ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3849/2010

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 09 iulie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, așa cum a fost completată și precizată ulterior, reclamanta T.J.

a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General, Primăria Municipiului București prin Primarul General, Primarul General al Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să dispună: anularea dispoziției nr. 10787 din 10 iunie 2008 a Primarului General al Primăriei Municipiului București și obligarea Municipiului București, prin Primarul General la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului în suprafață de 200 mp, situat în sector 1, iar în subsidiar, în cazul în care se va constata că nu este posibilă restituirea în natură, anularea dispoziției și obligarea Municipiului București, prin Primarul General, la emiterea unei dispoziții de restituire în echivalent a imobilului; constatarea nevalabilității titlului pârâților cu privire la bunul în litigiu, preluat prin Decretul nr. 74/1980; obligarea pârâtelor să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul, temeiul de drept fiind art. 480-481 C. civ.; iar în subsidiar, dacă se va constata că restituirea în natură nu mai este posibilă, obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri la valoarea reală, de piață a imobilului.

La data de 17 februarie 2009 a fost formulată cerere de intervenție în nume propriu de către V.O. prin care aceasta a arătat că justifică un drept propriu față de pretențiile formulate de reclamantă, fiind alături de aceasta moștenitoarea numitului A.N. A solicitat să se constate nevalabilitatea titlului pârâților cu privire la imobilul în litigiu, preluat prin Decretul nr. 74/1980, să fie obligați pârâții, în baza art. 480-481 C. civ. să lase reclamantei și intervenientei în deplină proprietate și posesie imobilul, iar în subsidiar, dacă se va constata că restituirea în natură nu mai este posibilă, să se dispună obligarea pârâților la plata unei despăgubiri la valoarea reală, de piață a imobilului.

La termenul de judecată din data de 19 februarie 2009 a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de numita V.O., aceasta având, alături de reclamantă, calitatea de moștenitoare a fostului proprietar.

Prin sentința civilă nr. 476 din 3 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a V- a civilă a respins, ca neîntemeiată, contestația împotriva dispoziției nr. 10787 din 10 iunie 2008 formulată de reclamanta contestatoare T.J., în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, Municipiul București și Primarul General al Municipiului București; a respins, ca inadmisibile, cererile formulate în contradictoriu și cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, de revendicare a imobilului teren situat în București, precum și de obligare a pârâților la despăgubiri la valoarea de piață a terenului; a respins, ca atare cererea de intervenție principală pe aceste capete de cerere și a dispus disjungerea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului precum și cererea de intervenție pe acest capăt de cerere și formarea unui nou dosar.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin dispoziția nr. 10787 din 10 iunie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului București, notificarea formulată de reclamanta T.J. a fost respinsă ca tardivă. Tribunalul a constatat că notificarea a fost depusă după expirarea termenului de decădere prevăzut de Legea 10/2001, astfel că, sub acest aspect, dispoziția de respingere a notificării este legală. Instanța a apreciat că demersurile făcute de reclamantă și de autorul său anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, constând în petiții adresate autorităților, nu pot fi asimilate notificării însăși, având în vedere dispozițiile neechivoce ale Legii nr. 10/2001, care condiționează dreptul persoanei îndreptățite de a beneficia de măsuri reparatorii de formularea și depunerea notificării înăuntrul termenului prevăzut de lege.

În ce privește capetele 4 și 5 de cerere, ce au ca obiect obligarea pârâtelor să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, temeiul de drept fiind art. 480-481 C. civ., respectiv obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri la valoarea reală, de piață a imobilului dacă restituirea în natură nu este posibilă, instanța a constatat că excepția inadmisibilități invocată din oficiu este întemeiată. Instanța și-a argumentat soluția pe aplicarea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001.

Prin acea decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., deoarece s-ar ignora principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

În consecință, tribunalul a reținut că acest capăt de cerere întemeiat pe dispozițiile dreptului comun în materia revendicării apare ca fiind inadmisibil, ca de altfel și capătul subsidiar privind stabilirea unor despăgubiri corespunzătoare valorii de piață a imobilului, întrucât reclamanta avea la dispoziție, inclusiv pentru a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent, calea legii speciale, Legea nr. 10/2001, notificarea formulată de aceasta fiind însă respinsă ca tardivă. Având în vedere că și intervenienta în interes propriu reprezintă aceleași drepturi ca și reclamanta, ambele fiind succesoarele fostului proprietar, tribunalul a respins cu aceeași motivare, și cererea de intervenție în nume propriu pe aceste capete de cerere.

Constatând că nu se află în stare de judecată, instanța de fond a disjuns capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în cauză, precum și cererea de intervenție formulată pe acest aspect, urmând a se forma un nou dosar. Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel atât apelanta intervenienta V.O. cât și apelanta - reclamantă T.J., ambele solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței civile apelate în sensul respingerii excepției inadmisibilității cererii în revendicarea imobilului și obligarea pârâților la despăgubiri. Prin decizia civilă nr. 558 A din 05 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a, a admis apelurile declarate și a desființat în parte sentința apelată în sensul că a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe în ceea ce privește cererile având ca obiect revendicarea și acordarea de despăgubiri.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Criticile formulate de apelanta T.J., referitoare la greșita soluționare a contestației împotriva dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 10787/2008 sunt nefondate. Astfel, așa cum s-a reținut și de către prima instanță, și cum rezultă și din înscrisurile existente la dosar, apelanta, în calitate de mandatar al numitului N.A., a formulat notificare prin care a solicitat restituirea în natură a terenului, în suprafața de 200 mp, în temeiul Legii nr. 10/2001, doar la data de 16 decembrie 2002, cu nerespectarea termenului stabilit de art. 22 din Legea nr. 10/2001 care, ca urmare a prelungirilor succesive dispuse prin O.U.G.

nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001, s-a împlinit la data de 14 februarie 2002. În ceea ce privește criticile formulate de cele două apelante, referitoare la greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, Curtea de Apel a apreciat că acestea sunt fondate. Prima instanță a soluționat cererea având ca obiect acțiune în revendicare și cererea subsidiară având ca obiect plata de despăgubiri, echivalent valoric al imobilului revendicat, în temeiul unei excepții procesuale - excepția inadmisibilității acțiunii, în considerarea ideii că reclamanții (contestatoarea T.J.

și intervenienta V.O.) și-au întemeiat cererea de constatare a calității de proprietari și de stabilire a drepturilor ce decurg din această calitate, - restituirea bunului preluat de stat sau, în caz de constatare a imposibilității de restituire în natură, plata unor despăgubiri, constând în valoarea de piață a bunului - pe dispozițiile art. 480 C. civ., reținând totodată și că nu au respectat obligația de a formula notificare în termenul stabilit de Legea nr. 10/2001. Însă, reclamantele susțin prin acțiunea introductivă preluarea de către stat a imobilului, fără un titlu valabil, așadar o ingerință în dreptul lor de proprietate.

Chiar din perspectiva aplicării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, acțiunea în revendicare a imobilului preluat de stat este admisibilă și aceasta deoarece, prin acea decizie s-a statuat că Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare în condițiile Codului civil, întrucât este posibil ca reclamantul să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional.

În cauză, așa cum rezultă din chiar dispozitivul sentinței civile apelate, deși prima instanța a apreciat că a fost legal sesizată cu un capăt de cerere prin care se urmărea să se constate nevalabilitatea de deținătoare ale unui bun, instanța de fond a procedat la a analiza cu prioritate excepția inadmisibilitații acțiunii în revendicare și a cererii subsidiare de despăgubiri, capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, nefiind analizat odată cu acțiunea în revendicare ci disjuns, făcând în prezent obiectul unui alt dosar. Așadar, deși reclamantele s-au prevalat de existenta unui bun, instanța de fond a procedat la analiza cererii în revendicare, fără să stabilească dacă legea specială este aplicabilă față de circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv față de titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului.

Pe de altă parte, prin decizia 33 din 4 iunie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit în mod neechivoc admisibilitatea unei astfel de acțiuni, statuându-se că persoanele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisa calea acțiunii în revendicarea-retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor legii nr. 112/1995, de către chiriași.

În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cuprinsul mai multor decizii - Cauza Lupaș împotriva României, Cauza Beian, împotriva României, Cauza Lungoci împotriva României, Cauza Caracas împotriva României etc. - a statuat cu valoare de principiu că art. 6 paragraful 1 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță de judecată să cunoască orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, respectiv, ca restricțiile aplicate să nu atingă dreptul în substanța sa intrinsecă.

A constatat că accesul la un tribunal, dar numai pentru a se declara inadmisibilă procedura judiciară inițiată de reclamant, prin jocul dispozițiilor legale care au reglementat o anumita instituție de drept - autoritatea de lucru judecat, inadmisibilitatea etc., ori au schimbat competența instanțelor de judecată în timpul derulării procesului, ori au generat incertitudine jurisprudențială etc., nu este de natură să respecte imperativele art. 6 paragraful 1 din Convenție (Cauza Lungoci, Cauza Caracas, Cauza Ionescu și Mihăilă, Cauza Zamfirescu, Cauza Crișan, Cauza Beian). Prin hotărârea publicată la 13 ianuarie 2009, în cauza Faimblat vs. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în constatarea caracterului ilegal al naționalizării, introdusă după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, încalcă art. 6 din Convenție care garantează dreptul la un proces echitabil.

De altfel, aceasta este și opinia exprimată de instanța supremă chiar și în cadrul deciziei nr. 32/2008, pronunțată în interesul legii, decizie obligatorie conform art. 329 C. proc. civ.; în același sens sunt și dispozițiile de drept intern, respectiv, dispozițiile art. 20 și art. 21 din Constituția României. În aceste condiții, a restricționa accesul la justiție al unor persoane fizice care invocă un pretins drept de proprietate, parte a patrimoniului lor, înseamnă o nesocotire a principiilor fundamentale ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. Pentru ipoteza cauzei pendinte nu poate fi neglijat nici faptul că înscrisurile administrate în cauză - adresa nr. 1658 din 17 februarie 1994 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 și adresa nr. CS2/BV/7158 din 4 noiembrie 1994, emisă de Prefectura Municipiului București - au dovedit demersul concret al autorului reclamanților în cursul anului 1991 pentru retrocedarea imobilului în litigiu.

Reținând că, în raport de prevederile înscrise în art. 295 C. proc. civ., obiect al apelului nu-l poate forma decât chestiunea admisibilității acțiunii promovată de reclamanți, că reclamanta și intervenienta trebuie să beneficieze de dreptul de acces la judecată, situație care nu poate fi conciliată, pentru considerentele deja arătate, cu admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 297 C. proc. civ., Curtea de Apel a apreciat că se impune desființarea în parte a sentinței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, în ceea ce privește cererea având ca obiect revendicarea și cererea subsidiară revendicării, având ca obiect plata unor despăgubiri echivalente valorii de piață a terenului.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs Statul Roman reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: 1. Instanța de apel nu a avut în vedere la pronunțarea hotărârii atacate prima ipoteză reținută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2009 pronunțată în recurs în interesul legii și care, potrivit art. 329 C. proc. civ. este obligatorie pentru instanțe, singura ipoteză de altfel aplicabilă la situația în speță.

Prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2009 pronunțată în recurs în interesul legii, instanța a stabilit că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Ca urmare, prima instanță în mod corect a soluționat capătul de cerere privind acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., prin respingerea ca inadmisibilă a acestuia, având în vedere că apelantele au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Nu este legală motivarea instanței de apel potrivit căreia capătul de cerere privind acțiunea în revendicare ar fi admisibil întrucât este posibil ca apelantele să se prevaleze de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional. Curtea de Apel a invocat în motivarea hotărârii atacate ca și practică CEDO, cauze ce nu sunt similare celui în speța dedusă judecății și ca urmare nici nu pot fi aplicabile în cauză.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: 1. Instanța de apel nu a făcut o greșită aplicare în cauză a deciziei nr. 33 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, decizie care, în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ. este obligatorie pentru instanțe.

Sesizată cu soluționarea recursului în interesul legii, prin acea decizie, Înalta Curte a constatat că ceea ce instanțele de judecată au soluționat diferit atât în cazul acțiunilor în revendicare îndreptate împotriva statului cât și al celor îndreptate împotriva subdobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat, este atât problema raportul dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul Civil, ca lege generală, cât și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului. Prin decizia în interesul legii menționată, Înalta Curte a răspuns ambelor probleme cu care a fost sesizată și a stabilit prioritatea legii speciale în concurs cu legea generală și a Convenției europene a drepturilor omului în raport cu legea specială, Legea nr. 10/2001, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între normele europene și cele cuprinse în legea specială internă.

S-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii că trebuie stabilit printr-o analiză în concret a fiecărei cauze dacă calea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant și că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În cauză, prima instanță a aplicat decizia în interesul legii numai din perspectiva primei probleme pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin acea hotărâre, ignorând în mod nelegal celelalte aspecte soluționate în judecarea recursului în interesul legii.

Or, câtă vreme în cauză, reclamanta și intervenienta au susținut că au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că respingerea cererii în temeiul excepției de inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeași convenție și că valorificarea dreptului lor de proprietate nu este una efectivă în procedura oferită de legea specială internă, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea deciziei în interesul legii și a stabilit că reclamantei și intervenientei trebuie să li se asigure accesul la justiție, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Prin urmare, față de susținerile părților și de dispozițiile art. 329 alin. (2) C. proc.

civ., soluția pronunțată de Curtea de Apel respectă dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 33/2007. Aplicarea acestei decizii în sensul celor invocate prin motivele de recurs ar fi însemnat o aplicare trunchiată și, prin urmare, nelegală a acestei hotărâri. 2. Decizia recurată respectă totodată practica Curții Europene a Drepturilor Omului invocată, de altfel, și de părțile în litigiu. Nu este real că hotărârile instanței europene menționate de Curtea de Apel sunt străine situației existente în prezentul litigiu. Instanța de apel a făcut aplicarea principiilor rezultate din jurisprudența Curții Europene și care rămân aplicabile în măsura în care premisele aplicării lor sunt identice.

Astfel, în cauza Faimblat vs. România, reclamanții au susținut, întocmai ca și reclamanta și intervenienta din prezenta cauză, o încălcare a dreptului lor de acces la o instanță, astfel cum acesta este garantat de art. 6 § 1 din Convenție, din cauza respingerii acțiunii lor ca inadmisibilă, în condițiile în care calea oferită de Legea nr. 10/2001 este ineficientă pentru valorificarea dreptului lor de proprietate. Curtea Europeană a reamintit că art. 6 § 1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, însă că acest drept de acces la o instanță nu este absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, deoarece aceasta impune, prin însăși natura sa, o reglementare de către stat, care se bucură, în această privință, de o anumită marjă de apreciere.

Totuși, aceste limitări nu îi pot restricționa unui justițiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul său de a se adresa unei instanțe judecătorești să fie afectat în însăși esența sa. Mai mult chiar, astfel de limitări nu sunt compatibile cu prevederile art. 6 § 1 din Convenție decât dacă ele urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Aplicând aceste principii, Curtea Europeană a stabilit că respingerea, ca inadmisibilă a cererii reclamanților reprezintă o ingerință în dreptul de acces al acestora la o instanță judecătorească. Respingerea acțiunii nu prezintă prin ea însăși o problemă din perspectiva Convenției dacă, în circumstanțele concrete ale speței, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de drept efectivă, dar eficiența acestei proceduri este un aspect ce trebuie verificat de instanță.

Prin urmare, prin decizia pronunțată, instanța de apel nu a făcut decât să aplice principiile rezultate din jurisprudența Curții Europene stabilite în acele spețe în care se regăsesc premisele existente în cauza de față, precum și decizia în interesul legii nr. 33/2008, astfel încât motivele de recurs astfel cum au fost formulate sunt nefondate urmând a fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 558/A din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2010.