ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1142/2016

Decizia nr. 1142 /20 16 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 la data de 12 decembrie 2008, reclamantul A. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor, B., C., D. și E. să pronunțe o hotărâre prin care să constate că imobilul situat în București, str. F., sector 1 a fost preluat fără titlu valabil de către stat și fără a fi inclus în domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995; să oblige pârâta B. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1; să constate reaua-credință a pârâților persoane fizice la încheierea contractelor de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995; să-i oblige pe pârâții C. și D. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1A parter; să-l oblige pe pârâtul E. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 3; să se modifice evidențele cărții funciare, referitor la numele proprietarilor imobilelor, respectiv, radierea pârâților din Cartea Funciară; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la restituirea prin echivalent valoric a imobilelor preluate abuziv, cu cheltuieli de judecată.

La data de 29 ianuarie 2009 numita G. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, în susținerea căreia a arătat că este unica moștenitoare a pârâtului E. (decedat în anul 2003), că pe calea moștenirii legale a dobândit dreptul de proprietate asupra locuinței din București, strada H., ap. 3, compus din 2 camere, dependințe, pivniță, toate cu suprafața utilă de 78,02 mp și cota-indiviză de 32,92% din părțile comune ale imobilului dobândit de autorul său prin contractul de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1996, de la SC I. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin sentința civilă nr. 5068 din 30 martie 2009 Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Reclamantul A. a precizat petitul cererii introductive, arătând că, cu privire la solicitarea de „a se constata ca imobilul situat în București, strada J., sector 1, nu se încadrează în domeniul de aplicare al art. I din Legea nr. 112/1995 și nu putea face obiectul, prevederilor art. 9 din aceeași lege", reclamantul a solicitat să se ia act că cererea dedusă judecății consta într-o veritabilă acțiune în revendicare.

Prin sentința civilă nr. 1143 din 25 mai 2012 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare, astfel cum a fost modificată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., G. și Municipiul București prin Primar General.

Prin decizia civilă nr. 130A din 29 aprilie 2013 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A., a anulat în parte sentința civilă nr. 1143 din 25 mai 2012 și a trimis cauza spre rejudecare Ia aceeași instanță de fond, Tribunalul București, fiind menținute soluțiile privind excepțiile lipsei calității procesuale active și pasive și respingerea acțiunii privind contravaloarea imobilului față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 178 din 11 februarie 2014 Tribunului București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, B., C., D. și G. și a fost obligat reclamantul A. la 4500 RON cheltuieli de judecată către pârâta G. Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamantul criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 237 A din 29 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. Pentru a hotărî astfel s-a reținut că prin decizia civilă nr. 130A din 29 aprilie 2013, rămasă irevocabilă prin nerecurare, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A., a anulat în parte sentința civilă nr. 1143 din 25 mai 2012 și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București, fiind menținute soluțiile privind respingerea excepției lipsei calității procesuale active și admiterea excepției lipsei calității procesual pasive și respingerea acțiunii privind contravaloarea imobilului față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea deciziei de casare cu trimitere, Curtea de apel a arătat că este greșită respingerea acțiunii în revendicare formulată de reclamant, ca inadmisibilă, deoarece nu există nici o normă legală care să interzică promovarea acestei acțiuni după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, precum și în vederea garantării accesului la justiție al reclamantului pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate. De asemenea, instanța de apel, în primul ciclu procesual, a statuat făptul că există obligația de a analiza fondul cauzei și din perspectiva Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte de la dreptul comun, în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict respectiv titlul de proprietate al autorului reclamantului și contractele de vănzare-cumparare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 de pârâți.

Decizia de casare a stabilit totodată și limitele rejudecării, menținând soluția pronunțată de tribunal în primul ciclu procesual cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale active și admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin urmare, din examinarea dezlegărilor date prin această decizie, se observă că este nefondată acea critică prin care apelantul susține că instanța era ținută să analizeze titlurile exhibate de ambele părți din perspectiva dispozițiilor art. 480 C. civ. (1864), deoarece Curtea de apel București, secția a III-a civilă, a stabilit faptul că, în rejudecare, criteriile ce vor fi avute în vedere sunt cele reglementate de legea specială, ca lege derogatorie de la dreptul comun.

Curtea a constatat că tribunalul a respectat atât dispozițiile art. 315 C. proc. civ., făcând o analiză pe fond a acțiunii în revendicare, cât și decizia în interesul legii nr. 33/2008 a ÎCCj, secții unite. Tribunalul a constatat că acțiunea în revendicare promovată de reclamantul A. nu poate fi admisă, deoarece reclamantul nu are un drept actual, în condițiile în care nu a formulat nici cereri de restituire în natură conform Legii nr. 112/1995 și nici notificare conform Legii nr. 10/2001, în timp ce pârâții au încheiat contractele de vânzare-cumpărare din 08 februarie 1997 (apartamentul nr. 1, parter, B.), din 8 februarie 1997 (apartamentul nr. 1A, parter, C. și D.) și din 05 noiembrie 1996 (apartamentul nr. 3, etaj 2, E.), în temeiul și cu respectarea Legii nr. 112/1995: așa încât, în compararea titlurilor exhibate de ambele părți liiîgante, a dat prevalentă titlurilor pârâților și asigurării stabilității și securității raporturilor juridice.

Curtea de apel a constatat că aceste considerente sunt corecte și în spiritul deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Î.C.C.J., secții unite, care este obligatorie pentru instanțe de la data publicării ei în Monitorul Oficial.

Este nefondată susținerea apelantului-reclamant conform căreia are o speranță legitimă la restituirea bunului întrucât statul român i-ar fi recunoscut dreptul prin pronunțarea sentinței civile nr. 1086 din 2 februarie 1993. În acest sens, s-a constatat că hotărârea judecătorească menționată reprezintă titlul de proprietate al intimatei-pârâte asupra garsonierei situate la etajul 1 ai imobilului - despre care chiar apelantul-reclamant a arătat că „a scăpat" de naționalizare, rămânând în proprietatea autoarei K. În primul rând, hotărârea judecătorească invocată de apelant (sentința civilă nr. 1086 din 2 februarie 1993 a Judecătoriei sector 1 București, definitivă prin nerecurare) nu privește niciunul din cele trei apartamentele revendicate în prezenta cauza.

În al doilea rând, conform propriilor susțineri ale apelantulul-reclamant, garsoniera ce a făcut obiectul „chitanței" din 26 ianuarie 1989 dintre L. și M. a „scăpat" naționalizării, nefiind preluată de stat, așa cum rezultă din situația juridică aflată la dosarul de fond (conform căruia la nivelul anului 1992 la rolul fiscal era înscrisă L.).

Nu a fost reținută susținerea reclamantului conform căreia, prin pronunțarea sentinței civile nr. 1086 din 2 februarie 1993, instanța a recunoscut implicit dreptul de proprietate al promitentei-vânzătoare L. asupra întregului imobil situat în str. F. - deoarece obiectul „chitanței" și al dosarului în care a fost pronunțată această hotărâre judecătorească nu la constituit întregul imobil, ci doar garsoniera de la etajul 1 al imobilului, asupra căreia K. devenise proprietară în baza actului de schimb din 22 ianuarie 1947 și care nu a fost naționalizat, făcând ulterior obiectul actului de donație din 22 noiembrie 1971 către L., care a și fost înscrisă la rolul fiscal, conform situației juridice comunicate la dosar.

Respectând marja de apreciere, Statul Român a reglementat condițiile în care pot fi restituite bunurile pe care Ie-a preluat înainte de ratificarea Convenției, prin adoptarea Legii nr. 10/2001 optând, în principal, să restituie foștilor proprietari, în natură, imobilele deținute la data intrării în vigoare a legii de una din persoanele juridice prevăzute de lege, și în subsidiar, adică în măsura în care nu au fost înstrăinate unor terți în baza Legii nr. 112/1995 și cu respectarea acesteia, prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, la valoarea de piață a imobilului.

În consecință, reclamantul nu are un „bun actual", conform jurisprudenței C.E.D.O., deoarece nu deține nici un act al unei autorități publice sau hotărâre judecătorească care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra apartamentelor revendicate, după cum nici dispozițiile legii sau jurisprudența nu îi conferă speranța legitimă de restituire ci - dimpotrivă - consacră expres pierderea dreptului Ia valorificarea pretențiilor în lipsa notificării și față de dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A. criticând soluția pentru nelegalitate, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. O primă critică vizează, în esență, greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de casație și Justiție în recurs în interesul legii care are valoare obligatorie pentru instanțe.

S-a arătat că statul român a validat dreptul reclamantului asupra imobilelor deținute de autorul comun N., prin hotărâre judecătorească. Astfel, de vreme ce întregul imobil a fost preluat abuziv, în virtutea jurisprudenței C.E.D.O. este evident că există un bun în patrimoniul celui care îl revendică. Chiar dacă anterior s-a dispus restituirea numai a unei părți a imobilului, în considerente s-a reținut că a fost preluat abuziv întregul imobil, ceea ce este de natură să-i permită constatarea, conform art. 1 Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. că reclamantul are un bun pe care-l poate revendica. În al doilea rând, instanța nu a analizat corespunzător înscrisurile depuse la dosarul cauzei, în sensul că actul de schimb și actul de donație nu vizează nicio garsonieră, iar bunurile ce fac obiectul acestor contracte au fost dobândite integral de către reclamant.

Astfel printr-o serie de acte juridice succesive: contractul de schimb autentificat din 16 aprilie 1947, actul de donație autentificat din 21 ianuarie 1972 de către Notariatul de stat al sectorului 1 certificatul de moștenitor din 08 iunie 2007 rezultă că reclamantul a dobândit apartamentul nr. 1, inclusiv dependințele și 115 mp de teren. Prin sentința civilă nr. 1086 din 2 februarie 1993 pronunțată de judecătoria sectorului 1 București a fost admisă acțiunea formulată de C., în contradictoriu cu autoarea L., cu privire la o parte din imobilul naționalizat, validându-se indirect titlul acesteia asupra întregului imobil. Așa fiind, instanța de apel a nesocotit dispozițiile deciziei nr. 33/2008, în ceea ce privește modul de soluționare a acțiunii în revendicare și a încălcat dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. de la 1865. De asemenea, instanța de apel a nesocotit jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg, respectiv cauzele Gladkvist și Bucur contra României, precum și cauza Pincova și Pine, unde s-a insistat asupra analizării circumstanțelor particulare ale fiecărui caz. Au fost comparate titlurile și în mod greșit s-a decis de instanța de apel, că cele ale pârâților sunt preferabile. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Examinând susținerile reclamantului, înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să fie examinate din această perspectivă.

Instanța de apel a dat o corectă interpretare a dispozițiilor deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, în sensul că nu poate fi invocată teza a doua din dispozitiv, deoarece nu se poate invoca o situație de natură să înlăture legea internă, în favoarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Esențial pentru soluționarea cauzei este faptul că litigiul dedus judecății are ca obiect o revendicare imobiliară, formulată pe calea dreptului comun, deci întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ. de la 1864. În acest context, instanța trebuie să compare titlurile exhibate de părți, așa, cum au fost demonstrate prin actele depuse la dosarul cauzei.

În virtutea principiului disponibilității, reclamantul a formulat acțiunea în revendicare, insistând pe compararea titlurilor și pe jurisprudența C.E.D.O., anterioară cauzei Măria Atanasiu și alții contra României. În mod corect a reținut Curtea de apel București că N., a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, prin naționalizarea de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, cu mulți ani înainte de ratificarea Convenției de către România, situație în care, ratione temporis, protecția oferită de Convenție nu se întinde asupra actului naționalizării. Dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească, după ratificarea Convenției, astfel încât nu se poate discuta despre existența unui hun aciuai al acestuia, care să poată fi valorificat în cadrul acțiunii în revendicare.

În jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului se constată o schimbare a raționamentului construit pe tiparul Pădurarii c. României, Străin și Porțeanu în ceea ce privește conținutul noțiunii de bun. Ceea ce a susținut reclamantul este că în virtutea hotărârilor C.E.D.O. invocate, a dobândit un bun, prin faptul că s-a constatat preluarea abuzivă a bunurilor imobile ale antecesorilor în considerente și s-a dispus restituirea unei garsoniere din imobil. Astfel, dobândirea unui bun în virtutea jurisprudenței C.E.D.O. i-ar fi conferit un avantaj în compararea titlurilor, reclamanții având un titlu mai vechi, dobândit de la adevăratul proprietar. Susținerile sunt nefondate, deoarece, conform jurisprudenței C.E.D.O.

pentru a invoca un bun, trebuie ca prin dispozitiv să fie restituit întregul imobil, nu numai o parte din acesta. Or, în cauză, așa cum s-a dispus prin sentința civiiă nr. 1086 din 2 februarie 1993, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, s-a restituit numai o porțiune din imobilul inițial, ceea ce nu îndreptățește reclamantul să ceară restituirea întregului imobil pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a legii speciale. În mod just a reținut instanța de apel că hotărârea judecătorească invocată de reclamant (sentința civiiă nr. 1086 din 2 februarie 1993 a Judecătoriei sector 1 București, definitivă prin nerecurare) nu privește niciunul din cele trei apartamentele revendicate în prezenta cauză.

Or, la momentul pronunțării hotărârii nr. 178 din 11 februarie 2014 la Tribunalul București, în primă instanță, la nivelul Curții Europene de la Strasbourg avusese deja loc un reviriment de jurisprudență, astfel încât hotărârea relevantă este cea pronunțată în cauza Măria Atanasiu și alții contra României, publicată în Monitorul Oficial al României la data de 22 noiembrie 2010. Dîn considerentele acestei hotărâri rezultă ca un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele nr. 140 și 143). În cauză, la momentul formulării acțiunii în instanță în anul 2008, nu exista o hotărâre judecătorească în favoarea reclamantului care să statueze în sensul prevăzut de hotărâvea-pilot pronunțată de C.E.D.O.

Această hotărâre nu a fost obținută nici ulterior anului 2010, astfel încât, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe simpla speranță de i se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care este de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi considerată drept „bun" în sensul art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție (în acest sens, cauza Moșteanu contra României, 2002). Această situație face neîntemeiate susținerile reclamantului privitoare la pretinsul conflict între legislația națională și Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul îndreptățirii lor la restituirea bunului preluat de stat de la autorii lor, condițiile în care se poate face restituirea fiind clarificate chiar de Curtea Europeana de la Strasbourg.

Ca urmare, nu mai poate fi invocată jurisprudență anterioară cauzei Măria Atanasiu și alții contra României, de vreme ce s~a stabilit că litigiul fiind în curs, hotărârea care produce efecte este cea pronunțată de Tribunalul București și anume sentința civilă nr. 178 din 11 februarie 2014. Așa fiind, reclamantul nu poate dovedi existența bunului în patrimoniul său, condiție esențială pentru formularea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun. În consecință, acesta nu poate pretinde un drept la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condițiile art. 480 C. civ. și nu poate triumfa în acțiunea petitorie, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Reclamantul, pentru a-și valorifica eventualul drept la despăgubire ar fi avut la îndemână posibilitatea de a formula notificare în temeiul legii speciale de restituire a bunurilor preluate abuziv de statul comunist.

Este adevărat că în revendicare, instanța de fond este îndreptățită să statueze asupra preluării bunului și asupra validității preluării, însă numai dacă nu exista lege specială de retrocedare. Astfel, potrivit conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului". După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a deciziei nr. 33/2008 și schimbarea jurisprudenței C.E.D.O. în 2010, remediul juridic pentru preluarea abuzivă a imobilelor în perioada regimului comunist, este dat de legea specială care derogă de la dreptul comun.

Cu alte cuvinte, în situația dată, reclamanții! nu poate triumfa în acțiunea în revendicare, numai în temeiul unui vechi titlu de proprietate pe care nu-l mai poate exercita în prezent. Pentru a se putea prevala de dreptul la retrocedare în natură, trebuie, fie ca imobilul să le fie restituit în temeiul legii speciale de reparație, fie să se afle în posesia unei hotărâri judecătorești definitive care să dispună expres restituirea bunului. În ceea ee privește dreptul la un proces echitabil, toate garanțiile de drept material și procesual au fost respectate, hotărârea instanței de apel este amplu motivată și răspunde tuturor criticilor formulate de reclamanți. Au fost avute în vedere hotărârile Curții Europene, precum și jurisprudența internă, după pronunțarea cauzei Atanasiu și alții contra României, precum și decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Cele două hotărâri menționase anterior au produs o unificare a practicii judiciare, stabilind mecanismele de restituire a bunurilor preluate abuziv în perioada regimului comunist, aducând elemente de predictibilitate și constanță în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și a altor instanțe din țară. Cererea de recurs este amplă în expunerea jurisprudenței C.E.D.O., anterioară anului 2010, însă reproducerea pasajelor din mal multe hotărâri ale instanței europene au doar rolul de a justifica faptul că reclamantul ar fi dobândit un bun în patrimoniul său. aspect ce nu poate fi luat în considerare după cauza pilot Atanasiu și alții contra României.

În ceea ee privește valoarea probatorie a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei în fazele procesuale anterioare, respectiv contractul de schimb autentificat din 16 aprilie 1947, actul de donație autentificat din 21 ianuarie 1972 de către Notariatul de stat al sectorului 1 și certificatul de moștenitor din 08 iunie 2007, acestea se referă la evaluarea probelor, deci un aspect de netemeinicie, ceea ce nu mai poate face obiectul analizei instanței de recurs după abrogarea dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoz. art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamant. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ. urmează să oblige reclamantul la plata sumei de 4.400 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către pârâții B., G., D. și C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 237 A din 29 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurentul-reclamant la plata sumei de 4400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimații-pârâți B., G., D. și C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 mai 2016.