ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 817/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 28 septembrie 2001, reclamantul M.R. a chemat în judecată Prefectura Municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului ce se va dovedi în culpă la plata sumei de 300.000 dolari USA cu titlu de daune, reprezentând contravaloarea imobilului demolat din str. R.V. nr. 9, sect. 4 (fost 5) și terenul aferent de 126 mp. Prin Sentința civilă nr. 1126 din 15 octombrie 2001 Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, potrivit art. 1169 C. civ. "cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească", iar în speță, reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului și nici dovada că acesta a fot demolat pentru a se verifica dacă este aplicabilă Legea nr. 10/2001 și respectiv, dacă sunt incidente dispozițiile privitoare la măsurile reparatorii prin echivalent. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 216 A din 8 mai 2002, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant, reținând că acesta s-a adresat prematur instanței, întrucât nu s-a definitivat procedura administrativă, prin emiterea unei decizii privitoare la oferta de despăgubire și că nu a depus toate actele solicitate de Prefectura Municipiului București pentru soluționarea corectă a petiției, potrivit Legii nr. 10/2001.

Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de către reclamant, iar prin Decizia civilă nr. 1186 din 21 februarie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat hotărârea recurată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel București. Instanța supremă a reținut că este eronată soluția de respingere, ca prematură, a acțiunii formulate întrucât, în situația în care nu s-a dat curs solicitării celui în cauză, de a i se acorda măsuri reparatorii pentru construcția demolată și terenul aferent, instanța este cea în măsură să dispună obligarea pârâtului la rezolvarea notificării. Aceasta se impune în raport de cele solicitate prin notificare, anume emiterea unei decizii cu privire la măsuri reparatorii pentru imobilul situat la adresa menționată.

De altfel, instanța de apel a efectuat probatorii în stabilirea legalității și temeiniciei pretențiilor formulate, însă în final nu a realizat o analiză a acestora, pentru a se stabili dacă cel în cauză are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. Prin Decizia civilă nr. 892 A din 11 decembrie 200 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamant, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, reținând incidența art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care tribunalul a soluționat pricina fără a intra în cercetarea fondului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, iar prin Decizia civilă nr. 8302 din 15 octombrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza aceleiași instanțe, spre rejudecare.

Hotărând astfel, Înalta Curte a constatat că prin decizia de casare anterioară s-a stabilit, implicit, că prima instanță a judecat pricina în fond și numai instanța de apel a soluționat eronat calea de atac, reținând greșit excepția prematurității acțiunii, dezlegare de drept obligatorie pentru instanța de trimitere, față de dispozițiile art. 315 (1) C. proc. civ. Reluând judecata, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a pronunțat Decizia nr. 106 din 8 martie 2012, prin care a respins excepția inadmisibilității, ca nefondată. A admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Prefecturii Municipiului București, excepția tardivității cererii precizatoare a reclamantului și, în consecință, a admis excepția lipsei calității de reprezentant a Statului Român, a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.

A fost admis apelul formulat de reclamant și în consecință, schimbată sentința, în parte, în sensul că admiterii în parte a acțiunii și constatării, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, a dreptului reclamantului la despăgubiri pentru imobil, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. A fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu Prefectura Municipiului București, pentru lipsa capacității procesuale de folosință și cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a decide astfel, instanța a constatat, în primul rând, pe aspectul excepțiilor invocate, că inadmisibilitatea nu poate fi reținută în condițiile în care, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de soluționarea pe fond a notificării formulate în condițiile Legii nr. 10/2001, față de împrejurarea că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1), pentru rezolvarea acesteia, a fost mult depășit; lipsa capacității procesuale de folosință a Prefecturii Municipiului București este justificată, întrucât potrivit art. 26 din Legea nr. 215/2001, prefectul este numit în fiecare județ și în municipiul București, în calitate de reprezentant la Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale, astfel încât instituția prefectului este cea care are personalitate juridică și poate fi subiect de drepturi și obligații, iar nu prefectura, care este doar o structură funcțională, fără personalitate juridică.

În ce privește lipsa calității de reprezentant al Statului invocată de Ministerul Finanțelor, s-a constatat că excepția este întemeiată, câtă vreme Ministerul a fost chemat în judecată în nume propriu, fiind tardivă cererea precizatoare prin care se tindea la modificarea, sub acest aspect, a cadrului procesual. Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a fost considerată întemeiată, având în vedere că obiectul cauzei îl reprezintă soluționarea pe fond a notificării, astfel că litigiul trebuie judecat în contradictoriu cu unitatea deținătoare sau entitatea competentă, potrivit legii, să rezolve notificarea. Pe fondul cauzei, s-a constatat că reclamantul a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru apartamentul nr. 1, corp B situat în str. R.V.

nr. 9, sector 4 București, pe care acesta l-a dobândit potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3772/1973. Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 260/1986 (fiind format din teren în suprafață de 149,84 mp din care 70 mp construiți), fără a fi acordate despăgubiri. Potrivit raportului de expertiză topografică efectuat în cauză, Curtea a reținut că terenul în litigiu este ocupat integral de blocul b2, cu trotuar și spațiu verde, aferente blocului și de b-dul D.C., construcțiile fiind autorizate, astfel că nu poate fi restituit în natură.

Conform art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că în situația în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, urmând ca prevederile art. 10 alin. (3), (4), (5) și (6) să se aplice în mod corespunzător. În cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, valoarea construcțiilor demolate și a terenurilor care nu se pot restitui în natură să fie stabilită prin raportare la prețul de piață.

Față de împrejurarea că imobilul construcție a fost demolat, iar terenul aferent nu poate fi retrocedat în natură, dându-se eficiență dispozițiilor legale menționate, Curtea a constatat că reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, care se vor calcula potrivit dispozițiilor titlului VII din Legea nr. 247/2005. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, care a susținut nelegalitatea soluției sub aspectul modalității în care instanța a rezolvat fondul pretențiilor, respectiv, pentru neindicarea cuantumului despăgubirilor.

Astfel, s-a arătat că în cursul judecății a fost administrată proba cu expertiză, stabilindu-se valoarea de circulație a imobilului la suma de 1.395.704 RON, iar, potrivit precizărilor pe care le-a formulat la termenul din 1 martie 2012, reclamantul a solicitat "emiterea unei dispoziții de plată privind propunerea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești în cuantumul stabilit prin expertiză", în subsidiar pretinzându-se aplicarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005 și obligarea la despăgubiri în condițiile Titlului VII, în cuantumul stabilit de expertiză. Cu toate acestea, instanța nu a făcut vorbire de proba cu expertiză dispusă în cauză și a pronunțat doar o hotărâre de obligare la despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, omițând să dispună și cuantificarea acestor despăgubiri în cuantumul stabilit de expertiză și conform dispozițiilor date de către Înalta Curte.

S-a susținut că, în aceste condiții, hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) și că este contradictorie (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, având în vedere următoarele considerente: - Contrar susținerii recurentului, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente atunci când a stabilit îndreptățirea reclamantului la măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 10/2001, fără să determine și cuantumul măsurilor reparatorii.

Aceasta, în condițiile în care modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 au însemnat o scindare a procedurii acordării măsurilor reparatorii într-o etapă jurisdicțională, în cadrul căreia se verifică îndreptățirea la acordarea reparațiilor, și o etapă administrativă ulterioară acesteia, desfășurată în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cea care, pe baza rapoartelor întocmite de către evaluatori autorizați, determină cuantumul despăgubirilor. Pe acest aspect, jurisprudența instanțelor a fost unificată prin pronunțarea Deciziei în interesul legii, nr. 52/2007, care a statuat că prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu se aplică doar în situația în care este vorba despre decizii/dispoziții emise anterior intrării în vigoare a noii legi și contestate în interiorul termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Or, recurentul nu se regăsește în situația de exceptare de la aplicarea dispozițiilor Titlului VII, întrucât nu era, anterior intrării în vigoare a actului normativ, beneficiarul unei dispoziții pe care să o fi atacat înăuntrul termenului prevăzut de lege. Dimpotrivă, demersul său în instanță a fost determinat tocmai de nesoluționarea notificării de către entitatea deținătoare, astfel încât, pronunțându-se asupra fondului acesteia, instanța nu putea să ignore dispozițiile legii noi, direct aplicabile. Faptul că la un moment dat, pe parcursul procedurii judiciare, a fost administrată, la solicitarea reclamantului, și o probă cu expertiză pentru stabilirea valorii de circulație a imobilului, nu este de natură, cum susține recurentul, să demonstreze nelegalitatea soluției, câtă vreme instanța este chemată să determine și să aplice legea incidentă împrejurărilor de fapt deduse judecății.

De asemenea, contrar susținerii recurentului, instanța nu trebuia să stabilească întinderea despăgubirilor pentru că astfel ar fi rezultat din decizia de casare anterioară a instanței supreme. Trimiterea cauzei spre rejudecare, conform Deciziei nr. 8302 din 15 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a făcut pentru greșita soluționare a acesteia prin reținerea excepției de prematuritate și în vederea judecării fondului pricinii, fără să se dea dezlegări, în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la modalitatea în care trebuie apreciat asupra fondului pretențiilor.

Tot astfel, faptul că reclamantul, în precizarea pretențiilor sale, a arătat că solicită, în primul rând, despăgubiri bănești în cuantumul stabilit prin expertiză și, în subsidiar, despăgubiri conform Titlului VII, nu este de natură să susțină critica formulată întrucât aplicarea legii incidente de către instanță nu ține de disponibilitatea părții și de alegerea de către aceasta a dispozițiilor care îi sunt favorabile, în măsura în care ele nu sunt aplicabile la speță. Referirea recurentului la motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a vizat doar faptul că hotărârea "ar fi contradictorie", fără să dezvolte argumente în sprijinul criticii și fără să arate în ce ar consta contrarietatea.

Se constată că, pe de o parte, decizia recurată prezintă considerentele care sprijină soluția din dispozitiv, iar, pe de altă parte, că motivele deciziei nu sunt contradictorii, simpla referire la faptul că s-a administrat proba cu expertiză neputând conduce la soluția determinării cuantumului acestora prin soluția adoptată, față de prevederile legale incidente menționate anterior. Față de toate aceste considerente, criticile au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.R. împotriva Deciziei nr. 106 A din 8 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2013. Procesat de GGC - GV