ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3451/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3451/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 09 iulie

2008, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 26669/3/2008,

reclamanta T.J., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, a

formulat contestație împotriva dispoziției nr. 10787 din 10 iunie 2008 a

Primarului General al Primăriei Municipiului București.

La data de 21

ianuarie 2009, reclamanta a formulat cerere completatoare, prin care a arătat că

înțelege să cheme în judecată și pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, pentru un capăt distinct de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității

titlului pârâților cu privire la imobilul în litigiu și a solicitat, totodată,

obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie terenul intravilan

de 200 m.p., preluat în mod abuziv, iar dacă restituirea în natură nu mai este posibilă,

restituirea în echivalent, prin obligarea pârâtelor la acordarea de despăgubiri

stabilite prin raportare la valoarea reală, de piață a imobilului.

La data de 18

februarie 2009, reclamanta a depus la dosar precizări cu privire la obiectul acțiunii

sale, învederând că solicită: anularea dispoziției contestate și obligarea Municipiului

București, prin Primarul General la emiterea unei dispoziții de restituire în natură

a imobilului, iar, în subsidiar, în cazul în care se va constata că nu este posibilă

restituirea în natură, anularea dispoziției și obligarea Municipiului București,

prin Primar General, la emiterea unei dispoziții de restituire în echivalent a imobilului

constatarea nevalabilității titlului pârâților cu privire la imobil, preluat prin

Decretul nr. 74/1980; obligarea pârâtelor să lase reclamantei în deplină proprietate

și posesie imobilul în litigiu, temeiul de drept fiind art. 480-481 C. civ., iar

în subsidiar, dacă se va constata că restituirea în natură nu mai este posibilă,

solicită obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri la valoarea reală, de piață

a imobilului.

La termenul din 19

februarie 2009 a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție în interes

propriu formulată de numita V.O., aceasta având, alături de reclamantă, calitatea

de moștenitoare a autorului comun, fostul proprietar.

După un prim ciclu procesual,

în rejudecare cauza a fost înregistrată la data de 20 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, sub nr. 26669/3/2008.

Prin sentința civilă

nr. 476 din 03 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins,

ca neîntemeiată, contestația împotriva dispoziției nr. 10787 din 10 iunie 2008 formulată

de reclamanta T.J., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București,

Municipiul București și Primarul General al Municipiului București, a respins ca

inadmisibile, cererile formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, de revendicare a imobilului, precum și obligarea

pârâților la despăgubiri la valoarea de piață a terenului, a respins, ca atare cererea

de intervenție principală pe aceste capete de cerere și a dispus disjungerea capătului

de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului

precum și cererea de intervenție pe acest capăt de cerere, și formarea unui nou

dosar.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut, având în vedere data depunerii notificării, conform

procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, aceasta a fost depusă după expirarea

termenului de decădere prevăzut de lege, astfel că sub acest aspect dispoziția de

respingere a notificării este legală.

S-a apreciat că împrejurarea

că reclamanta și autorul acesteia au făcut și unele demersuri anterioare intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, formulând în aceste sens petiții la diferite autorități,

nu constituie o cauză temeinic justificată pentru care s-ar reține că respectivele

demersuri ar putea fi asimilate notificării însăși, având în vedere dispozițiile

neechivoce ale Legii nr. 10/2001, care condiționează, printre altele, dreptul persoanei

îndreptățite de a beneficia de măsuri reparatorii de formularea și depunerea înăuntrul

termenului prevăzut, a notificării.

În ce privește capetele

4 și 5 de cerere, ce au ca obiect obligarea pârâtelor să lase reclamantei în deplină

proprietate și posesie imobilul în litigiu, temeiul de drept fiind art. 480-481

C. civ., respectiv obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri la valoarea reală,

de piață, a imobilului dacă restituirea în natură nu este posibilă, instanța a constatat

că excepția inadmisibilității invocată din oficiu este întemeiată în raport de decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul

legii.

Câtă vreme pentru imobilele

preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat

o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de

la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Prin dispozițiile sale,

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun

în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără

să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l,

totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

În consecință, tribunalul

a reținut că acest capăt de cerere întemeiat pe dispozițiile dreptului comun în

materia revendicării apare ca fiind inadmisibil pentru considerentele menționate,

întrucât reclamanta avea la dispoziție, inclusiv pentru a beneficia de măsuri reparatorii

în echivalent, calea legii speciale, Legea nr. 10/2001, notificarea formulată de

aceasta fiind însă respinsă ca tardivă.

Constatând că nu se află

în stare de judecată, instanța a disjuns capătul de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului statului asupra imobilului în cauză, precum și cererea de intervenție formulată

pe acest aspect.

Prin decizia civilă

nr. 558 A din 05 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, s-au admis apelurile formulate

de reclamantă și de intervenientă, a fost desființată, în parte, sentința apelată

și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe în ceea ce privește cererile

având ca obiect revendicare și acordare de despăgubiri.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Apelanta, în calitate

de mandatar al numitului N.A., a formulat notificare prin care a solicitat restituirea

în natură a terenului situat în str. A., în suprafața de 200 mp., în temeiul Legii

nr. 10/2001, la data de 16 decembrie 2002, așadar cu nerespectarea termenului stabilit

de art. 22 din Legea nr. 10/2001 care, ca urmare a prelungirilor succesive dispuse

prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001, s-a împlinit la data de 14

februarie 2002.

Chiar dacă s-ar accepta

posibilitatea aplicării prevederilor art. 103 C. proc. civ., din materia termenelor

procedurale, deși termenul în discuție nu este unul procedural, instanța a

constatat că apelanta nu a formulat o cerere de repunere în termen, în condițiile

stabilite de această prevedere legală, or, în rigoarea principiului disponibilității

de care beneficiază partea, instanței nu-i era îngăduit să se substituie acesteia.

În ceea ce privește criticile

formulate de cele doua apelante, referitoare la greșita soluționare a excepției

inadmisibilității acțiunii în revendicare, instanța le-a găsit ca fiind fondate.

Circumstanțele particulare

ale cauzei relevă că demersul judiciar al reclamantei și intervenientei în interes

propriu, s-a configurat prin afirmarea și susținerea unei pretenții concrete referitoare

la un pretins drept fundamental de proprietate - să se constate nevalabilitatea

titlului statului asupra imobilului preluat în baza Decretului nr. 74/1980 și, pe

cale de consecință, recunoașterea drepturilor ce derivă din calitatea de proprietari

asupra acestui teren, temeiul juridic expres al cererii de chemare în judecată fiind

reprezentat de dispozițiile art. 480 C. civ.

Reclamantele susțin prin

acțiunea introductivă preluarea de către stat a imobilului, fără un titlu valabil,

așadar o ingerința în dreptul lor de proprietate, însă, chiar din perspectiva aplicării

deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea

în revendicare a imobilului preluat de stat, este admisibilă și aceasta deoarece,

prin decizie s-a statuat că Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea

de a se recurge la acțiunea în revendicare în condițiile C. civ., întrucât este

posibil ca acesta să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional.

Așadar, deși reclamantele

s-au prevalat de existența unui bun, instanța de fond a procedat la analiza cererii

în revendicare, fără să stabilească dacă legea specială este aplicabilă față de

circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv față de titlul în baza căruia imobilul

a trecut în proprietatea statului.

Pe de altă parte, prin

decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, s-a stabilit în mod neechivoc admisibilitatea unei astfel de

acțiuni, statuându-se că persoanele care, din motive independente de voința lor,

nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea

acțiunii în revendicarea-retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat,

cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

În cadrul deciziei

nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, s-a statuat că admisibilitatea unei

acțiuni în revendicare de drept comun este recunoscută, astfel: „problema care se

pune este dacă prioritatea convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în

revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel

de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală

intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

În aceste condiții, a

restricționa sau chiar a bloca definitiv accesul la justiție al unor persoane fizice

care invocă și susțin, pentru considerațiile expuse în cuprinsul cererii de chemare

în judecată, un pretins drept de proprietate, parte a patrimoniului lor, înseamnă

o nesocotire a principiilor fundamentale ale Convenției Europene a Drepturilor Omului,

principiul preempțiunii dreptului într-un stat de drept, principiul legalității,

principiul nediscriminării, principiul așteptării legitime etc., respectiv o încălcare

serioasă a angajamentului statelor semnatare ale Convenției de a conferi conținut

real și concret exercițiului dreptului de acces la un tribunal.

Pentru ipoteza cauzei

pendinte nu poate fi neglijat nici faptul ca înscrisurile administrate în cauză

- adresa din 17 februarie 1994 emisa de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991

și adresa din 04 noiembrie 1994, emisă de Prefectura Municipiului București - au

dovedit demersul concret al autorului reclamanților din cursul anului 1991 pentru

retrocedarea imobilului în litigiu.

Prin decizia civilă

nr. 3849 din 18 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și proprietate intelectuală, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța supremă

a constatat că decizia atacată este legală, având în vedere că în considerentele

deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii s-a statuat

că trebuie stabilit, printr-o analiză în concret a fiecărei cauze, dacă calea oferită

de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins

de reclamant și că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în

toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci

este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său

de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Câtă vreme în cauză, reclamanta

și intervenienta au susținut că au un bun în sensul art. 1 din Protocolul l adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respingerea cererii în temeiul excepției

de inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeași convenție și valorificarea

dreptului lor de proprietate nu este una efectivă în procedura oferită de legea

specială internă, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul

legii și a stabilit că reclamantei și intervenientei trebuie să li se asigure accesul

la justiție, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În rejudecare cauza a

fost înregistrată la data de 20 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului București,

secția a V-a civilă, sub nr. 26669/3/2008.

La Dosarul nr. 26669/3/2008

s-a conexat Dosarul nr. 16047/3/2009 al Tribunalului București, secția a V-a civilă,

format în urma disjungerii capătului de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului statului asupra imobilului în litigiu și a cererii de intervenție principală

cu acest obiect, cele două cauze reunindu-se astfel, fiind soluționate împreună.

Prin sentința civilă

nr. 313 din 13 februarie 2012 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins,

ca neîntemeiate, excepțiile invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, a admis acțiunea și cererea de intervenție principală, a constatat nevalabilitatea

titlului statului cu privire la imobilul situat în București, str. A., preluat conform

Decretului nr. 74/1980 și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice la plata despăgubirilor în sumă de 805.535 RON în favoarea reclamantei și

a intervenientei, pentru imobilul ce nu mai poate fi restituit în natură. Din această

sumă s-a dedus valoarea actualizată a despăgubirilor de 500 RON primite de autorul

reclamantei la nivelul anului 1981 pentru teren, iar în temeiul art. 274 C. proc.

civ., pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă,

constând în onorariile experților.

Împotriva acestei sentințe

au formulat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Municipiul București prin Primarul General.

Prin decizia civilă

nr. 92A din 01 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile, a fost schimbată,

în parte, sentința civilă apelată în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată

de reclamanta T.J. și cererea de intervenție principală formulată în nume propriu

de V.O., ca nefondate, a fost înlăturată obligarea pârâtului la plata cheltuielilor

de judecată. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a decide astfel,

Curtea de apel a reținut că intimata T.J. a formulat contestație la dispoziția

nr. 10787 din 10 iunie 2008 a Primarului General al Primăriei Municipiului București,

pentru suprafața de 100 m.p. din București, str. A. întemeiată pe Legea nr. 10/2001

și care a fost respinsă prin sentința civilă nr. 476 din 03 aprilie 2009.

În ciclul procesual anterior

Curtea de Apel București, prin decizia nr. 558/A din 05 noiembrie 2009, a constatat

că este vorba de o acțiune în revendicare și pretenții, motiv pentru care a casat

cauza cu trimitere spre rejudecare, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

decizia nr. 3849 din 08 iunie 2010, a respins recursul împotriva deciziei instanței

de apel menționate mai sus.

Reluând judecata după

casare, tribunalul a reținut pe de o parte nevalabilitatea titlului statului, iar

pe de altă parte a stabilit despăgubiri la suma de 805.535 RON (din care se scad

cei 500 RON primiți la expropriere) în baza unei expertize despăgubiri la valoarea

de circulație. Tot probatoriul s-a făcut în temeiul Legii nr. 10/2001, deși atât

Curtea de Apel București, cât și instanța supremă au stabilit că ne aflăm în

cazul unei acțiuni în revendicare. Or, sub acest aspect nu s-au făcut probatorii

și nu a fost stabilit dacă exproprierea s-a făcut cu respectarea legii, mai ales

că s-a primit un preț (la acea dată, tot pe criteriul valoric) și nu s-a arătat

convingerea că nu este o justă și integrală acoperire a prejudiciului.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât și intervenienta, iar prin

decizia civilă nr. 5655 din 05 decembrie 2013, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, a admis recursurile, a casat decizia atacată

și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel București.

Pentru a decide astfel,

s-a reținut că instanța de apel nu numai că a nu a răspuns criticilor formulate

de pârâți, ori argumentelor aduse de reclamantă prin întâmpinare, dar printr-o singură

frază, insuficient de clară, a adoptat o soluție radical diferită de cea din sentința

instanței de fond, respingând acțiunea introductivă fără nicio motivare, astfel

că s-a constatat incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ.

În rejudecare, prin decizia

civilă nr. 307A din 09 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate

de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București

prin Primarul General.

În pronunțarea acestei

decizii, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

În ce privește excepția

lipsei de interes a reclamantelor în constatarea nevalabilității titlului statului,

invocată de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, s-a reținut

faptul că acestea au solicitat și constatarea lipsei titlului valabil al preluării

dispuse prin Decretul nr. 74/1980. Nelegalitatea titlului de preluare a imobilului

mai sus-menționat are drept consecință faptul că imobilul obiect al cererii deduse

judecății nu a ieșit din patrimoniul fostului proprietar, cu consecința posibilității

revendicării acestuia de către reclamată și intervenientă, în calitatea de moștenitoare

ale autorului lor.

În analiza oricărei cereri

în revendicare, de genul celei promovate în speță, instanța învestită are a analiza,

în mod incidental, regularitatea titlului cu care s-a preluat imobilul ce face obiectul

acțiunii, prevederile alin. (3) al art. 6 din Legea nr. 213/1998 dispunând în acest

sens.

Nu este fondat nici motivul

de apel referitor la greșita reținere a nevalabilității titlului

de proprietate al statului, întrucât preluarea imobilului a fost dispusă prin Decretul

Consiliului de Stat al RSR nr. 74 din 13 martie 1980, act normativ ce nu a fost

publicat în Buletinul Oficial, fiind încălcate prevederile constituționale,

inexistența publicării atrăgând ineficacitatea actului normativ de preluare.

De asemenea, excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice a fost corect respinsă de prima instanță întrucât prin Decretul Consiliului

de Stat al RSR nr. 74 din 13 martie 1980, imobilul a fost preluat de către pârâtul

Statul Român, iar această concluzie este în concordanță cu dispozițiile

art. 12 din Legea nr. 213/1998, dat fiind faptul că Statul Român este titularul

preluării abuzive dispuse în speță.

Prin decizia civilă

nr. 558A, pronunțată la data de 5 noiembrie 2009, fiind învestită cu soluționarea

apelurilor formulate de reclamantă și intervenienta în interes propriu V.O. (sora

reclamantei), Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelurile

formulate și a desființat, în parte, sentința apelată în sensul că a trimis cauza

spre rejudecare primei instanțe - Tribunalul București în ceea ce privește cererile

având ca obiect revendicare și acordare de despăgubiri.

În speță, față de dezlegările

obligatorii ale deciziei de casare, în mod corect a reținut și instanța de fond

că dispozițiile legii speciale sunt înlăturate de la aplicare, întrucât inaplicabilitatea

prevederilor legii speciale în speța dedusă judecății are drept consecință aplicabilitatea

dreptului comun în materie de revendicare.

Nu lipsit de relevanță

în speța dedusă judecății este și faptul că, astfel cum reține și instanța de apel

prin decizia de casare, pronunțată în primul ciclu procesual al prezentei cauze,

reclamanta și intervenienta cu înscrisurile administrate în cauză - adresa din

17 februarie 1994 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 și adresa

din 04 noiembrie 1994, emisă de Prefectura Municipiului București - au dovedit demersul

concret al lor și al autorului lor din cursul anului 1991 pentru retrocedarea imobilului

în litigiu.

Ca atare, nevalabilitatea

titlului de preluare al imobilului, constatată de către prima instanță de fond în

mod temeinic și legal, are drept consecință faptul că reclamanta și intervenienta,

ambele în calitate de moștenitoare ale autorului lor, dețin un bun în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului, cu toate consecințele ce decurg de aici, inclusiv

posibilitatea revendicării acestuia potrivit dreptului comun.

Pentru considerentele

arătate, preluarea dispusă în speță este una fără titlu valabil, astfel că efectul

deposedării proprietarului de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate

constă în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept (posesia), cu consecința

păstrării calității de proprietar, avută la data preluării.

În speță, astfel cum a

reținut instanța de fond, compensarea primită de autorul reclamantei și intervenientei

nu poate fi considerată ca fiind una rezonabilă și nici proporțională deposedării.

În aceste condiții, chiar dacă lipsirea de proprietate ar fi justificată de o cauză

de interes public, echilibrul rezonabil a fost rupt, intimatele suportând o sarcină

specială și disproporționată.

Imobilul, obiect al pretențiilor

deduse judecății, nu poate face obiectul restituirii în natură, astfel că, în mod

corect, a fost obligat pârâtul Statul Român - titularul preluării dispuse în speță

- la plata unei despăgubiri reprezentând valoarea imobilului preluat fără un titlu

valabil.

Conform celor reținute

de către expertul tehnic judiciar C.P.. proprietatea imobiliară ce face obiectul

deduse judecății a fost evaluată la suma de 805.535 RON.

Faptul că suma de 500

RON nu a fost actualizată de către instanță nu conduce la concluzia că obligația

corelativă de plată reținută în sarcina intimatelor nu poate fi executată întrucât

sunt căi procesuale, inclusiv în faza executării silite prin care se poate stabili

în concret suma datorată.

Neîntemeiat este și motivul

de apel privind motivarea contradictorie a sentinței instanței de fond.

Faptul că prima instanță

face trimitere în cuprinsul sentinței civile apelate la prevederi legale regăsite

în cuprinsul Legii nr. 10/2001 (pentru a aprecia asupra nevalabilității titlului

de preluare a imobilului, fiind însă analizate și celelalte condiții de legalitate,

prin raportare la prevederile constituționale și cele ale C. civ. în materie), ori

la hotărâri pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cu privire

la reglementarea actuală în materie de restituire), nu face ca hotărârea să conțină

considerente străine de natura pricinii. Cu alte cuvinte, este cert că prima instanță

s-a pronunțat în limitele în care aceasta a fost învestită, și ținând cont de dezlegările

date de către instanțele superioare în primul ciclu procesual.

Astfel, au fost indicate

toate motivele pentru care prima instanță a reținut inexistența în speță a unui

titlu valabil de preluare, iar ceea ce se reține din cuprinsul trimiterilor pe care

le face prima instanță în cuprinsul considerentelor sentinței apelate la jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, este că, la acest moment, cadrul actual în

materie de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv nu asigură o despăgubire

justă și echitabilă proprietarilor ori succesorilor acestora.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea

acestuia, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice și modificarea hotărârii instanței de fond, în

sensul respingerii acțiunii și cererii de intervenție în interes propriu față de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind îndreptate împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

Arată că, prin apelul

formulat a invocat lipsa calității procesuale pasive, în primul rând prin raportare

la prevederile art. 480 și art. 481 C. civ., întrucât părțile adverse au înțeles

să își formuleze acțiunea pe acest temei legal prevăzut de dreptul comun. În susținerea

acestei excepții, a învederat instanței de apel că nu s-a făcut dovada faptului

că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ar fi posesorul neproprietar

al imobilului aflat în litigiu, în cauză neavând nicio relevanță juridică titlul

în baza căruia a fost preluat imobilul de către stat.

Mai mult decât atât, din

probatoriul administrat în cauză rezultă că terenul în litigiu se află în patrimoniul

Municipiului București, aceasta fiind singura instituție care în conformitate cu

prevederile legale are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză cel puțin în

ceea ce privește acțiunea în revendicare.

Susține că instanța

de apel nu a făcut altceva decât să preia motivarea instanței de fond, considerând

că terenul se afla în proprietatea publică a statului, deoarece a intrat în patrimoniul

acestuia potrivit Decretului nr. 74 din 13 martie 1980.

Arată că, din coroborarea

prevederilor art. 480 C. civ. cu cele ale Legii nr. 213/1998, rezultă că Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este nici proprietarul, nici posesorul

actual al imobilului și în consecință nu are calitate procesuală pasivă în prezenta

cauză, prin raportare la prevederile Legii nr. 213/1998.

Apreciază că instanța

de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și în ceea ce privește capătul de cerere

privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra terenului în litigiu,

ceea ce ar avea drept consecință faptul că reclamantele ar deține un bun în sensul

Convenției Europene a Drepturilor Omului, ceea ce le conferă posibilitatea revendicării

acestuia potrivit dreptului comun.

Considerentele reținute

de instanța de apel nu sunt întemeiate, întrucât în prezenta cauză exproprierea

a fost realizată cu respectarea atât a prevederilor constituționale ale vremii cât

și ale prevederilor art. 480-481 C. civ., pentru această expropriere plătindu-se

o justă despăgubire.

Instanța de apel nu a

argumentat și nu a făcut referire la o norma de drept care să arate în mod expres

de ce a interpretat faptul că, titlul de preluare a imobilului nu este valabil,

singurul argument al instanței fiind acela ca "nevalabilitatea titlului (...)

a fost constatată de prima instanță de fond în mod temeinic și legal".

În ceea ce privește

reținerea instanței de apel în sensul că reclamantele dețin un bun în sensul

Convenției Europene a Drepturilor Omului, arată că nicio jurisdicție sau autoritate

administrativă nu a recunoscut acestora dreptul la restituirea bunului în litigiu,

reclamantele neavând o hotărâre judecătorească definitivă în acest sens.

În acest sens arată faptul

că în anul 2013 legislația în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv a

fost modificată radical prin Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea

procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în

mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în M. Of. nr.

278 din 17 mai 2013, ca urmare a recomandărilor Curții Europene a Drepturilor Omului

care a pronunțat hotărârea pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu și

alții împotriva României.

În cauza de față, pentru

bunul expropriat autorul reclamantelor a primit despăgubiri pentru teren și construcție

în cuantum de 60.262 RON, sumă care i-a fost achitată în anul 1981, conform adresei

din dosar.

Așadar, se punea problema

în ce măsura moștenitoarele defunctului N.A. dețin un bun în sensul Convenției,

însă, în mod greșit Curtea de Apel București a făcut trimitere la prevederile jurisprudenței

europene, fără aplicabilitate directă la cauza în speța și fără a analiza tot contextul

în care instanța europeană statuează în privința asigurării unui just echilibru.

Instanța europeană a reținut

ideea de principiu că nu este suficient ca fostul proprietar sau moștenitorul acestuia

să se legitimeze cu titlul de proprietate în original asupra imobilului revendicat,

ci trebuie ca acest titlu să fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o

hotărâre judecătorească, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul situației de față.

Pentru a demonstra faptul

ca reclamantele nu dețin un bun în sensul statuat de Convenție, pârâtul se prevalează

de cauza Atanasiu contra României și arată că imobilul în cauza a fost preluat cu

titlu valabil, fiind expropriat pentru cauze de utilitate publică la acea vreme,

cu o justă și prealabilă despăgubire și că reclamantele au putut beneficia

de prevederile legii speciale, însă au ales să se judece în prezentul litigiu pe

dreptul comun.

Un alt aspect criticat

prin prezentul recurs îl reprezintă reținerea instanței de apel în sensul

că pârâtul nu a formulat vreo pretenție legată de restituirea sumei de 500 RON actualizată.

Arată că a criticat soluția instanței de fond, întrucât a apreciat că obligația

cuprinsă în dispozitivul sentinței apelate nu putea fi în mod cert determinată,

întrucât actualizarea acestei sumei trebuia efectuată pe calea unei expertize dispuse

de instanța de judecată.

Instanța trebuia să determine

nu numai întinderea obligației principale ci și întinderea obligației de plată corelative,

dată în sarcina reclamantei și intervenientei și să dispună totodată compensarea

plăților, obligând pârâta numai la plata diferenței rezultate în urma compensării.

Împotriva aceleiași

decizii a declarat recurs și pârâta Primăria Municipiului București, invocând

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea

acestuia, modificarea deciziei atacate și schimbarea sentinței instanței de

fond, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Consideră că hotărârea

pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât instanța de judecată

a respins în mod eronat apelul acestei pârâte, reținând în considerentele hotărârii

pronunțate faptul că în cuprinsul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost aceasta modificată

prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincție între preluarea cu titlu și fără

titlu a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada de referința 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989 și nu este de natură a lipsi de interes solicitarea reclamantei

și a intervenientei, privind constatarea de către instanță a nevalabilității

titlului de preluare a imobilului.

Arată că reclamanta nu

are nici un interes să stabilească valabilitatea sau nevalabilitatea titlului preluării

imobilului, întrucât în acest mod se statuează asupra titlului statului deoarece,

prin modificările care au fost aduse prin Legea nr. 247/2005, nu se mai face distincție

între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu.

Consideră că reclamanta

nu a justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere,

deoarece preluarea imobilului nu a fost abuzivă, instanța în mod greșit reținând

faptul ca imobilul a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără plata

unor despăgubiri juste și prealabile a proprietarului.

Analizând recursurile

din prisma criticilor comune formulate, referitoare la nevalabilitatea titlului

în baza căruia bunul a fost expropriat și cele privitoare la noțiunea

de „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată

următoarele:

În primul ciclu procesual,

prin decizia civilă nr. 558 A din 05 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, menținută

de instanța supremă prin decizia civilă nr. 3849 din 18 iunie 2010, s-au admis

apelurile formulate de reclamantă și de intervenientă, iar cauza s-a trimis cauza

spre rejudecare primei instanțe în ceea ce privește cererile având ca obiect revendicare

și acordare de despăgubiri.

În considerentele acestor

decizii, instanțele au reținut că, în mod greșit acțiunea în

revendicare s-a respins, ca inadmisibilă, câtă vreme reclamantele au susținut prin

acțiunea introductivă preluarea de către stat a imobilului fără un titlu valabil,

iar, din perspectiva aplicării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, acțiunea în revendicare a imobilului preluat de stat este

admisibilă deoarece prin această decizie s-a statuat că Legea nr. 10/2001 nu exclude,

în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare în

condițiile C. civ., întrucât este posibil ca acesta să se prevaleze de un bun în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional.

Prin urmare, cauza a fost

trimisă spre rejudecare tocmai pentru a cerceta dacă reclamantele dețin un

bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Concluzia Curții de apel

în acest ultim ciclu procesual, privind existența în patrimoniul reclamantelor a

unui „bun”, în sensul Convenției, este greșită, raportat la dispozițiile

art. 1 din Primul Protocol la Convenție și la jurisprudența recentă a Curții Europene,

criticile pe acest aspect fiind fondate, ceea ce face aplicabil cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamantele au pretins

încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenție, care ar fi trebuit aplicat cu

prioritate, în opinia lor, față de conflictul dintre legea națională și Convenție,

iar existența, în patrimoniul lor, a unui „bun” în sensul documentului european

o justifică prin invocarea nevalabilității titlului statului de preluare a imobilului

litigios.

În speță, însă, nu se

poate pune problema conflictului între legea națională și Convenție, deoarece reclamantele

nu au un „bun actual” din perspectiva documentului european și nici „speranța legitimă”

de a-l dobândi, cum în mod corect au considerat ambele instanțe.

Astfel, Statul Român a

adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, iar una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire

trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii

este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.

Numai în cazul în care

reclamantele ar fi formulat notificarea în termenul legal, aceasta ar fi antrenat

mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire (în natură sau

în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „o speranță legitimă” în patrimoniul

reclamantelor, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.

Criticile formulate în

primul ciclu procesual de către reclamanta T.J., referitoare la greșita soluționare

a contestației formulate împotriva dispoziției nr. 1078/2008 emisă de

Primarul General al Municipiului București, prin care s-a respins notificarea,

ca tardivă, au fost respinse, fiind intrate în puterea lucrului judecat.

Prin urmare, în speță

s-a statuat că reclamantele nu au formulat notificarea în termenul prevăzut de Legea

nr. 10/2001, iar această împrejurare, coroborată cu faptul că reclamantele nu au

făcut dovada efectuării unor demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre

judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască

dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), conduc la concluzia că acestea

nu au un „bun actual” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul

(hotărârea Atanasiu și alții vs. România din 12 octombrie 2010, parag. 140, 143,

144).

De asemenea, reclamantele

nu au nici „speranța legitimă” de a obține bunul, care atrage protecția conferită

de art. 1 din Primul Protocol în aceleași condiții ca și „un bun actual”, întrucât

nicio dispoziție din legea națională nu permite părții, în circumstanțele date ale

litigiului de față, să obțină imobilul în cadrul acțiunii în revendicare și, în

aceste condiții, nu există nici o jurisprudență care să permită o soluție favorabilă

reclamanților în acțiunea în revendicare.

În același sens, în hotărârea

Curții Europene sus-menționată se arată că „(...) de la intrarea în vigoare a Legilor

nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede

un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea

unei despăgubiri” (parag. 141).

Prin urmare, Curtea apreciază

că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor

legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor

de atac prevăzute de aceste legi” (parag. 142).

Este astfel, lipsită de

relevanță pentru admisibilitatea cererii de revendicare întemeiată pe dreptul

comun, eventuala nevalabilitate a titlului statului constituit prin preluarea imobilului

anterior anului 1989, cât timp această împrejurare nu conferă reclamantelor un „bun”

în sensul unui drept la restituirea bunului, pe care să-l valorifice în cadrul acțiunii

în revendicare.

Rezultă că, în lipsa notificării

formulate în termenul prevăzut de legea specială și în condițiile inexistenței unui

drept de proprietate actual în patrimoniul lor, reclamantele nu mai pot pretinde

restituirea în natură a bunului sau despăgubiri pe calea legii speciale, dar nici

pe calea dreptului comun.

Această soluție este în

acord cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele

căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude,

în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci

este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său

de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure

accesul la justiție.

Așadar, instanța supremă

recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea

bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în

patrimoniul său a unui „bun", situație care nu se regăsește în speță.

Analiza conflictului dintre

legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de recurenți,

s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul

lor. Este adevărat că, în numeroase hotărâri pronunțate împotriva României, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reținut că mecanismul Legii nr. 10/2001 și Fondul

Proprietatea nu sunt funcționale într-o manieră care să corespundă exigențelor Convenției.

Însă, în toate situațiile, această constatare a fost subsecventă constatării existenței

unui „bun” în patrimoniul reclamanților din cauzele respective.

Or, reclamantele aveau

la dispoziție calea legii speciale, care le permitea, cu respectarea condițiilor

și termenelor legale, să obțină fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta

era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent și care stabilea o procedură specială

de acces la instanță.

O astfel de procedură

reglementată de norma internă specială nu este, în principiu, contrară dreptului

de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului. În repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest

drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de

apreciere.

În ce măsură o astfel

de cale era una concretă și efectivă s-ar fi impus a fi examinată numai dacă s-ar

fi făcut dovada că reclamantele au îndeplinit condițiile prevăzute de lege pentru

a putea beneficia de restituire, prima dintre ele fiind aceea de a formula notificarea

în termenul legal.

Mai trebuie avut în vedere

și faptul că, prin hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010,

publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), instanța europeană nu mai acordă

simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamanți,

în sensul că nu se mai recunoaște dreptul la restituire (revendicare) în natură

în astfel de situații, ci doar un drept de creanță având ca obiect măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială. Astfel, simpla constatare pe cale judecătorească a

nelegalității titlului statului poate valora doar o recunoaștere a unui drept la

despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea

specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor

legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141, 142 și 145).

Dacă până la pronunțarea

hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești pronunțată pe

calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului statului își găsea

utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea

prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu

o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților,

care au astfel un „interes patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul 1 al

Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea

din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458/02.07.2009, Czaran

și Grofcsik împotriva României, hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva

României, hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României,

hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o atare concluzie nu mai este

posibilă, potrivit celor anterior arătate.

Având în vedere că reclamantele,

deși au formulat notificare, cu depășirea termenului prevăzut de legea

specială, astfel cum s-a statuat în primul ciclu procesual, nu au făcut nici alte

demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire

sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în

natură sau în echivalent), acestea nu au un „bun actual" și nici măcar „o speranță

legitimă” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv

pentru care nu pot obține restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului

comun, astfel că acțiunea dedusă judecății nu putea fi admisă, după cum corect au

apreciat și instanțele anterioare.

Reclamantele, neavând

un „bun" în sensul Convenției, nu se mai poate pune problema caracterului justificat

sau nu al ingerinței statului în dreptul lor de proprietate și nici a verificării

dacă privarea de proprietate respectă principiul proporționalității între interesul

general al comunității și imperativul protecției drepturilor fundamentale ale omului,

motiv pentru care nu pot fi primite susținerile recurenților în acest sens.

Nici încălcarea dispozițiilor

art. 44 alin. (2) din Constituția României, care garantează și ocrotesc proprietatea,

nu poate fi reținută, în condițiile în care, așa cum s-a arătat deja, reclamantele

nu au un drept de proprietate actual, nefiind titularele unui „bun”, în accepțiunea

dată acestei noțiuni de jurisprudența recentă a Curții Europene (cauza Atanasiu

ș.a. contra României).

În ceea ce privește cererea

subsidiară în despăgubiri îndreptată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, Înalta Curte reține că, fiind o cerere întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, privind un imobil

de intră sub incidența Legii nr. 10/2001, îi este aplicabilă decizia în interesul

legii nr. 27/2011, care statuează că o astfel de cerere este inadmisibilă, raportat

la principiul aplicării prioritare a legii speciale față de dreptul comun (specialia

generalibus derogant).

Raționamentul expus în

considerentele deciziei în interesul legii nr. 27/2011, întemeiat pe principiul

aplicării prioritare a legii speciale față de dreptul comun, nu a fost avută în

vedere de către instanța de apel, atunci când a confirmat soluția primei instanțe.

Existând o lege specială

de reparație, care reglementează condițiile acordării de despăgubiri pentru imobilele

preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aceasta se aplică

cu prioritate față de dreptul comun, conform principiului specialia generalibus

derogant. Or, potrivit acestei legi speciale - art. 22 alin. (5), neformularea în

termen a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent, ceea ce este și cazul reclamanților.

Pe de altă parte, hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană în cauza Atanasiu

ș.a. contra României nu recunoaște un drept la despăgubire decât sub condiția inițierii

procedurii prevăzute de legea specială de reparație și a îndeplinirii cerințelor

legale pentru obținerea acestor reparații, situație care nu se regăsește în speță.

De aceea, existența mecanismului

de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri pentru imobilele imposibil

de restituit în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, ce reglementează procedurile

de urmat și stabilirea instituțiilor abilitate cu soluționarea acestora, chiar perfectibil,

obligație ce cade în sarcina Statului Român, așa cum s-a dispus prin decizia pilot

Maria Atanasiu și alții împotriva României, în dreptul intern, nu atrage posibilitatea

analizei acțiunii promovate de reclamant pe calea dreptului comun pentru acordarea

de măsuri reparatorii în echivalent pentru un imobil ce intră sub incidența legii

speciale.

Față de aceste considerente,

se constată că, pe calea dreptului comun, nu se poate pronunța o hotărâre de angajare

a răspunderii Statului Român pentru legislația adoptată, în aplicarea art. 20 alin.

(2) din Constituție, prin acordarea de despăgubiri bănești reclamantului care nu

a uzat de procedurile speciale de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de

despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de stat și imposibil de restituit în

natură, din culpa sa.

Pentru aceste motive,

Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) și art. 314 C.

proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâți, va modifica decizia atacată

în sensul admiterii apelurilor formulate împotriva sentinței nr. 313 din data de

13 februarie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și schimbării

în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei T.J. și

a cererii de intervenție formulată de V.O., ca nefondate, cu menținerea celorlalte

dispoziții ale sentinței în ce privește excepțiile invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Primăria Municipiului

București împotriva deciziei nr. 307A din 09 iulie 2014 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia atacată

în sensul că admite apelurile

împotriva sentinței nr. 313 din data de 13 februarie 2012

a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Schimbă în parte sentința

apelată, în sensul că respinge acțiunea reclamantei T.J. și cererea de intervenție

formulată de V.O., ca nefondate.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței în

ce privește excepțiile invocate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 decembrie

2014.