădurarii c. României, Străin și Porțeanu

în ceea ce privește conținutul noțiunii de bun.

Ceea ce a susținut reclamantul

este că în virtutea hotărârilor C.E.D.O. invocate, a dobândit un bun,

prin faptul că s-a constatat preluarea abuzivă a bunurilor imobile ale

antecesorilor în considerente și s-a dispus restituirea unei garsoniere din

imobil. Astfel, dobândirea unui bun în virtutea jurisprudenței C.E.D.O. i-ar

fi conferit un avantaj în compararea titlurilor, reclamanții având un titlu

mai vechi, dobândit de la adevăratul proprietar.

Susținerile sunt nefondate,

deoarece, conform jurisprudenței C.E.D.O. pentru a invoca un bun, trebuie ca

prin dispozitiv să fie restituit întregul imobil, nu numai o parte din acesta.

Or, în cauză, așa cum s-a dispus prin sentința civiiă nr. 1086

din 2 februarie 1993, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București,

s-a restituit numai o porțiune din imobilul inițial, ceea ce nu îndreptățește

reclamantul să ceară restituirea întregului imobil pe calea dreptului

comun, după intrarea în vigoare a legii speciale.

În mod just a reținut instanța

de apel că hotărârea judecătorească invocată de reclamant

(sentința civiiă nr. 1086 din 2 februarie 1993 a Judecătoriei sector

1 București, definitivă prin nerecurare) nu privește niciunul din

cele trei apartamentele revendicate în prezenta cauză.

Or, la momentul pronunțării

hotărârii nr. 178 din 11 februarie 2014 la Tribunalul București, în primă

instanță, la nivelul Curții Europene de la Strasbourg avusese deja

loc un reviriment de jurisprudență, astfel încât hotărârea relevantă

este cea pronunțată în cauza Măria Atanasiu și alții contra

României, publicată în Monitorul Oficial al României la data de 22 noiembrie

2010.

Dîn considerentele acestei hotărâri

rezultă ca un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați

abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că

s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii

bunului (paragrafele nr. 140 și 143).

În cauză, la momentul formulării

acțiunii în instanță în anul 2008, nu exista o hotărâre judecătorească

în favoarea reclamantului care să statueze în sensul prevăzut de hotărâvea-pilot

pronunțată de C.E.D.O. Această hotărâre nu a fost obținută

nici ulterior anului 2010, astfel încât, reclamantul și-a întemeiat acțiunea

pe simpla speranță de i se vedea recunoscută supraviețuirea

unui fost drept de proprietate, pe care este de multă vreme în imposibilitatea

de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi considerată drept „bun"

în sensul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție (în acest sens, cauza

Moșteanu contra României, 2002).

Această situație face

neîntemeiate susținerile reclamantului privitoare la pretinsul conflict între

legislația națională și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului sub aspectul îndreptățirii lor la restituirea bunului preluat de

stat de la autorii lor, condițiile în care se poate face restituirea fiind

clarificate chiar de Curtea Europeana de la Strasbourg. Ca urmare, nu mai poate

fi invocată jurisprudență anterioară cauzei Măria Atanasiu

și alții contra României, de vreme ce s~a stabilit că litigiul fiind

în curs, hotărârea care produce efecte este cea pronunțată de Tribunalul

București și anume sentința civilă nr. 178 din 11 februarie

2014.

Așa fiind, reclamantul nu

poate dovedi existența bunului în patrimoniul său, condiție esențială

pentru formularea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun. În consecință,

acesta nu poate pretinde un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat

în condițiile art. 480 C. civ. și nu poate triumfa în acțiunea petitorie,

formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Reclamantul, pentru a-și valorifica

eventualul drept la despăgubire ar fi avut la îndemână posibilitatea de

a formula notificare în temeiul legii speciale de restituire a bunurilor preluate

abuziv de statul comunist.

Este adevărat că în revendicare,

instanța de fond este îndreptățită să statueze asupra preluării

bunului și asupra validității preluării, însă numai dacă

nu exista lege specială de retrocedare. Astfel, potrivit conform art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate

de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul

unor legi speciale de reparație, instanțele judecătorești sunt

competente să stabilească valabilitatea titlului".

După intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, a deciziei nr. 33/2008 și schimbarea jurisprudenței

C.E.D.O. în 2010, remediul juridic pentru preluarea abuzivă a imobilelor în

perioada regimului comunist, este dat de legea specială care derogă de

la dreptul comun. Cu alte cuvinte, în situația dată, reclamanții!

nu poate triumfa în acțiunea în revendicare, numai în temeiul unui vechi titlu

de proprietate pe care nu-l mai poate exercita în prezent. Pentru a se putea prevala

de dreptul la retrocedare în natură, trebuie, fie ca imobilul să le fie

restituit în temeiul legii speciale de reparație, fie să se afle în posesia

unei hotărâri judecătorești definitive care să dispună

expres restituirea bunului.

În ceea ee privește dreptul

la un proces echitabil, toate garanțiile de drept material și procesual

au fost respectate, hotărârea instanței de apel este amplu motivată

și răspunde tuturor criticilor formulate de reclamanți.

Au fost avute în vedere hotărârile

Curții Europene, precum și jurisprudența internă, după

pronunțarea cauzei Atanasiu și alții contra României, precum și

decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recurs în interesul legii. Cele două hotărâri menționase

anterior au produs o unificare a practicii judiciare, stabilind mecanismele de restituire

a bunurilor preluate abuziv în perioada regimului comunist, aducând elemente de

predictibilitate și constanță în jurisprudența Înaltei Curți

de Casație și Justiție, dar și a altor instanțe din țară.

Cererea de recurs este amplă

în expunerea jurisprudenței C.E.D.O., anterioară anului 2010, însă

reproducerea pasajelor din mal multe hotărâri ale instanței europene au

doar rolul de a justifica faptul că reclamantul ar fi dobândit un bun în patrimoniul

său. aspect ce nu poate fi luat în considerare după cauza pilot Atanasiu

și alții contra României.

În ceea ee privește valoarea

probatorie a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei în fazele procesuale anterioare,

respectiv contractul de schimb autentificat din 16 aprilie 1947, actul de donație

autentificat din 21 ianuarie 1972 de către Notariatul de stat al sectorului

1 și certificatul de moștenitor din 08 iunie 2007, acestea se referă

la evaluarea probelor, deci un aspect de netemeinicie, ceea ce nu mai poate face

obiectul analizei instanței de recurs după abrogarea dispozițiilor

art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte, în temeiul dispoz. art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să

respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamant.

În temeiul dispozițiilor art.

274 C. proc. civ. urmează să oblige reclamantul la plata sumei de 4.400

RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către pârâții

B., G., D. și C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 237 A din 29 aprilie 2015 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant

la plata sumei de 4400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către

intimații-pârâți B., G., D. și C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 24 mai 2016.