ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3849/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3849/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 09 iulie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a

V-a civilă, așa cum a fost completată și precizată ulterior, reclamanta T.J. a

solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu

cu Municipiul București prin Primarul General, Primăria Municipiului București

prin Primarul General, Primarul General al Municipiului București și Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să dispună: anularea dispoziției nr.

10787 din 10 iunie 2008 a Primarului General al Primăriei Municipiului

București și obligarea Municipiului București, prin Primarul General la

emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului în suprafață de

200 mp, situat în sector 1, iar în subsidiar, în cazul în care se va constata

că nu este posibilă restituirea în natură, anularea dispoziției și obligarea

Municipiului București, prin Primarul General, la emiterea unei dispoziții de

restituire în echivalent a imobilului; constatarea nevalabilității titlului

pârâților cu privire la bunul în litigiu, preluat prin Decretul nr. 74/1980;

obligarea pârâtelor să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie

imobilul, temeiul de drept fiind art. 480-481 C. civ.; iar în subsidiar, dacă

se va constata că restituirea în natură nu mai este posibilă, obligarea

pârâtelor la plata unei despăgubiri la valoarea reală, de piață a imobilului.

La data de 17

februarie 2009 a fost formulată cerere de intervenție în nume propriu de către V.O.

prin care aceasta a arătat că justifică un drept propriu față de pretențiile

formulate de reclamantă, fiind alături de aceasta moștenitoarea numitului A.N. A

solicitat să se constate nevalabilitatea titlului pârâților cu privire la

imobilul în litigiu, preluat prin Decretul nr. 74/1980, să fie obligați

pârâții, în baza art. 480-481 C. civ. să lase reclamantei și intervenientei în

deplină proprietate și posesie imobilul, iar în subsidiar, dacă se va constata

că restituirea în natură nu mai este posibilă, să se dispună obligarea

pârâților la plata unei despăgubiri la valoarea reală, de piață a imobilului.

La termenul de

judecată din data de 19 februarie 2009 a fost încuviințată în principiu cererea

de intervenție în interes propriu formulată de numita V.O., aceasta având,

alături de reclamantă, calitatea de moștenitoare a fostului proprietar.

Prin sentința civilă

nr. 476 din 3 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a

V-

a civilă a respins, ca neîntemeiată,

contestația împotriva dispoziției nr. 10787 din 10 iunie 2008 formulată de

reclamanta contestatoare T.J., în contradictoriu cu pârâții Primăria

Municipiului București, Municipiul București și Primarul General al

Municipiului București; a respins, ca inadmisibile, cererile formulate în

contradictoriu și cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

de revendicare a imobilului teren situat în București, precum și de obligare a

pârâților la despăgubiri la valoarea de piață a terenului; a respins, ca atare

cererea de intervenție principală pe aceste capete de cerere și a dispus

disjungerea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului

statului asupra imobilului precum și cererea de intervenție pe acest capăt de

cerere și formarea unui nou dosar.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin dispoziția nr. 10787 din 10

iunie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului București, notificarea

formulată de reclamanta T.J. a fost respinsă ca tardivă.

Tribunalul a constatat

că notificarea a fost depusă după expirarea termenului de decădere prevăzut de

Legea 10/2001, astfel că, sub acest aspect, dispoziția de respingere a

notificării este legală.

Instanța a apreciat că

demersurile făcute de reclamantă și de autorul său anterior intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001, constând în petiții adresate autorităților, nu pot fi

asimilate notificării însăși, având în vedere dispozițiile neechivoce ale Legii

nr. 10/2001, care condiționează dreptul persoanei îndreptățite de a beneficia

de măsuri reparatorii de formularea și depunerea notificării înăuntrul

termenului prevăzut de lege.

În ce privește

capetele 4 și 5 de cerere, ce au ca obiect obligarea pârâtelor să lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, temeiul de

drept fiind art. 480-481 C. civ., respectiv obligarea pârâtelor la plata unei

despăgubiri la valoarea reală, de piață a imobilului dacă restituirea în natură

nu este posibilă, instanța a constatat că excepția inadmisibilități invocată

din oficiu este întemeiată.

Instanța

și-a argumentat soluția pe aplicarea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, dată în recurs în interesul legii cu privire la acțiunile

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001.

Prin

acea decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că persoanele care

nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat

în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut

restituirea în natură a imobilului, nu mai au deschisă calea acțiunii în

revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., deoarece s-ar ignora

principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea

generală -

specialia generalibus derogant

- și care, pentru a fi

aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Câtă vreme

pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține

că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în

concurs cu acesta.

Or, Legea

nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate

fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei

pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă

parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă,

cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea

raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Prin

dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea

recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a

imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus

perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului

judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

În

consecință, tribunalul a reținut că acest capăt de cerere întemeiat pe

dispozițiile dreptului comun în materia revendicării apare ca fiind

inadmisibil, ca de altfel și capătul subsidiar privind stabilirea unor

despăgubiri corespunzătoare valorii de piață a imobilului, întrucât reclamanta

avea la dispoziție, inclusiv pentru a beneficia de măsuri reparatorii în

echivalent, calea legii speciale, Legea nr. 10/2001, notificarea formulată de aceasta

fiind însă respinsă ca tardivă.

Având în

vedere că și intervenienta în interes propriu reprezintă aceleași drepturi ca

și reclamanta, ambele fiind succesoarele fostului proprietar, tribunalul a

respins cu aceeași motivare, și cererea de intervenție în nume propriu pe

aceste capete de cerere.

Constatând

că nu se află în stare de judecată, instanța de fond a disjuns capătul de

cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului

în cauză, precum și cererea de intervenție formulată pe acest aspect, urmând a

se forma un nou dosar.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal au declarat apel atât apelanta intervenienta V.O.

cât și apelanta - reclamantă T.J., ambele solicitând admiterea apelului,

schimbarea sentinței civile apelate în sensul respingerii excepției

inadmisibilității cererii în revendicarea imobilului și obligarea pârâților la

despăgubiri.

Prin decizia

civilă nr. 558 A din 05 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a,

a admis apelurile declarate și a desființat în parte sentința apelată în sensul

că a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe în ceea ce privește cererile

având ca obiect revendicarea și acordarea de despăgubiri.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele

considerente:

Criticile

formulate de apelanta T.J., referitoare la greșita soluționare a contestației

împotriva dispoziției Primarului General al Municipiului București nr.

10787/2008 sunt nefondate.

Astfel, așa

cum s-a reținut și de către prima instanță, și cum rezultă și din înscrisurile

existente la dosar, apelanta, în calitate de mandatar al numitului N.A., a

formulat notificare prin care a solicitat restituirea în natură a terenului, în

suprafața de 200 mp, în temeiul Legii nr. 10/2001, doar la data de 16 decembrie

2002, cu nerespectarea termenului stabilit de art. 22 din Legea nr. 10/2001

care, ca urmare a prelungirilor succesive dispuse prin O.U.G. nr. 109/2001 și

prin O.U.G. nr. 145/2001, s-a împlinit la data de 14 februarie 2002.

În ceea ce privește

criticile formulate de cele două apelante, referitoare la greșita soluționare a

excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, Curtea de Apel a apreciat

că acestea sunt fondate.

Prima

instanță a soluționat cererea având ca obiect acțiune în revendicare și cererea

subsidiară având ca obiect plata de despăgubiri, echivalent valoric al

imobilului revendicat, în temeiul unei excepții procesuale - excepția

inadmisibilității acțiunii, în considerarea ideii că reclamanții

(contestatoarea T.J. și intervenienta V.O.) și-au întemeiat cererea de

constatare a calității de proprietari și de stabilire a drepturilor ce decurg

din această calitate, - restituirea bunului preluat de stat sau, în caz de

constatare a imposibilității de restituire în natură, plata unor despăgubiri,

constând în valoarea de piață a bunului - pe dispozițiile art. 480 C. civ.,

reținând totodată și că nu au respectat obligația de a formula notificare în

termenul stabilit de Legea nr. 10/2001.

Însă,

reclamantele susțin prin acțiunea introductivă preluarea de către stat a

imobilului, fără un titlu valabil, așadar o ingerință în dreptul lor de

proprietate. Chiar din perspectiva aplicării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a

Înaltei Curții de Casație și Justiție, acțiunea în revendicare a imobilului

preluat de stat este admisibilă și aceasta deoarece, prin acea decizie s-a

statuat că Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de

a se recurge la acțiunea în revendicare în condițiile Codului civil, întrucât

este posibil ca reclamantul să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional.

În cauză,

așa cum rezultă din chiar dispozitivul sentinței civile apelate, deși prima

instanța a apreciat că a fost legal sesizată cu un capăt de cerere prin care se

urmărea să se constate nevalabilitatea de deținătoare ale unui bun, instanța de

fond a procedat la a analiza cu prioritate excepția inadmisibilitații acțiunii

în revendicare și a cererii subsidiare de despăgubiri, capătul de cerere având

ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, nefiind analizat odată

cu acțiunea în revendicare ci disjuns, făcând în prezent obiectul unui alt

dosar.

Așadar, deși

reclamantele s-au prevalat de existenta unui bun, instanța de fond a procedat

la analiza cererii în revendicare, fără să stabilească dacă legea specială este

aplicabilă față de circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv față de titlul

în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului.

Pe de altă

parte, prin decizia 33 din 4 iunie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit în mod neechivoc admisibilitatea

unei astfel de acțiuni, statuându-se că persoanele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze

această procedură au deschisa calea acțiunii în revendicarea-retrocedarea

bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu

respectarea dispozițiilor legii nr. 112/1995, de către chiriași.

În același

timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cuprinsul mai multor decizii -

Cauza Lupaș împotriva României, Cauza Beian, împotriva României, Cauza Lungoci

împotriva României, Cauza Caracas împotriva României etc. - a statuat cu

valoare de principiu că art. 6 paragraful 1 din Convenție garantează fiecărei

persoane dreptul ca o instanță de judecată să cunoască orice contestație

referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, respectiv, ca

restricțiile aplicate să nu atingă dreptul în substanța sa intrinsecă.

A constatat

că accesul la un tribunal, dar numai pentru a se declara inadmisibilă procedura

judiciară inițiată de reclamant, prin jocul dispozițiilor legale care au

reglementat o anumita instituție de drept - autoritatea de lucru judecat,

inadmisibilitatea etc., ori au schimbat competența instanțelor de judecată în

timpul derulării procesului, ori au generat incertitudine jurisprudențială etc.,

nu este de natură să respecte imperativele art. 6 paragraful 1 din Convenție (Cauza

Lungoci, Cauza Caracas, Cauza Ionescu și Mihăilă, Cauza Zamfirescu, Cauza Crișan,

Cauza Beian).

Prin

hotărârea publicată la 13 ianuarie 2009, în cauza Faimblat vs. România, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a decis că respingerea ca inadmisibilă a

acțiunii în constatarea caracterului ilegal al naționalizării, introdusă după

intrarea în vigoare a Legii 10/2001, încalcă art. 6 din Convenție care

garantează dreptul la un proces echitabil.

De altfel,

aceasta este și opinia exprimată de instanța supremă chiar și în cadrul

deciziei nr. 32/2008, pronunțată în interesul legii, decizie obligatorie

conform art. 329 C. proc. civ.; în același sens sunt și dispozițiile de drept

intern, respectiv, dispozițiile art. 20 și art. 21 din Constituția României.

În aceste

condiții, a restricționa accesul la justiție al unor persoane fizice care

invocă un pretins drept de proprietate, parte a patrimoniului lor, înseamnă o

nesocotire a principiilor fundamentale ale Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

Pentru

ipoteza cauzei pendinte nu poate fi neglijat nici faptul că înscrisurile

administrate în cauză - adresa nr. 1658 din 17 februarie 1994 emisă de Comisia

de aplicare a Legii nr. 18/1991 și adresa nr. CS2/BV/7158 din 4 noiembrie 1994,

emisă de Prefectura Municipiului București - au dovedit demersul concret al

autorului reclamanților în cursul anului 1991 pentru retrocedarea imobilului în

litigiu.

Reținând că,

în raport de prevederile înscrise în art. 295 C. proc. civ., obiect al apelului

nu-l poate forma decât chestiunea admisibilității acțiunii promovată de

reclamanți, că reclamanta și intervenienta trebuie să beneficieze de dreptul de

acces la judecată, situație care nu poate fi conciliată, pentru considerentele

deja arătate, cu admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, în aplicarea

art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 297 C.

proc. civ., Curtea de Apel a apreciat că se impune desființarea în parte a

sentinței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în

ceea ce privește cererea având ca obiect revendicarea și cererea subsidiară

revendicării, având ca obiect plata unor despăgubiri echivalente valorii de

piață a terenului.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs Statul Roman

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Prin

motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate

pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

de apel nu a avut în vedere la pronunțarea hotărârii atacate prima ipoteză

reținută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33 din 9 iunie

2009 pronunțată în recurs în interesul legii și care, potrivit art. 329 C.

proc. civ. este obligatorie pentru instanțe, singura ipoteză de altfel

aplicabilă la situația în speță.

Prin decizia

nr. 33 din 9 iunie 2009 pronunțată în recurs în interesul legii, instanța a

stabilit că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care

prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul

comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Ca urmare,

prima instanță în mod corect a soluționat capătul de cerere privind acțiunea în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., prin respingerea ca

inadmisibilă a acestuia, având în vedere că apelantele au urmat procedura

administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Nu este

legală motivarea instanței de apel potrivit căreia capătul de cerere privind

acțiunea în revendicare ar fi admisibil întrucât este posibil ca apelantele să

se prevaleze de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional.

Curtea de

Apel a invocat în motivarea hotărârii atacate ca și practică CEDO, cauze ce nu

sunt similare celui în speța dedusă judecății și ca urmare nici nu pot fi

aplicabile în cauză.

Analizând

decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta

Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru

următoarele considerente:

de apel nu a făcut o greșită aplicare în cauză a deciziei nr. 33 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii cu

privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare

a Legii 10/2001, decizie care, în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ. este

obligatorie pentru instanțe.

Sesizată cu

soluționarea recursului în interesul legii, prin acea decizie, Înalta Curte a

constatat că ceea ce instanțele de judecată au soluționat diferit atât în cazul

acțiunilor în revendicare îndreptate împotriva statului cât și al celor

îndreptate împotriva subdobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat, este

atât problema raportul dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul

Civil, ca lege generală, cât și cea a raportului dintre legea internă și

Convenția europeană a drepturilor omului.

Prin decizia

în interesul legii menționată, Înalta Curte a răspuns ambelor probleme cu care

a fost sesizată și a stabilit prioritatea legii speciale în concurs cu legea

generală și a Convenției europene a drepturilor omului în raport cu legea

specială, Legea nr. 10/2001, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între

normele europene și cele cuprinse în legea specială internă.

S-a reținut

în considerentele deciziei în interesul legii că trebuie stabilit printr-o

analiză în concret a fiecărei cauze dacă calea oferită de legea specială este

sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant și că

nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său

de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În cauză,

prima instanță a aplicat decizia în interesul legii numai din perspectiva

primei probleme pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin acea hotărâre, ignorând

în mod nelegal celelalte aspecte soluționate în judecarea recursului în

interesul legii.

Or, câtă

vreme în cauză, reclamanta și intervenienta au susținut că au un bun în sensul

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că respingerea cererii în temeiul excepției de

inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeași convenție și că valorificarea

dreptului lor de proprietate nu este una efectivă în procedura oferită de legea

specială internă, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea deciziei în

interesul legii și a stabilit că reclamantei și intervenientei trebuie să li se

asigure accesul la justiție, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei

instanțe.

Prin urmare,

față de susținerile părților și de dispozițiile art. 329 alin. (2) C. proc.

civ., soluția pronunțată de Curtea de Apel respectă dezlegările date de Înalta

Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 33/2007.

Aplicarea acestei decizii în sensul celor invocate prin motivele de recurs ar

fi însemnat o aplicare trunchiată și, prin urmare, nelegală a acestei hotărâri.

recurată respectă totodată practica Curții Europene a Drepturilor Omului

invocată, de altfel, și de părțile în litigiu.

Nu este real

că hotărârile instanței europene menționate de Curtea de Apel sunt străine

situației existente în prezentul litigiu. Instanța de apel a făcut aplicarea

principiilor rezultate din jurisprudența Curții Europene și care rămân

aplicabile în măsura în care premisele aplicării lor sunt identice.

Astfel, în

cauza Faimblat vs. România, reclamanții au susținut, întocmai ca și reclamanta

și intervenienta din prezenta cauză, o încălcare a dreptului lor de acces la o

instanță, astfel cum acesta este garantat de art. 6 § 1 din Convenție, din

cauza respingerii acțiunii lor ca inadmisibilă, în condițiile în care calea

oferită de Legea nr. 10/2001 este ineficientă pentru valorificarea dreptului

lor de proprietate.

Curtea

Europeană a reamintit că art. 6 § 1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o

instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație

privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, însă că acest drept

de acces la o instanță nu este absolut, fiind supus unor limitări implicit

acceptate, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei

acțiuni, deoarece aceasta impune, prin însăși natura sa, o reglementare de

către stat, care se bucură, în această privință, de o anumită marjă de

apreciere. Totuși, aceste limitări nu îi pot restricționa unui justițiabil

accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul său

de a se adresa unei instanțe judecătorești să fie afectat în însăși esența sa.

Mai mult chiar, astfel de limitări nu sunt compatibile cu prevederile art. 6 § 1

din Convenție decât dacă ele urmăresc un scop legitim și dacă există un raport

rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Aplicând

aceste principii, Curtea Europeană a stabilit că respingerea, ca inadmisibilă a

cererii reclamanților reprezintă o ingerință în dreptul de acces al acestora la

o instanță judecătorească. Respingerea acțiunii nu prezintă prin ea însăși o

problemă din perspectiva Convenției dacă, în circumstanțele concrete ale

speței, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de drept

efectivă, dar eficiența acestei proceduri este un aspect ce trebuie verificat

de instanță.

Prin urmare,

prin decizia pronunțată, instanța de apel nu a făcut decât să aplice

principiile rezultate din jurisprudența Curții Europene stabilite în acele

spețe în care se regăsesc premisele existente în cauza de față, precum și decizia

în interesul legii nr. 33/2008, astfel încât motivele de recurs astfel cum au

fost formulate sunt nefondate urmând a fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice împotriva deciziei nr. 558/A din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2010.