ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3451/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 09 iulie 2008, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 26669/3/2008, reclamanta T.J., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, a formulat contestație împotriva dispoziției nr. 10787 din 10 iunie 2008 a Primarului General al Primăriei Municipiului București.

La data de 21 ianuarie 2009, reclamanta a formulat cerere completatoare, prin care a arătat că înțelege să cheme în judecată și pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru un capăt distinct de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului pârâților cu privire la imobilul în litigiu și a solicitat, totodată, obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie terenul intravilan de 200 m.p., preluat în mod abuziv, iar dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, restituirea în echivalent, prin obligarea pârâtelor la acordarea de despăgubiri stabilite prin raportare la valoarea reală, de piață a imobilului.

La data de 18 februarie 2009, reclamanta a depus la dosar precizări cu privire la obiectul acțiunii sale, învederând că solicită: anularea dispoziției contestate și obligarea Municipiului București, prin Primarul General la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului, iar, în subsidiar, în cazul în care se va constata că nu este posibilă restituirea în natură, anularea dispoziției și obligarea Municipiului București, prin Primar General, la emiterea unei dispoziții de restituire în echivalent a imobilului constatarea nevalabilității titlului pârâților cu privire la imobil, preluat prin Decretul nr. 74/1980; obligarea pârâtelor să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, temeiul de drept fiind art. 480-481 C. civ., iar în subsidiar, dacă se va constata că restituirea în natură nu mai este posibilă, solicită obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri la valoarea reală, de piață a imobilului.

La termenul din 19 februarie 2009 a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de numita V.O., aceasta având, alături de reclamantă, calitatea de moștenitoare a autorului comun, fostul proprietar. După un prim ciclu procesual, în rejudecare cauza a fost înregistrată la data de 20 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 26669/3/2008.

Prin sentința civilă nr. 476 din 03 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestația împotriva dispoziției nr. 10787 din 10 iunie 2008 formulată de reclamanta T.J., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, Municipiul București și Primarul General al Municipiului București, a respins ca inadmisibile, cererile formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, de revendicare a imobilului, precum și obligarea pârâților la despăgubiri la valoarea de piață a terenului, a respins, ca atare cererea de intervenție principală pe aceste capete de cerere și a dispus disjungerea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului precum și cererea de intervenție pe acest capăt de cerere, și formarea unui nou dosar.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, având în vedere data depunerii notificării, conform procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, aceasta a fost depusă după expirarea termenului de decădere prevăzut de lege, astfel că sub acest aspect dispoziția de respingere a notificării este legală. S-a apreciat că împrejurarea că reclamanta și autorul acesteia au făcut și unele demersuri anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, formulând în aceste sens petiții la diferite autorități, nu constituie o cauză temeinic justificată pentru care s-ar reține că respectivele demersuri ar putea fi asimilate notificării însăși, având în vedere dispozițiile neechivoce ale Legii nr. 10/2001, care condiționează, printre altele, dreptul persoanei îndreptățite de a beneficia de măsuri reparatorii de formularea și depunerea înăuntrul termenului prevăzut, a notificării.

În ce privește capetele 4 și 5 de cerere, ce au ca obiect obligarea pârâtelor să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, temeiul de drept fiind art. 480-481 C. civ., respectiv obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri la valoarea reală, de piață, a imobilului dacă restituirea în natură nu este posibilă, instanța a constatat că excepția inadmisibilității invocată din oficiu este întemeiată în raport de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. În consecință, tribunalul a reținut că acest capăt de cerere întemeiat pe dispozițiile dreptului comun în materia revendicării apare ca fiind inadmisibil pentru considerentele menționate, întrucât reclamanta avea la dispoziție, inclusiv pentru a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent, calea legii speciale, Legea nr. 10/2001, notificarea formulată de aceasta fiind însă respinsă ca tardivă.

Constatând că nu se află în stare de judecată, instanța a disjuns capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în cauză, precum și cererea de intervenție formulată pe acest aspect. Prin decizia civilă nr. 558 A din 05 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, s-au admis apelurile formulate de reclamantă și de intervenientă, a fost desființată, în parte, sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe în ceea ce privește cererile având ca obiect revendicare și acordare de despăgubiri.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel București a reținut următoarele: Apelanta, în calitate de mandatar al numitului N.A., a formulat notificare prin care a solicitat restituirea în natură a terenului situat în str. A., în suprafața de 200 mp., în temeiul Legii nr. 10/2001, la data de 16 decembrie 2002, așadar cu nerespectarea termenului stabilit de art. 22 din Legea nr. 10/2001 care, ca urmare a prelungirilor succesive dispuse prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001, s-a împlinit la data de 14 februarie 2002. Chiar dacă s-ar accepta posibilitatea aplicării prevederilor art. 103 C. proc. civ., din materia termenelor procedurale, deși termenul în discuție nu este unul procedural, instanța a constatat că apelanta nu a formulat o cerere de repunere în termen, în condițiile stabilite de această prevedere legală, or, în rigoarea principiului disponibilității de care beneficiază partea, instanței nu-i era îngăduit să se substituie acesteia.

În ceea ce privește criticile formulate de cele doua apelante, referitoare la greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, instanța le-a găsit ca fiind fondate. Circumstanțele particulare ale cauzei relevă că demersul judiciar al reclamantei și intervenientei în interes propriu, s-a configurat prin afirmarea și susținerea unei pretenții concrete referitoare la un pretins drept fundamental de proprietate - să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului preluat în baza Decretului nr. 74/1980 și, pe cale de consecință, recunoașterea drepturilor ce derivă din calitatea de proprietari asupra acestui teren, temeiul juridic expres al cererii de chemare în judecată fiind reprezentat de dispozițiile art. 480 C. civ.

Reclamantele susțin prin acțiunea introductivă preluarea de către stat a imobilului, fără un titlu valabil, așadar o ingerința în dreptul lor de proprietate, însă, chiar din perspectiva aplicării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea în revendicare a imobilului preluat de stat, este admisibilă și aceasta deoarece, prin decizie s-a statuat că Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare în condițiile C. civ., întrucât este posibil ca acesta să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional. Așadar, deși reclamantele s-au prevalat de existența unui bun, instanța de fond a procedat la analiza cererii în revendicare, fără să stabilească dacă legea specială este aplicabilă față de circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv față de titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului.

Pe de altă parte, prin decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit în mod neechivoc admisibilitatea unei astfel de acțiuni, statuându-se că persoanele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicarea-retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

În cadrul deciziei nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, s-a statuat că admisibilitatea unei acțiuni în revendicare de drept comun este recunoscută, astfel: „problema care se pune este dacă prioritatea convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

În aceste condiții, a restricționa sau chiar a bloca definitiv accesul la justiție al unor persoane fizice care invocă și susțin, pentru considerațiile expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată, un pretins drept de proprietate, parte a patrimoniului lor, înseamnă o nesocotire a principiilor fundamentale ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul preempțiunii dreptului într-un stat de drept, principiul legalității, principiul nediscriminării, principiul așteptării legitime etc., respectiv o încălcare serioasă a angajamentului statelor semnatare ale Convenției de a conferi conținut real și concret exercițiului dreptului de acces la un tribunal.

Pentru ipoteza cauzei pendinte nu poate fi neglijat nici faptul ca înscrisurile administrate în cauză - adresa din 17 februarie 1994 emisa de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 și adresa din 04 noiembrie 1994, emisă de Prefectura Municipiului București - au dovedit demersul concret al autorului reclamanților din cursul anului 1991 pentru retrocedarea imobilului în litigiu. Prin decizia civilă nr. 3849 din 18 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și proprietate intelectuală, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța supremă a constatat că decizia atacată este legală, având în vedere că în considerentele deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii s-a statuat că trebuie stabilit, printr-o analiză în concret a fiecărei cauze, dacă calea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant și că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Câtă vreme în cauză, reclamanta și intervenienta au susținut că au un bun în sensul art. 1 din Protocolul l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respingerea cererii în temeiul excepției de inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeași convenție și valorificarea dreptului lor de proprietate nu este una efectivă în procedura oferită de legea specială internă, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul legii și a stabilit că reclamantei și intervenientei trebuie să li se asigure accesul la justiție, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În rejudecare cauza a fost înregistrată la data de 20 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 26669/3/2008.

La Dosarul nr. 26669/3/2008 s-a conexat Dosarul nr. 16047/3/2009 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, format în urma disjungerii capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu și a cererii de intervenție principală cu acest obiect, cele două cauze reunindu-se astfel, fiind soluționate împreună. Prin sentința civilă nr. 313 din 13 februarie 2012 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis acțiunea și cererea de intervenție principală, a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în București, str. A., preluat conform Decretului nr. 74/1980 și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor în sumă de 805.535 RON în favoarea reclamantei și a intervenientei, pentru imobilul ce nu mai poate fi restituit în natură.

Din această sumă s-a dedus valoarea actualizată a despăgubirilor de 500 RON primite de autorul reclamantei la nivelul anului 1981 pentru teren, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, constând în onorariile experților. Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General. Prin decizia civilă nr. 92A din 01 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile, a fost schimbată, în parte, sentința civilă apelată în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta T.J.

și cererea de intervenție principală formulată în nume propriu de V.O., ca nefondate, a fost înlăturată obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Pentru a decide astfel, Curtea de apel a reținut că intimata T.J. a formulat contestație la dispoziția nr. 10787 din 10 iunie 2008 a Primarului General al Primăriei Municipiului București, pentru suprafața de 100 m.p. din București, str. A. întemeiată pe Legea nr. 10/2001 și care a fost respinsă prin sentința civilă nr. 476 din 03 aprilie 2009. În ciclul procesual anterior Curtea de Apel București, prin decizia nr. 558/A din 05 noiembrie 2009, a constatat că este vorba de o acțiune în revendicare și pretenții, motiv pentru care a casat cauza cu trimitere spre rejudecare, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3849 din 08 iunie 2010, a respins recursul împotriva deciziei instanței de apel menționate mai sus.

Reluând judecata după casare, tribunalul a reținut pe de o parte nevalabilitatea titlului statului, iar pe de altă parte a stabilit despăgubiri la suma de 805.535 RON (din care se scad cei 500 RON primiți la expropriere) în baza unei expertize despăgubiri la valoarea de circulație. Tot probatoriul s-a făcut în temeiul Legii nr. 10/2001, deși atât Curtea de Apel București, cât și instanța supremă au stabilit că ne aflăm în cazul unei acțiuni în revendicare. Or, sub acest aspect nu s-au făcut probatorii și nu a fost stabilit dacă exproprierea s-a făcut cu respectarea legii, mai ales că s-a primit un preț (la acea dată, tot pe criteriul valoric) și nu s-a arătat convingerea că nu este o justă și integrală acoperire a prejudiciului.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta, cât și intervenienta, iar prin decizia civilă nr. 5655 din 05 decembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel București. Pentru a decide astfel, s-a reținut că instanța de apel nu numai că a nu a răspuns criticilor formulate de pârâți, ori argumentelor aduse de reclamantă prin întâmpinare, dar printr-o singură frază, insuficient de clară, a adoptat o soluție radical diferită de cea din sentința instanței de fond, respingând acțiunea introductivă fără nicio motivare, astfel că s-a constatat incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. În rejudecare, prin decizia civilă nr. 307A din 09 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General. În pronunțarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: În ce privește excepția lipsei de interes a reclamantelor în constatarea nevalabilității titlului statului, invocată de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, s-a reținut faptul că acestea au solicitat și constatarea lipsei titlului valabil al preluării dispuse prin Decretul nr. 74/1980.

Nelegalitatea titlului de preluare a imobilului mai sus-menționat are drept consecință faptul că imobilul obiect al cererii deduse judecății nu a ieșit din patrimoniul fostului proprietar, cu consecința posibilității revendicării acestuia de către reclamată și intervenientă, în calitatea de moștenitoare ale autorului lor. În analiza oricărei cereri în revendicare, de genul celei promovate în speță, instanța învestită are a analiza, în mod incidental, regularitatea titlului cu care s-a preluat imobilul ce face obiectul acțiunii, prevederile alin. (3) al art. 6 din Legea nr. 213/1998 dispunând în acest sens.

Nu este fondat nici motivul de apel referitor la greșita reținere a nevalabilității titlului de proprietate al statului, întrucât preluarea imobilului a fost dispusă prin Decretul Consiliului de Stat al RSR nr. 74 din 13 martie 1980, act normativ ce nu a fost publicat în Buletinul Oficial, fiind încălcate prevederile constituționale, inexistența publicării atrăgând ineficacitatea actului normativ de preluare. De asemenea, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost corect respinsă de prima instanță întrucât prin Decretul Consiliului de Stat al RSR nr. 74 din 13 martie 1980, imobilul a fost preluat de către pârâtul Statul Român, iar această concluzie este în concordanță cu dispozițiile art. 12 din Legea nr. 213/1998, dat fiind faptul că Statul Român este titularul preluării abuzive dispuse în speță.

Prin decizia civilă nr. 558A, pronunțată la data de 5 noiembrie 2009, fiind învestită cu soluționarea apelurilor formulate de reclamantă și intervenienta în interes propriu V.O. (sora reclamantei), Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelurile formulate și a desființat, în parte, sentința apelată în sensul că a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe - Tribunalul București în ceea ce privește cererile având ca obiect revendicare și acordare de despăgubiri. În speță, față de dezlegările obligatorii ale deciziei de casare, în mod corect a reținut și instanța de fond că dispozițiile legii speciale sunt înlăturate de la aplicare, întrucât inaplicabilitatea prevederilor legii speciale în speța dedusă judecății are drept consecință aplicabilitatea dreptului comun în materie de revendicare.

Nu lipsit de relevanță în speța dedusă judecății este și faptul că, astfel cum reține și instanța de apel prin decizia de casare, pronunțată în primul ciclu procesual al prezentei cauze, reclamanta și intervenienta cu înscrisurile administrate în cauză - adresa din 17 februarie 1994 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 și adresa din 04 noiembrie 1994, emisă de Prefectura Municipiului București - au dovedit demersul concret al lor și al autorului lor din cursul anului 1991 pentru retrocedarea imobilului în litigiu. Ca atare, nevalabilitatea titlului de preluare al imobilului, constatată de către prima instanță de fond în mod temeinic și legal, are drept consecință faptul că reclamanta și intervenienta, ambele în calitate de moștenitoare ale autorului lor, dețin un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu toate consecințele ce decurg de aici, inclusiv posibilitatea revendicării acestuia potrivit dreptului comun.

Pentru considerentele arătate, preluarea dispusă în speță este una fără titlu valabil, astfel că efectul deposedării proprietarului de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate constă în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept (posesia), cu consecința păstrării calității de proprietar, avută la data preluării. În speță, astfel cum a reținut instanța de fond, compensarea primită de autorul reclamantei și intervenientei nu poate fi considerată ca fiind una rezonabilă și nici proporțională deposedării. În aceste condiții, chiar dacă lipsirea de proprietate ar fi justificată de o cauză de interes public, echilibrul rezonabil a fost rupt, intimatele suportând o sarcină specială și disproporționată.

Imobilul, obiect al pretențiilor deduse judecății, nu poate face obiectul restituirii în natură, astfel că, în mod corect, a fost obligat pârâtul Statul Român - titularul preluării dispuse în speță - la plata unei despăgubiri reprezentând valoarea imobilului preluat fără un titlu valabil. Conform celor reținute de către expertul tehnic judiciar C.P.. proprietatea imobiliară ce face obiectul deduse judecății a fost evaluată la suma de 805.535 RON. Faptul că suma de 500 RON nu a fost actualizată de către instanță nu conduce la concluzia că obligația corelativă de plată reținută în sarcina intimatelor nu poate fi executată întrucât sunt căi procesuale, inclusiv în faza executării silite prin care se poate stabili în concret suma datorată.

Neîntemeiat este și motivul de apel privind motivarea contradictorie a sentinței instanței de fond. Faptul că prima instanță face trimitere în cuprinsul sentinței civile apelate la prevederi legale regăsite în cuprinsul Legii nr. 10/2001 (pentru a aprecia asupra nevalabilității titlului de preluare a imobilului, fiind însă analizate și celelalte condiții de legalitate, prin raportare la prevederile constituționale și cele ale C. civ. în materie), ori la hotărâri pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cu privire la reglementarea actuală în materie de restituire), nu face ca hotărârea să conțină considerente străine de natura pricinii. Cu alte cuvinte, este cert că prima instanță s-a pronunțat în limitele în care aceasta a fost învestită, și ținând cont de dezlegările date de către instanțele superioare în primul ciclu procesual.

Astfel, au fost indicate toate motivele pentru care prima instanță a reținut inexistența în speță a unui titlu valabil de preluare, iar ceea ce se reține din cuprinsul trimiterilor pe care le face prima instanță în cuprinsul considerentelor sentinței apelate la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, este că, la acest moment, cadrul actual în materie de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv nu asigură o despăgubire justă și echitabilă proprietarilor ori succesorilor acestora. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și modificarea hotărârii instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii și cererii de intervenție în interes propriu față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind îndreptate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar ca neîntemeiată. Arată că, prin apelul formulat a invocat lipsa calității procesuale pasive, în primul rând prin raportare la prevederile art. 480 și art. 481 C. civ., întrucât părțile adverse au înțeles să își formuleze acțiunea pe acest temei legal prevăzut de dreptul comun.

În susținerea acestei excepții, a învederat instanței de apel că nu s-a făcut dovada faptului că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ar fi posesorul neproprietar al imobilului aflat în litigiu, în cauză neavând nicio relevanță juridică titlul în baza căruia a fost preluat imobilul de către stat. Mai mult decât atât, din probatoriul administrat în cauză rezultă că terenul în litigiu se află în patrimoniul Municipiului București, aceasta fiind singura instituție care în conformitate cu prevederile legale are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză cel puțin în ceea ce privește acțiunea în revendicare. Susține că instanța de apel nu a făcut altceva decât să preia motivarea instanței de fond, considerând că terenul se afla în proprietatea publică a statului, deoarece a intrat în patrimoniul acestuia potrivit Decretului nr. 74 din 13 martie 1980. Arată că, din coroborarea prevederilor art. 480 C. civ.

cu cele ale Legii nr. 213/1998, rezultă că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este nici proprietarul, nici posesorul actual al imobilului și în consecință nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, prin raportare la prevederile Legii nr. 213/1998. Apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra terenului în litigiu, ceea ce ar avea drept consecință faptul că reclamantele ar deține un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ceea ce le conferă posibilitatea revendicării acestuia potrivit dreptului comun. Considerentele reținute de instanța de apel nu sunt întemeiate, întrucât în prezenta cauză exproprierea a fost realizată cu respectarea atât a prevederilor constituționale ale vremii cât și ale prevederilor art. 480-481 C. civ., pentru această expropriere plătindu-se o justă despăgubire.

Instanța de apel nu a argumentat și nu a făcut referire la o norma de drept care să arate în mod expres de ce a interpretat faptul că, titlul de preluare a imobilului nu este valabil, singurul argument al instanței fiind acela ca "nevalabilitatea titlului (...) a fost constatată de prima instanță de fond în mod temeinic și legal". În ceea ce privește reținerea instanței de apel în sensul că reclamantele dețin un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, arată că nicio jurisdicție sau autoritate administrativă nu a recunoscut acestora dreptul la restituirea bunului în litigiu, reclamantele neavând o hotărâre judecătorească definitivă în acest sens.

În acest sens arată faptul că în anul 2013 legislația în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv a fost modificată radical prin Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în M. Of. nr. 278 din 17 mai 2013, ca urmare a recomandărilor Curții Europene a Drepturilor Omului care a pronunțat hotărârea pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României. În cauza de față, pentru bunul expropriat autorul reclamantelor a primit despăgubiri pentru teren și construcție în cuantum de 60.262 RON, sumă care i-a fost achitată în anul 1981, conform adresei din dosar.

Așadar, se punea problema în ce măsura moștenitoarele defunctului N.A. dețin un bun în sensul Convenției, însă, în mod greșit Curtea de Apel București a făcut trimitere la prevederile jurisprudenței europene, fără aplicabilitate directă la cauza în speța și fără a analiza tot contextul în care instanța europeană statuează în privința asigurării unui just echilibru. Instanța europeană a reținut ideea de principiu că nu este suficient ca fostul proprietar sau moștenitorul acestuia să se legitimeze cu titlul de proprietate în original asupra imobilului revendicat, ci trebuie ca acest titlu să fie reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul situației de față.

Pentru a demonstra faptul ca reclamantele nu dețin un bun în sensul statuat de Convenție, pârâtul se prevalează de cauza Atanasiu contra României și arată că imobilul în cauza a fost preluat cu titlu valabil, fiind expropriat pentru cauze de utilitate publică la acea vreme, cu o justă și prealabilă despăgubire și că reclamantele au putut beneficia de prevederile legii speciale, însă au ales să se judece în prezentul litigiu pe dreptul comun. Un alt aspect criticat prin prezentul recurs îl reprezintă reținerea instanței de apel în sensul că pârâtul nu a formulat vreo pretenție legată de restituirea sumei de 500 RON actualizată. Arată că a criticat soluția instanței de fond, întrucât a apreciat că obligația cuprinsă în dispozitivul sentinței apelate nu putea fi în mod cert determinată, întrucât actualizarea acestei sumei trebuia efectuată pe calea unei expertize dispuse de instanța de judecată.

Instanța trebuia să determine nu numai întinderea obligației principale ci și întinderea obligației de plată corelative, dată în sarcina reclamantei și intervenientei și să dispună totodată compensarea plăților, obligând pârâta numai la plata diferenței rezultate în urma compensării. Împotriva aceleiași decizii a declarat recurs și pârâta Primăria Municipiului București, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate și schimbarea sentinței instanței de fond, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Consideră că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât instanța de judecată a respins în mod eronat apelul acestei pârâte, reținând în considerentele hotărârii pronunțate faptul că în cuprinsul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost aceasta modificată prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincție între preluarea cu titlu și fără titlu a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada de referința 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și nu este de natură a lipsi de interes solicitarea reclamantei și a intervenientei, privind constatarea de către instanță a nevalabilității titlului de preluare a imobilului. Arată că reclamanta nu are nici un interes să stabilească valabilitatea sau nevalabilitatea titlului preluării imobilului, întrucât în acest mod se statuează asupra titlului statului deoarece, prin modificările care au fost aduse prin Legea nr. 247/2005, nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu.

Consideră că reclamanta nu a justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece preluarea imobilului nu a fost abuzivă, instanța în mod greșit reținând faptul ca imobilul a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără plata unor despăgubiri juste și prealabile a proprietarului.

Analizând recursurile din prisma criticilor comune formulate, referitoare la nevalabilitatea titlului în baza căruia bunul a fost expropriat și cele privitoare la noțiunea de „bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată următoarele: În primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 558 A din 05 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, menținută de instanța supremă prin decizia civilă nr. 3849 din 18 iunie 2010, s-au admis apelurile formulate de reclamantă și de intervenientă, iar cauza s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe în ceea ce privește cererile având ca obiect revendicare și acordare de despăgubiri.

În considerentele acestor decizii, instanțele au reținut că, în mod greșit acțiunea în revendicare s-a respins, ca inadmisibilă, câtă vreme reclamantele au susținut prin acțiunea introductivă preluarea de către stat a imobilului fără un titlu valabil, iar, din perspectiva aplicării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acțiunea în revendicare a imobilului preluat de stat este admisibilă deoarece prin această decizie s-a statuat că Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare în condițiile C. civ., întrucât este posibil ca acesta să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional.

Prin urmare, cauza a fost trimisă spre rejudecare tocmai pentru a cerceta dacă reclamantele dețin un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Concluzia Curții de apel în acest ultim ciclu procesual, privind existența în patrimoniul reclamantelor a unui „bun”, în sensul Convenției, este greșită, raportat la dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la Convenție și la jurisprudența recentă a Curții Europene, criticile pe acest aspect fiind fondate, ceea ce face aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Reclamantele au pretins încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenție, care ar fi trebuit aplicat cu prioritate, în opinia lor, față de conflictul dintre legea națională și Convenție, iar existența, în patrimoniul lor, a unui „bun” în sensul documentului european o justifică prin invocarea nevalabilității titlului statului de preluare a imobilului litigios.

În speță, însă, nu se poate pune problema conflictului între legea națională și Convenție, deoarece reclamantele nu au un „bun actual” din perspectiva documentului european și nici „speranța legitimă” de a-l dobândi, cum în mod corect au considerat ambele instanțe. Astfel, Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.

Numai în cazul în care reclamantele ar fi formulat notificarea în termenul legal, aceasta ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „o speranță legitimă” în patrimoniul reclamantelor, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1. Criticile formulate în primul ciclu procesual de către reclamanta T.J., referitoare la greșita soluționare a contestației formulate împotriva dispoziției nr. 1078/2008 emisă de Primarul General al Municipiului București, prin care s-a respins notificarea, ca tardivă, au fost respinse, fiind intrate în puterea lucrului judecat.

Prin urmare, în speță s-a statuat că reclamantele nu au formulat notificarea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar această împrejurare, coroborată cu faptul că reclamantele nu au făcut dovada efectuării unor demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), conduc la concluzia că acestea nu au un „bun actual” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1. În acest sens este și jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea Atanasiu și alții vs. România din 12 octombrie 2010, parag.

140, 143, 144). De asemenea, reclamantele nu au nici „speranța legitimă” de a obține bunul, care atrage protecția conferită de art. 1 din Primul Protocol în aceleași condiții ca și „un bun actual”, întrucât nicio dispoziție din legea națională nu permite părții, în circumstanțele date ale litigiului de față, să obțină imobilul în cadrul acțiunii în revendicare și, în aceste condiții, nu există nici o jurisprudență care să permită o soluție favorabilă reclamanților în acțiunea în revendicare. În același sens, în hotărârea Curții Europene sus-menționată se arată că „(...) de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri” (parag.

141). Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi” (parag. 142). Este astfel, lipsită de relevanță pentru admisibilitatea cererii de revendicare întemeiată pe dreptul comun, eventuala nevalabilitate a titlului statului constituit prin preluarea imobilului anterior anului 1989, cât timp această împrejurare nu conferă reclamantelor un „bun” în sensul unui drept la restituirea bunului, pe care să-l valorifice în cadrul acțiunii în revendicare.

Rezultă că, în lipsa notificării formulate în termenul prevăzut de legea specială și în condițiile inexistenței unui drept de proprietate actual în patrimoniul lor, reclamantele nu mai pot pretinde restituirea în natură a bunului sau despăgubiri pe calea legii speciale, dar nici pe calea dreptului comun. Această soluție este în acord cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun", situație care nu se regăsește în speță. Analiza conflictului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de recurenți, s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul lor. Este adevărat că, în numeroase hotărâri pronunțate împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că mecanismul Legii nr. 10/2001 și Fondul Proprietatea nu sunt funcționale într-o manieră care să corespundă exigențelor Convenției.

Însă, în toate situațiile, această constatare a fost subsecventă constatării existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților din cauzele respective. Or, reclamantele aveau la dispoziție calea legii speciale, care le permitea, cu respectarea condițiilor și termenelor legale, să obțină fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent și care stabilea o procedură specială de acces la instanță. O astfel de procedură reglementată de norma internă specială nu este, în principiu, contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.

În ce măsură o astfel de cale era una concretă și efectivă s-ar fi impus a fi examinată numai dacă s-ar fi făcut dovada că reclamantele au îndeplinit condițiile prevăzute de lege pentru a putea beneficia de restituire, prima dintre ele fiind aceea de a formula notificarea în termenul legal. Mai trebuie avut în vedere și faptul că, prin hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamanți, în sensul că nu se mai recunoaște dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situații, ci doar un drept de creanță având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.

Astfel, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 și 145). Dacă până la pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești pronunțată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un „interes patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of.

al României nr. 458/02.07.2009, Czaran și Grofcsik împotriva României, hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o atare concluzie nu mai este posibilă, potrivit celor anterior arătate.

Având în vedere că reclamantele, deși au formulat notificare, cu depășirea termenului prevăzut de legea specială, astfel cum s-a statuat în primul ciclu procesual, nu au făcut nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), acestea nu au un „bun actual" și nici măcar „o speranță legitimă” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu pot obține restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, astfel că acțiunea dedusă judecății nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat și instanțele anterioare.

Reclamantele, neavând un „bun" în sensul Convenției, nu se mai poate pune problema caracterului justificat sau nu al ingerinței statului în dreptul lor de proprietate și nici a verificării dacă privarea de proprietate respectă principiul proporționalității între interesul general al comunității și imperativul protecției drepturilor fundamentale ale omului, motiv pentru care nu pot fi primite susținerile recurenților în acest sens. Nici încălcarea dispozițiilor art. 44 alin. (2) din Constituția României, care garantează și ocrotesc proprietatea, nu poate fi reținută, în condițiile în care, așa cum s-a arătat deja, reclamantele nu au un drept de proprietate actual, nefiind titularele unui „bun”, în accepțiunea dată acestei noțiuni de jurisprudența recentă a Curții Europene (cauza Atanasiu ș.a.

contra României). În ceea ce privește cererea subsidiară în despăgubiri îndreptată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte reține că, fiind o cerere întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, privind un imobil de intră sub incidența Legii nr. 10/2001, îi este aplicabilă decizia în interesul legii nr. 27/2011, care statuează că o astfel de cerere este inadmisibilă, raportat la principiul aplicării prioritare a legii speciale față de dreptul comun (specialia generalibus derogant). Raționamentul expus în considerentele deciziei în interesul legii nr. 27/2011, întemeiat pe principiul aplicării prioritare a legii speciale față de dreptul comun, nu a fost avută în vedere de către instanța de apel, atunci când a confirmat soluția primei instanțe.

Existând o lege specială de reparație, care reglementează condițiile acordării de despăgubiri pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aceasta se aplică cu prioritate față de dreptul comun, conform principiului specialia generalibus derogant. Or, potrivit acestei legi speciale - art. 22 alin. (5), neformularea în termen a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, ceea ce este și cazul reclamanților. Pe de altă parte, hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană în cauza Atanasiu ș.a. contra României nu recunoaște un drept la despăgubire decât sub condiția inițierii procedurii prevăzute de legea specială de reparație și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații, situație care nu se regăsește în speță.

De aceea, existența mecanismului de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, ce reglementează procedurile de urmat și stabilirea instituțiilor abilitate cu soluționarea acestora, chiar perfectibil, obligație ce cade în sarcina Statului Român, așa cum s-a dispus prin decizia pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, în dreptul intern, nu atrage posibilitatea analizei acțiunii promovate de reclamant pe calea dreptului comun pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru un imobil ce intră sub incidența legii speciale.

Față de aceste considerente, se constată că, pe calea dreptului comun, nu se poate pronunța o hotărâre de angajare a răspunderii Statului Român pentru legislația adoptată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție, prin acordarea de despăgubiri bănești reclamantului care nu a uzat de procedurile speciale de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de stat și imposibil de restituit în natură, din culpa sa. Pentru aceste motive, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) și art. 314 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâți, va modifica decizia atacată în sensul admiterii apelurilor formulate împotriva sentinței nr. 313 din data de 13 februarie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei T.J.

și a cererii de intervenție formulată de V.O., ca nefondate, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței în ce privește excepțiile invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Primăria Municipiului București împotriva deciziei nr. 307A din 09 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia atacată în sensul că admite apelurile împotriva sentinței nr. 313 din data de 13 februarie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că respinge acțiunea reclamantei T.J. și cererea de intervenție formulată de V.O., ca nefondate. Menține celelalte dispoziții ale sentinței în ce privește excepțiile invocate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 decembrie 2014.